ACUM.TV

august-septembrie 2010

Începe un nou an universitar în India. Încă nu am rezolvat toate problemele birocratice care să-mi permită să rămân aici pentru încă un an. Îmi cunosc noii studenţi. Se pare că vor fi ceva probleme. Niciunul dintre ei nu pare a avea nici cea mai vagă noţiune de gramatică. Nu ştiu ce e acela un subiect, ce e acela un predicat, ce e acela un verb, ce e acela un substantiv. Va trebui să găsesc metoda de a-i învăţa limba română ocolind toate aceste noţiuni. Nu este destul timp pentru a-i familiariza cu gramatica. Va fi ceva mai greu, însă nu imposibil. Câţi oare dintre cetăţenii planetei Pământ nu învaţă o limbă străină astfel?! Destul de mulţi. Mă gândesc, în primul rând, la românii care muncesc în străinătate. E, totuşi, pentru mine o provocare pedagogică şi didactică.

curtea interioara a universitatii din Delhi

D.S, un student care-şi începuse studiile de română cu ceva ani în urmă (cu alt lector), doreşte să le continue acum. E nevoie de acordul meu, în urma unui soi de examen de diferenţă. D.S nu ştie română. Poate, însă, învăţa. Nu văd de ce l-aş descuraja, aşa că accept. Aveam să regret mai târziu. Încăpăţânat, arogant, ignorant, D.S îl admiră pe Hitler, crede că poezia e o pierdere de vreme şi îşi imaginează că poate învăţa o limbă străină doar făcând act de prezenţă. Vine la fiecare oră (cel puţin la început pentru că, în timp, entuziasmul lui avea să scadă), nu înţelege mai nimic, nu întreabă nimic.

În rest, India subiectivă se animă din nou. După un început de vară uşor letargic, se dezlănţuie musonul. Primul meu muson în India. Plouă ore în şir. Sistemul de canalizare din New Delhi e, câteodată, complet depăşit. Străzile sunt inundate. Ca să ajung la Universitate, trebuie să traversez curtea interioară, unde apa ajunge, de multe ori, până la glezne. Într-o dimineaţă, nu pot ajunge la ore. Stau o jumătate de ceas în faţa căminului, în aşteptarea unei ricşe sau a oricărui alt mijloc de transport în comun. Nu vine nimic. În cele din urmă renunţ. Îmi sun studenţii. D.S mă informează că el a ajuns deja la Universitate şi că acolo nu plouă. Rămân o clipă descumpănit. Realizez apoi că nici măcar nu îşi dă seama ce spune. Pentru mine, e ca o acuzaţie… sună ca şi cum aş minţi. Trebuie să am, însă, permanent în vedere faptul că între noi doi sunt extrem de multe bariere de comunicare, de la cele lingvistice până la cele culturale. Suntem amândoi obligaţi să ne exprimăm într-o limbă care nu ne aparţine şi, nu de puţine ori, nuanţele ne scapă. Aparţinem unor culturi pentru care noţiunea de politeţe are cu totul alte sensuri, uneori antagonice, debusolante, paradoxale. În plus, sunt convins că nu a intenţionat să mă jignească; este, în definitiv, educat într-o cultură ce consideră profesorul ca fiind un fel de guru. Îl mai informez o dată că strada pe care stau e deja inundată  şi închei convorbirea. La zece minute după, aveam să aflu că începuse ploaia şi în zona Universităţii. Altfel, D.S e destul de politicos. Între ignoranţă şi lipsa de politeţe e o graniţă destul de subţire şi, din cauza aceasta, câteodată, sunt destul de confuz în ceea ce-l priveşte.

Pahar Ganj, New Delhi

E timpul pentru un nou contact cu birocraţia indiană. În octombrie îmi va expira viza. Am două opţiuni: să mă întorc în ţară şi să aplic pentru o nouă viză la Ambasada Indiei din Bucureşti sau să aplic în New Delhi, la FRRO (Foreign Regional Registration Office), pentru extinderea vizei cu încă un an. Precedenta experienţă cu Ambasada Indiei în România fusese destul de… traumatizantă. Funcţionarii cu care am intrat în contact erau români. Un tânăr boem, cu plete şi barbă, plăcut la vedere, privea superior din spatele propriului său birou, tratându-i pe cei care aplicau pentru viză ca pe oameni cărora li se făcea o enormă favoare. Atmosferă comunistoidă, întunecată, care pe mine mă dusese instantaneu cu gândul la romanul lui George Orwell, 1984. Nici la FRRO, instituţia indiană responsabilă de extinderea vizelor, lucrurile nu stau cu mult mai bine. Îmi fac, însă, un calcul simplu, la rece: dacă nu rezolv în India, încerc la Bucureşti. Dacă, însă, merg întâi la Bucureşti şi acolo procesul se blochează, nu mai pot reveni în India cu o viză care, între timp, va fi expirat.

Agra

Mă prezint la FRRO în septembrie. Cozi infernale, la care eşti nevoit să stai câte două-trei ore. Ţi se dă apoi un număr de ordine şi trebuie să aştepţi înăuntru pentru încă vreo câteva ore bune (în funcţie de norocul personal). După trei drumuri, timp în care mi se cere, de fiecare dată, o nouă hârtie, dosarul îmi este acceptat. Sunt programat pentru sfârşitul săptămânii. De această dată, mă hotărăsc să nu mai stau la coadă. Îmi compun o mimică severă, descurajantă, îi ignor pe soldaţii înarmaţi care îmi indică pe un ton ultimativ capătul cozii, le arăt Paşaportul de Serviciu şi le spun că am o programare. Ajuns înăuntru, intru cumva în posesia unui număr de ordine şi aştept. După câteva ore, mă găsesc deja în faţa ghişeului. Birocratul indian îmi verifică încă o dată dosarul, îmi cere paşaportul şi aplică pe una dintre pagini o ştampilă cu extinderea vizei. Închide paşaportul, mi-l întinde şi, cu o revelaţie de ultim moment, mă întreabă dacă am… formularul numărul 16. Nu ştiu, evident, despre ce este vorba. Birocratul, cu paşaportul în mână, se îndreaptă spre un alt ghişeu din apropiere. Îl urmez cu presimţiri sumbre, cu nervii la pământ şi conştient de faptul că situaţia începe să mă depăşească. Vorbeşte ceva în hindi cu doamna de acolo, care, la rândul ei, mi se adresează: „why don`t you pay taxes?” („de ce nu plătiţi taxe?”). Îi explic că plătesc. Lucrez pentru o Universitate de Stat, îmi primesc banii pe card şi, tot de acolo, statul îşi reţine taxele. Nu pare convinsă. Urmează o altă conversaţie în hindi, mă întorc la primul ghişeu, mi se aplică o nouă ştampilă pe paşaport, după care documentul mi se înmânează. Îl deschid şi citesc cu litere clare, scrise cu cerneală albastră, ca o sentinţă: „CANCELLED” („Anulat”). În faţa ghişeului se prezentase deja următorul solicitant. Aşadar, nu numai că nu reuşisem să obţin o extindere a vizei, dar mă pricopsisem şi cu o viză anulată. Dacă acum mă voi duce la Bucureşti pentru a încerca sa obţin o nouă viză, cu siguranţă că va trebui să dau explicaţii. Stau în mijlocul încăperii cu senzaţia că sunt Josef K., din romanul Procesul, al lui Kafka. Mă întorc la Universitate. Mi se explică ceea ce ştiam deja. Taxele mele sunt deduse, în integralitate, din salariu. Sunt sfătuit, totuşi, să depun o cerere scrisă către Departamentul Financiar prin care să solicit formularul pe care mi-l ceruseră la FRRO. Aştept o zi, presez atât cât pot şi primesc în cele din urmă un răspuns. Formularul nr. 16 nu poate fi eliberat mai devreme de sfârşitul anului. Mi se eliberează un document oficial prin care se explică situaţia. Îl iau şi mă întorc la începutul următoarei săptămâni la FRRO. Aceeaşi doamnă sună la Universitate. Vorbeşte cu M.B, secretara, care e, de departe, cea mai competentă persoană pe care am întâlnit-o până acum (atât în India, cât şi în România). Până la urmă, lucrurile se lămuresc: taxele aferente salariului lectorilor străini în India sunt preluate direct de pe card. Discuţia se poartă în engleză, aşa că o pot urmări. Înţeleg că Ministerul Afacerilor Interne („Ministry of Home Affairs”) nu ştia de această dispoziţie legală. Am depăşit momentul în care îmi pot conştientiza sau exterioriza perplexitatea. În cele din urmă, intru în posesia vizei, plătesc şi părăsesc instituţia. Contactul cu lumea exterioară e revigorant. Pentru încă un an, sunt în legalitate. Peste fix un an, începând de acum, va trebui să repet procedura. Mai am nevoie de reînnoirea Acordului Bilateral româno-indian, în virtutea căruia funcţionează lectoratul, şi de emiterea unui Ordin de Ministru pentru numirea mea pe post. Apoi, va trebui să vină şi scrisoarea de la UGC („University Grants Comission”), instituţia care gestionează activitatea profesorilor străini în India.

Strada in Delhi

Eliberat, dintr-o dată, de o problemă care îmi ocupase mintea integral, vreme de mai bine de două săptămâni, devin brusc generos. Îi plătesc şoferului de ricşă un preţ dublu faţă de cel normal şi ofer o sumă de bani unui cerşetor care-mi ieşise în cale. Ajuns acasă, mă întristează teribil ideea că, oricât de educat ai fi, devii, în anumite situaţii, un  om eminamente dez-intelectualizat (sper să nu vă deranjeze prea tare termenul), capabil de compromisuri cel puţin jenante, doar pentru a rezolva o problemă care, în orice societate normală, ar fi ţinut de firescul relaţiei dintre individ şi stat. Sunt absolut convins că, dacă cineva mi-ar fi cerut mită pentru a obţine viza, aş fi oferit-o fără ezitare. E, aşadar, pentru mine, o victorie ce echivalează cu o înfrângere morală. Mă gândesc şi la România: un stat omniprezent, discreţionar, găseşte oricând forme perfide de a înfrânge rezistenţa individuală. Singura soluţie ar fi statul minimal, izolarea acestui colos birocratic şi limitarea interacţiunii dintre el şi individ. Îmi aduc aminte şi de frecventele discuţii cu indienii despre stat. Le înţeleg acum, şi nu doar la nivel teoretic (ca până acum!) zbaterea continuă, aproape cotidiană, pentru a-şi proteja afacerile şi interesele.

Dintr-o dată, îmi dau seama că în căminul în care locuiesc am statut de veteran. Doar S.C, lectorul de portugheză, are cu o lună mai mult decât mine aici, în India. Am noi vecini. T. predă spaniolă şi a venit în India împreună cu X. (soţul), direct din Iordania. G., predecesoarea ei, nu rezistase aici mai mult de un an. P., un tânăr profesor de germană absolvent de Filozofie, soseşte şi el în această perioadă. G.M predă franceză, alăturându-se şi ea grupului. Suntem acum o comunitate destul de eterogenă, fiecare cu bizareriile si rutina lui. Una peste alta, ceea ce îmi place aici e că nu sunt înconjurat de oameni banali, insipizi, plictisitori. Probabil că India nu acceptă cu uşurinţă în interiorul ei astfel de tipologii umane.

S-a terminat şi perioada musonului. Vremea începe, de la sfârşitul lui decembrie, să devină suportabilă. Până prin martie va fi bine, cu excepţia câtorva săptămâni din decembrie şi ianuarie, când răcoarea de afară se resimte în interiorul apartamentului. Delhi redevine verde. În parte, cauzele sunt naturale, dar înfrumuseţarea oraşului are acum şi doza ei de artificialitate. India găzduieşte în octombrie Jocurile Commonwealthului, aşa că pe străzile capitalei au început să apară ghivece enorme cu plante decorative (ele vor fi, de altfel, luate de pe străzi imediat după terminarea Jocurilor). Universitatea se va închide pentru zece zile. Voi profita de această vacanţă neaşteptată şi voi merge în România. Pentru prima dată după un an.      

Jaipur

Acest articol a fost publicat duminică, 31 martie 2013 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.