În urma primului tur de scrutin al alegerilor legislative franceze, formula majoritate – opoziţie se găseşte, pentru moment, într-o evidentă stare de dezechilibru. Valul prezidenţial (UMP), aşa-zis „albastru”, de dreapta, s-a impus, fără drept de apel pentru socialişti, cu un număr record de deputaţi, între 383 şi 501, faţă de o opoziţie diminuată şi incapabilă să depăşească cel mult 160 de scaune într-un hemiciclu conceput pentru 577 de deputaţi. Într-o astfel de configuraţie, preşedintele Sarkozy şi guvernul, patronat de Francois Fillon, dispun de o arie de acţiune extrem de confortabilă, dar mai puţin ortodoxă, potrivit preceptelor de funcţionare a democraţiei.
O opoziţie anemiată de conflictele intestine şi devenită prea minoritară, nu dispune de mijloace suficiente pentru a-şi exercita rolul. Una din virtuţile principale ale Constituţiei este aceea de a instaura un echilibru între capacitatea de guvernare a majorităţii şi capacitatea opoziţiei de se opune, atunci când găseşte de cuviinţă, şi de a-i succeda. În realitate, de la Revoluţie (1789) încoace, nici unul din numeroasele regimuri care s-au perindat la putere, n-a reuşit să pună pe orbită alternanţa. Raportul majoritate – opoziţie constituie axa vieţii publice franceze, bipolarizarea fiind favorizată de scrutinul uninominal în două ture, când cetăţenii îşi exersează suveranitatea, selecţionându-şi reprezentanţii. Existenţa, în faţa majorităţii de guvernământ, a unei opoziţii viguroase şi exigente, permite guvernanţilor să decidă în plină lumină. A guverna fără slăbiciune, a se opune fără concesii, iată cum văd francezii traducerea preferinţelor lor în comportamentul celor aleşi.
Actualele alegeri legislative, organizate după cinci săptămâni de la cele prezidenţiale, au ocazionat o importantă demobilizare a electoratului, absenteismul, fără precedent din 1958 până acum, ridicându-se uşor la 39,5%, exact contrariul mobilizării masive pentru prezidenţiale.
Luni dimineaţa, calificativele abundau în mai toate cotidianele: le Figaro evoca „dinamica Sarkozy”; în Libération citeam expresia „bleu-blanc-bleu”; Le Parisien, articula termenul de „deferlande” (talaz gigant); France Soir, vorbea de un „indicator verde pentru Sarkozy”, iar l’Humanité invita electoratul la „împiedicarea unei dominaţii fără partaj a UMP-ului”.
Responsabilii socialişti, „dans la semoule” (în terci), cum ironizează unii umorişti, îşi imploră partizanii din presupusa rezervă, să limiteze pagubele în turul doi, socotind imperativ un echilibraj al puterii şi o reală forţă de opoziţie în Republică.
Lui François Bayrou, al treilea om de la prezidenţiale, actualmente laminat şi fără speranţe de resuscitare, i-a mai rămas încă câteva reflexe pentru a pune în gardă asupra unei concentrări a puterii în mâinile unui singur partid, UMP, susceptibil de a crea un dezechilibru prejudiciabil societăţii şi instituţiilor, pe care, mai devreme sau mai târziu, Franţa îl va regreta. Ceea ce l-a determinat pe Nicolas Sarkozy să confirme opţiunea introducerii unei doze de proporţionale în Parlament, incluzând micile formaţiuni politice, excluse, pe nedrept, până acum de la acest privilegiu.
În tot cazul, decizia ultimă va veni tot din urne, duminica viitoare, când poporul îşi va manifesta opţiunea definitivă, lăsând Parlamentului libertatea de a efectua numeroasele reforme formulate de Preşedinte.