ACUM.TV

 
Când a început toată gluma asta lipsită de orice urmă de umor dar, ca orice glumă stupidă, de o răutate şi o cruzime pe care nu le-aş fi putut cuprinde cu mintea până când nu mi s-a întâmplat tocmai mie, am avut un dram de noroc că nu m-a prins adormită în gardă. Era după una din călătoriile mele aşa, hai-hui de una singură printr-o ţară în care se spune că alţii îşi clădesc castele imaginare. Eu am ştiut care este preţul pentru care mi-aş putea lăsa privirea să-mi lunece peste urmele unor cântece pe care sufletul meu cam turbulent le-a ales şi le-a adoptat fără cea mai elementară logică, chiar dintr-o copilărie foarte mică. De fapt, cred că am început să iubesc aceste cântece încă de la vârsta când se spune că nici nu avem amintiri. Eu am avut mai mult de una, iar cei care cred că asta li se întâmplă numai ţicniţilor din născare, creadă ce-or vrea, e problema lor. Nici măcar n-am văzut utilitatea de a defini exact la câţi ani, câte luni şi câte zile am început să resimt, aproape ca dintr-un instinct primar, dorinţa de „a nu mai fi acolo”, de a fugi de decorul absolut neinteresant şi anost care mă înconjura, dar şi de oamenii care închipuiau pentru mine ameninţarea altei şi altei oprelişti.

Habar nu aveam încă de existenţa unui alt etern copil care a făcut uluitoarea descoperire a „răspunsurilor” dintre parfumuri, sunete şi culori, când am început să mă las condusă de cântecele care mă atrăgeau inexplicabil. Asta o spun aşa, ca şi cum aş mai fi făcut de-atunci cine ştie ce şi câte lucruri logice şi chibzuite. Dar s-a dovedit cu timpul că n-am nimerit-o prea rău, perseverând diabolic în eroarea – dacă aşa trebuie s-o numesc – de a mă lăsa condusă de cântece.

M-am dus să caut, chemată de sunete, şi culorile. Aveam mintea plină de imaginile vreunei copile triste, cu părul până la mijloc, rămasă aşa, copilă, de vreo patru veacuri încoace, sau de mâinile hieratice care vorbesc prin încremenirea degetelor, sau de lecţia de senzualitate a portretului unei ducese al cărei nume ar trebui să trimită mai curând la vreo ipocrită şi regizată inocenţă. Când mâna ce-a închipuit acel portret care lăsa să se ghicească forţa de a domina nu ştiu ce porniri dezlănţuite a început să aparţină unui artist cu totul rupt de sunete, s-a îndreptat, printr-o răsucire a gândurilor, către câinele prăbuşit pe jumătate. Strivit de o căldură pe care un soare difuz, iraţional şi prin aceasta cu atât mai necruţător, o face aproape materială, un fel de lavă de nesolidificat, din care nu se mai poate ieşi, câinele continuă să urce, cu ochiul invadat de o picătură de sudoare căreia îi ghiceşti parcă usturimea.

Când am putut ajunge cu adevărat în faţa tabloului, cu greu m-am mai desprins de imaginea câinelui care, după mai bine de trei veacuri, încă mai speră să ajungă pe culme, la capătul urcuşului.

Mi-a trebuit o voinţă supraomenească să mă smulg din dreptul imaginii animalului disperat. Povârnişul pământesc care-l acoperă te lasă să-i ghiceşti labele zdrobite. În clipele acelea, îmi interziceam să-mi asociez haosul din suflet cu ultimele puteri ale câinelui. „Spune-mi cu cine te confunzi, ca să-ţi spun cine eşti”, m-am luat singură în răspăr.

De altfel, m-am despărţit cu greu de lumea aceea, în care imaginile zugrăvite sunt pentru mine mai reale decât materia.

Ultimul, a fost catalanul nebun care a decis – şi clamat – că este un geniu şi chiar… a fost. M-am dus să-l vizitez la el acasă, la Figueras. O altă despărţire grea. După o zi, cu un picior pe scara avionului, întorceam privirile pentru un ultim furt de imagini. Era mica biserică de un alb strălucitor, contrastând cu verdele sumbru al pădurii de pe Tibidabo. Albul acela, păstrat cu gelozie în spatele privirilor, mi-a anesteziat lehamitea revenirii într-un loc care nu-mi aparţine, nu mă vrea şi nu-l vreau. Mă readaptam, fiindcă am avut prevederea să aduc cu mine cât am putut din cântecele şi imaginile ţării mele de adopţiune ascunsă.

Dar într-una din dimineţi, peste unul din ochii mei, s-a aşternut un nor. La început, se risipea destul de curând, dar pe măsură ce mai trecea o zi şi încă una, norul rămânea tot mai mult timp şi tot mai rare erau momentele în care binevoia să facă loc luminii. Pe urmă, norul a început să ascundă o flacără subţire, insinuantă ca un fulger şerpesc, ori ca tăişul unui cuţit strecurat de nu ştiu ce mână perfidă sub pleoapa mea.

Foarte curios, când am auzit verdictul, m-a uimit propria mea indiferenţă. Nici măcar nu mi-am pierdut umorul. Am remarcat ceva despre faptul că aş fi fost întotdeauna o originală – eu nu puteam să mă îmbolnăvesc ca toată lumea, să ştie şi nefericiţii ăia de medici care-i începutul şi care-i capătul. Nu, eu trebuia să am o boală atât de rară, încât nu s-a ostenit aproape nimeni s-o iscodească. Albastrul ochiului acela martirizat începuse să se subţieze, reducând lumina dinspre şi înspre afara lumii din jur. Aproape nu trecea o clipă, să nu mă gândesc la „poetul cu satu-n glas”, pierdut printre întinderile ruseşti şi cu creştetul auriu, care scria odată „ochi albaştri am avut, nu mai au culoare”. Dar el cel puţin ştia de ce, şi chiar scria „crâşma ţi-a făcut apoşi ochii de cicoare”, pe când eu, prin oricâte crâşme am intrat la viaţa mea, prietenii spuneau că trebuie să-mi comande… o baterie de cafea, şi nici nu pot înghiţi nici două degete de „tărie” fără un pahar cu apă alăturea. Unde-i dreptatea? O boală rară, aşadar, fire-ar mă-sa a dracului de originalitate, suduiam în gând de douăzeci şi cinci de ori pe zi, fără să am nici măcar „acoperirea” vreunei „băute”, ca iubitul meu beţiv de geniu! Rară, dar ameninţând nu mai puţin ca norul zdrenţuit de pe ochiul meu să se facă negru şi de nepătruns.

Toate culorile care-mi făceau, în vârtejul lor, existenţa mai suportabilă, au trebuit să pălească în faţa unei orori de un albastru-violet ameninţător, în forma unui cioc de uliu, care decide – în milimetri-coloană-de-mercur – drumul meu spre lumină şi spre vârtejul de culori, drum care se apropia tot mai implacabil de capăt.

„Totuşi, merită să lupţi”, mi-a spus atunci doctorul Rimski, un sabru care nu ştie altceva decât… să lupte şi al cărui nume nu trebuie să mă inducă în eroare. De dimineaţă, la amiază şi seara – ca într-o poezie scrisă de unul din amorurile mele de altădată, de pe când eram mici şi tâmpiţi, de dimineaţă, la amiază şi seara, câte cinci averse de ploi tulburi îmi inundau ochiul, picătură cu picătură, în speranţa că acel coşmar albastru-violet se va îndupleca să mai întârzie întunericul, doar cu câţiva milimetri, milimetrii aceia perverşi cu obsesia cărora am trăit mai bine de un an, printre picături şi spaime. Nu, nu atât de întuneric, cât de lumina rotundă de deasupra mesei de operaţie.

Începeam să fac, sub ameninţarea câtorva milimetri, cunoştinţă cu mine însămi. Spaima de un tăiş real, de o sfâşiere de ţesuturi, era mai mare decât spaimele trecute, de renunţări, de prăbuşiri, de plecări şi de despărţiri. Din nou, lumea mea îşi dădea la iveală lipsa de logică. Poate că nu m-au speriat durerile sufletului, fiindcă am ştiut întotdeauna să mă apăr de ele, să le pun un capăt? Când au venit, nici măcar nu erau previzibile şi nu le puteam cuprinde niciodată, dar absolut niciodată întinderea în timp. Şi totuşi, durerea sufletului a fost un adversar pe care l-am avut dinaintea ochilor, era consistenţa lui, sau viaţa mea. Totul depindea de puterea voinţei mele. Dar când am ajuns cu-adevărat, cu mâinile legate, cu capul imobilizat, pe o masă de operaţii, m-am simţit ca o jertfă umană pe un altar de piatră. Au fost strămoşii mei din vreo altă existenţă, preoţi ai misteriosului şi straniului trib maya? M-au înjunghiat pentru vreo vină de care nu-mi mai aduc aminte, odată cu existenţa prezentă? Ce zeu au vrut să înduplece cu mine?

Doctor Rimski s-a temut – pentru el, desigur, nu pentru mine – să nu încremenesc pentru totdeauna în clipa în care o să ridice cuţitul. A amânat. Încă vreo câteva mii de clipe luptând cu spaima tăişului.

După aceea – un somn ca o umbră a morţii. Pentru mai puţin de un ceas, am încetat să exist. N-am fost acolo şi gata! O primă „lectură la masă”, adică… pe masă, cea de operaţii, a trecerii în non-existenţă, pentru încă o eternitate… M-a trezit o durere ca un cui incandescent. Fiul meu, lângă mine, mi-a răspuns afirmativ la întrebarea mea: da, rămăsesem în viaţă. La următoarea întrebare, şi dacă nu, atunci unde dracu’ mă aflu, în iad sau în rai, am auzit în jurul meu nişte râsete. Asta însemna că m-am întors!

Curând, fiul meu a plecat liniştit, convins că, din moment ce-mi recăpătasem (până şi) umorul, totul era în ordine, iar eu am rămas singură cu durerea. Prudent, am încercat să deschid ochiul întreg, dar de fiecare dată, mi se înfigeau mii de ace înroşite la foc, în cel înjunghiat.

Presupun că se făcuse noapte, căci vocile din jurul meu se depărtau, una după alta. Mâine am să-l fac pe doctor Rimski să râdă, mi-am propus în sinea mea. Să vadă în mine o fiinţă vie, omenească, nu un robot căruia trebuie să-i restabilească vreun circuit. N-a fost chiar atât de simplu! Ce să ştie un sabru despre umorul disperaţilor?

Ceea ce mă scotea din sărite, era îngăduinţa cu care o privea pe – să zicem – aproapea bătrâna din faţa lui, zâmbetul ironic atunci când mă observa ţinând două degete încrucişate, în aşteptarea „verdictului” de la aparatul cu o lumină înnebunitor de albastru-violetă, ca un uliu al iadului, căci acolo, aşa trebuie să arate păsările pradă.

Până când iarăşi, milimetrii aducători de întuneric n-au mai putut fi controlaţi. Alte excursii – într-o pauză de existenţă – într-o sală de operaţii. Alte speranţe, alte spaime. Cel puţin – şi asta-i partea bună a problemei – doctorul Rimski a început să mă privească la fel ca pe-o fiinţă gânditoare. Asta nu înseamnă că între timp, ştie mare lucru despre mine. El are de făcut un singur lucru: să controleze milimetrii care mă apropie – sau mă despart – de capătul drumului, la care se află o eternitate de neguri. Poate că are dreptate. Cu duritatea lui de sabru – nu-i vorbă, uneori izbutesc chiar să-l fac să râdă, ceea ce înseamnă că sunt pentru el ceva mai mult decât o străină, mă readuce, treptat, la viaţă. Acum, mi-a dat voie chiar să mă reîntorc puţin la persoana mea, să mă ocup puţin şi de mine. Desigur, pentru el e vorba doar de o încercare de a ascunde realitatea sub un fard nenorocit. Cum o să ştie că în fiecare dimineaţă, mi-am reluat vechile obiceiuri? Timp de o jumătate de oră, oricine mă vede, zice că mă machiez şi că mă „cosmeticesc”, în sunetele cântecelor care mă readuc la copilărie. Fac prinsoare – şi câştig „la sigur”– că doctor Rimski n-a auzit de cântăreţele acelea care au crescut, de generaţii, prin peşterile din Sagromonte, sau printre pereţii albi şi acoperişurile roşii de la Ronda, sau pe uliţele întortocheate şi pline de primejdii, din Triana. Şi pe care eu le-am descoperit – ca printr-un noroc la nenorocire – ca să mai pot continua drumul spre întuneric, cât o mai ţine. Cântăreţele acelea, cu flăcări şi tânguiri de smoală în voce, m-au făcut să înţeleg şi ce mă desparte de câinele din tabloul lui Don Francisco de Goya: el mai crede – şi va mai crede cine ştie câte secole – că va ajunge la capătul urcuşului. Acolo, lumina va fi mai răcoroasă, razele îi vor zvânta, ca într-o mângâiere, sudoarea clocotită. Eu ştiu că-mi zdrobesc unghiile şi chiar mâinile într-un urcuş inutil şi că nu voi ajunge niciodată sus. Că acea căldură care mă striveşte, ca şi pe câinele aproape prăbuşit, nu duce decât la o ireversibilă beznă. Asta n-o ştie poate nici chiar doctor Rimski, atunci când impasibil, îmi măsoară sufletul în milimetri. Coloană de mercur.

Acest articol a fost publicat duminică, 7 aprilie 2013 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.