ACUM.TV

 
Ca inginer-stagiar şi diriginte de montaj pe şantier mi s-a repartizat o instalaţie la care să urmăresc execuţia conformă cu proiectul sovietic pentru Combinatul de Cauciuc Sintetic Oneşti, care semăna “ca două picături de apa” (mă îndoiesc că două picături de apa pot fi identice, cu atât mai puţin două combinate) cu un combinat de fabricare a cauciucului sintetic de la Sumgait în R.S.S. Azerbaidjan, azi Sumqayıt în Republica Azerbaidjan. În timp se va dovedi că, pe acelaşi proiect, soarta celor două combinate va fi complet diferită.

Pentru început am fost pus sub supravegherea unui diriginte mai vechi, însă directorul tehnic, Davidescu-Leul (despre care am scris în articolul “Odihnă binemeritata” din 5.08.2012, ACUM.tv), şi-a dat repede seama că mai curând dirigintele-supraveghetor are nevoie de ajutorul meu decât invers. În consecinţă m-a scos de sub tutela acestuia şi a început să-mi mai adauge la responsabilităţi câte o instalaţie în fiecare săptămâna, astfel că după două luni de muncă pe şantier eram deja responsabil pentru montajul a 7 instalaţii, dintre care 3 (M-1, D-2 şi D-6) urmau să devină instalaţiile cheie în fabricarea cauciucului sintetic, pentru că în acestea se realizau reacţiile chimice de bază care conduceau la obţinerea componentelor principale ale cauciucului sintetic, adică a alfa-metilstirenului şi a divinilului. Din cele 15 secţii de producţie din combinat, aproape jumătate erau „ale mele”, ceilalţi diriginţi supravegheau câte una, cel mult două secţii.

În perioada “dominaţiei politice” a clasei muncitoare, autoritatea supremă în şantiere era maistrul, funcţie pe care o obţineau, după trecerea prin categoriile de muncă 1-8, numai muncitori. Inginerii nu se bucurau de multă apreciere profesionala, erau utili doar în măsura în care depindea de ei să le mai dea muncitorilor câte o gradaţie. Mie mi-au lipit, imediat ce şi-au dat seama de competenţa mea profesională, porecla de “meşterul”, astfel că, de câte ori apărea undeva o problemă, chiar din zonele de supraveghere ale altor diriginţi, soluţia era una singură: chemaţi-l pe “meşter”! Astfel că partea fizică a activităţii mele de inginer-diriginte era alergatul printr-un şantier de 4 km lungime.

Specificul şantierelor de investiţie din România acelor ani era dat de noroiul autohton, de consistenţa smântânii, care pe drumurile din şantierul Combinatului de Cauciuc nu era niciodată mai mică de 20-30 cm. adâncime, iar dacă aveai ghinionul să mai dai şi peste o groapă neastupată, te puteai aştepta să faci o baie completă în noroi. Aşa cum a păţit-o Directorul General, Moldoveanu Anton, care s-a hotărât în sfârşit să facă şi el o ieşire pe şantier, şi a nimerit într-o groapă, în care s-a scufundat până la piept! Cei experimentaţi foloseau un anume tip de mers indicat pentru acest mediu, numit “călcatul în străchini”, caracterizat prin ridicarea pe verticală a unui picior, urmată de tatonarea terenului, să simţi unde-l laşi jos, şi tot aşa înainte. Avantajul acestui sistem de deplasare era că nu stârneai valuri, care se puteau ridica deasupra nivelului buzei cizmei de cauciuc.

În România de atunci, pe durata aşa numitul ciclu „zero” (partea subterană) nu existau drumuri; acestea se executau la sfârşitul investiţiei. Sistemul german (şi nu numai) prevede executarea drumurilor interioare ale unei investiţii la începutul investiţiei, şi face parte din “ciclul zero” al organizării de şantier de la ei. Tot din acest ciclu face parte şi realizarea unei reţele de apa şi energie electrică, cu hidranţi pentru spălarea roţilor de maşini şi ale altor utilaje, la ieşirea lor din zona cu noroi, operaţiune valabilă şi pentru spălarea cizmelor de cauciuc a persoanelor care ies din acele incinte.

Mi s-a aplicat principiul verificat că “măgarul care duce, este încărcat şi mai mult”, fără să primesc mai mult “nutreţ”, adică un salariu corespunzător cu volumul şi calitatea muncii depuse. Ceilalţi diriginţi aveau 1.100-1.350 lei pe luna, eu – salariul de 875 lei cu care m-am transferat de la Iaşi. Mă duceam săptămânal la Directorul General să-i cer creşteri, măcar la nivelul celorlalţi diriginţi, motivând că fac mai multă muncă decât ei, dar răspunsul, invariabil, era pronunţat cu accentul său specific :”ci te grăbeşti, măi Şvarţ?”, iar eu credeam că nu-mi creştea salariul pentru ca să nu cumva să creadă lumea că el, fiind evreu, îi favorizează pe evrei. În realitate, omul era un birocrat “păţit” care se temea să sară peste gradaţiile tip, pas cu pas, prevăzute prin lege.

Trebuie să fim drepţi cu cei despre care deseori credeam că, din motive subiective, ne fac nedreptăţi, pentru că de tot atât de multe ori ne înşelăm. Anton Moldoveanu, directorul general, era în fond un om foarte bun la suflet, dar după ce a fost destituit din postul de ministru adjunct al lui Mihai Florescu, “sulfa şi în iaurt”, cum se spune. Mai târziu, după ce a aflat că mi s-a mărit salariul peste aşteptări, m-a felicitat şi mi-a spus că merit pe deplin aceşti bani, să nu fiu supărat pe el, că era şi el legat de mâini şi de picioare. Norocul meu a fost că directorul tehnic, Vasile Davidescu-Leul, când a primit un referat de la şeful de Investiţii, ing. Manolache Romulus, să mi se acorde o creştere de salariu de două gradaţii, a scris pe referat să mi se dea încă două, adică în total 4 gradaţii deodată!

Astfel am obţinut, de fapt, salariul maxim posibil, de 1.450 lei pe luna, aproape dublu faţă de cum eram plătit până atunci. Deci s-a călcat legislaţia existenta la acea vreme de promovare pas cu pas, datorită aprecierii speciale de care mă bucuram din partea lui Davidescu-Leul.

Cei care au avut norocul să-l cunoască pe Davidescu-Leul ştiau, şi ştiu şi acum, după regretabila pierdere a celui mai bun specialist în petrol din România acelor ani, că el nu a fost învins niciodată! Stilul sau de muncă era unic: când aduna toţi diriginţii, dar niciodată într-un birou, ci în baza de utilaje, unde aceste utilaje zăceau în aşteptarea de a fi montate “la poziţie”, discursul său începea întotdeauna cu o serie de înjurături “în general”, dar şi cu o adresă “personală” pentru unii diriginţi, apoi trecea pe un stil poetic, în măsura în care chipul sau, asemănător cu a unui leu, putea face aşa ceva, şi îşi exprima compasiunea pentru bietele utilaje, de care “nu va este milă că zac, săracele, în noroi?”. Acest frecuş zilnic a dat rezultate şi a accelerat toate fazele premergătoare montajului de utilaje. Sunt convins că şi cei înjuraţi de Leul nu au fost niciodată supăraţi pe el, pentru că, în fond, era de o bunătate umană egalata doar de extraordinara lui competenţă profesională.

Competenţa unui cadru tehnic se vede (dar se şi formează) cel mai bine în munca de pe un şantier. Fie că-i vorba de constructorii propriu-zişi, fie că e vorba de diriginţi, proiectanţi şi chiar cadrele care urmează să exploateze obiectivele în construcţie, toţi au de învăţat câte ceva.

Cea mai bună pregătire a unui specialist care urmează să deţină un post de conducere la o secţie productivă este să fie numit încă din faza de construcţie a instalaţiei respective, ca reprezentant al beneficiarului, să urmărească şi să recepţioneze sub semnătura fiecare fază de realizare din şantier, de la lucrările de execuţie fizică a acelui obiectiv,până la probele şi încercările mecanice şi, în final, până la punerea acestuia în funcţiune. Un astfel de ciclu de pregătire a fost aplicat la Oneşti.

Mai mult, unele cadre ce urmau să rămână la exploatarea unor instalaţii ca maiştri şi ingineri, au fost trimişi în URSS pentru câte o perioadă de pregătire la o instalaţie similară de la Sumgait, unde au avut posibilitatea nepreţuită de a afla din timp problemele critice deja din fazele de construcţie şi din cele de probe tehnologice şi punere în funcţie a instalaţiilor respective, iar la întoarcerea în ţara să ceară modificările la proiect pentru a se evita repetarea acelor greşeli descoperite la timp.

Este adevărat şi faptul că, la întoarcere, toţi aceşti români specializaţi în URSS au adus şi valize pline cu vodkă şi aparatură muzicală, iar alţii s-au pricopsit şi cu câte o soţie-rusoaică, dornică să meargă în “străinătate”, în România adică, unde oricând s-a trăit mai bine decât la ruşi.

Aveam la dosar o menţiune precum că depusesem actele de emigrare în Israel, emigrare la care am renunţat după moartea mamei mele; acea menţiune a fost suficientă pentru a nu trece de baremul de “origine sănătoasă” a serviciului de cadre şi ale “organelor”.

Dacă am regretat că nu am fost şi eu “ales” pentru această deplasare în URSS, a fost doar pentru că mi s-a luat posibilitatea să aduc şi eu o combină radio-pickup-magnetofon, dar nu şi pentru aducerea de vodkă sau a unei rusoaice. Eram şi anti-alcoolic, şi burlac convins.

Problemele cele mai dificile la execuţiile din şantiere nu sunt cele care privesc o anumită specialitate, cum ar fi construcţiile, montajul de utilaje şi conducte, montajul instalaţiilor de utilităţi diverse sau a instalaţiilor electrice şi de automatizare şi măsură. Problema cea mai grea pentru proiectanţi este corelarea în spaţiu şi timp a acestor sectoare. Studenţii de la facultăţile tehnice acordă mai puţină atenţie desenului tehnic şi geometriei descriptive, sau natura le-a refuzat o bună vedere în spaţiu, iar desenele pe atunci nu se făceau şi în 3D ca în prezent. Din această cauză se produceau conflicte permanente între aceste specialităţi, de genul “ce şi pe unde să fie amplasat” sau ce este prioritar, şi celelalte specialităţi care sunt secundare într-o situaţie data, adică probleme de genul “doi incompatibili pe acelaşi loc”.

Vederea bună în spaţiu a fost motivul pentru care purtam cu mândrie titlul de “meşterul”, solicitat de toată lumea la rezolvarea “conflictelor” interdisciplinare. Dacă poţi juca o partidă de şah fără să vezi tabla, ai sigur o bună memorie şi vedere în spaţiu, ori eu jucam curent şah în stil “à l’aveugle”

Erau totuşi de multe ori şi probleme tehnice pentru care trebuia să ai cunoştinţe tehnice solide, şi să faci calcule rapide de rezistentă la diferite solicitări. Un astfel de caz s-a întâmplat la ridicarea unei coloane de distilare, grea de 25 de tone, la secţia I-1.La ridicarea utilajelor grele sau a unor componente agabaritice şi foarte grele, în perioada aceea de investiţii se foloseau perechi de stâlpi speciali de ridicare, ancoraţi cu cabluri pe toate direcţiile şi cu o punte între ei la vârf de care era fixată o rolă, peste care trecea un cablu din oţel, tras de la distanţă de un troliu puternic. Automacarale pentru greutăţi mai mari de 6 tone nu existau.

Echipa care făcea o ridicare cu o pereche de stâlpi primea, prin devizul de costuri, suma de 80.000 de lei, care echivala cu 50 de salarii lunare mari. Echipa de montori de la I-1 s-a gândit să folosească construcţia metalică adiacentă coloanei de distilare ca suport,pentru ridicare. Dar ca să fie siguri că nu fac o boroboaţă, m-au chemat la discuţii, să afle părerea mea. Era spre sfârşitul programului de 10 ore, cât dura ziua de lucru în şantiere. Am făcut repede un calcul mintal şi am pus verdictul: “Nu se poate ridica coloana în acest mod, nu va rezista construcţia existenta”. Ei mi-au mulţumit, eu am plecat. A două zi m-au chemat de dimineaţă să-mi arate construcţia puţin deformată, pentru că ei au încercat totuşi să execute ridicarea coloanei după ce am plecat eu. Mi-au povestit că aseară au încercat să facă ridicarea coloanei, dar coloana nici nu s-a mişcat din loc, însă construcţia metalică a început să se aplece… Au fost nevoiţi să facă reparaţiile la aceasta construcţie, dar de atunci nimeni, absolut nimeni dintre montori, nu mi-a mai nesocotit vreo decizie! Nu obişnuiam sa raportez “mai sus” greşeli făcute pentru prima oară.

Şantierul este cea mai bună şcoală practică. Îmi imaginez o facultate tehnică pe lângă un şantier de investiţii şi apoi în faza de exploatare, şi care sa funcţioneze doar pe durata unui ciclu de studii superioare. Şi un program de muncă efectivă şi plătită pentru studenţi, de 3-4 ore de şantier (o jumătate de normă), şi 3-4 ore de studiu teoretic. Ce cadre de specialişti foarte buni ar ieşi!

O bună parte din inginerii care au lucrat la şantierul de la Combinatul de Cauciuc şi apoi au trecut prin experienţa punerilor în funcţiune a instalaţiilor şi intrarea acestora în producţie curentă au fost mai târziu recrutaţi pentru marile investiţii care au urmat pentru chimia românească de la Brazi şi Piteşti. Şi dintre constructorii oneşteni s-au remarcat oameni valoroşi, cum era de exemplu ing. Suman Radu, ajuns Director General al Trustului de Construcţii Bucureşti, pus să repare clădirea Bibliotecii Naţionale din Capitală, după ce alţi “ingineri” – în politică – i-au pus foc şi au tras cu tancurile în ea. Asocierea teroriştilor cu o bibliotecă este foarte instructivă. În mod normal, o bibliotecă formează caractere umane pozitive, dezvoltă empatia şi compasiunea. Citirea cărţilor din literatura clasică este exact ce le lipseşte tinerilor de azi, mă refer la cei lipsiţi de respect, de bun simţ, de calităţile unui om civilizat. Când auzi asemenea specimene în stradă, cum toată ziua folosesc expresii conţinând organe din partea de jos a trupului, îţi vine automat în gând întrebarea dacă au în cap şi altceva, mai bun, măcar respectul pentru propria persoană.

Nu există şantier în care să nu se plătească cu sânge şi cu vieţi atingerea obiectivelor propuse. S-a făcut o evidenţa în vieţi umane pierdute la ridicarea gigantului de la Oneşti. Douăzeci si cinci de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza unor motive mai mult sau mai puţin obiective şi subiective. Din cauza unor greşeli de proiectare au murit oameni. Din cauza unor evenimente imprevizibile au murit oameni. Din cauza nerespectării normelor de protecţie a muncii au murit oameni. Istoria acestor evenimente tragice o las deoparte, să o scrie alţii, eu nu am dorinţa să le retrăiesc prin relatarea lor.

Din cauza unei greşeli a proiectanţilor sovietici de la Ghiprocauciuc a murit într-un accident şi un inginer grec, dintre cei fără cetăţenie română. Omul a deschis un robinet mare de pe o conductă cu diametrul de 300 mm. fără să scurgă în prealabil condensul format peste noapte din aburul oprit. Contactul dintre aburul viu şi condens a produs un şoc hidraulic atât de puternice, încât robinetul a crăpat şi bietul om a fost literalmente fiert în abur cu o temperatură de 190 grade. Acest accident a determinat schimbarea tuturor robinetelor mai mari de 80 de mm în diametru cu robinete din oţel, nu numai la Oneşti, ci în toată chimia românească. Greşeala proiectantului de a prevedea robinete din fontă la diametre mai mari de 80mm. a fost corectată, dar un suflet de om s-a pierdut.

Lucrările de investiţie erau supervizate de o echipă de specialişti sovietici conduşi de inginerul Koniuskov, formată din specialişti proveniţi nu de la combinatul din Sumgait, cel similar cu combinatul din Oneşti, ci de la un alt combinat de cauciuc, complet diferit ca tehnologie de fabricaţie. Acel combinat de cauciuc de la Iaroslavli, de unde au venit acesti specialisti, făcea cauciuc din alcool (procedeul „Lebedev”), iar noi urma să facem cauciuc din resurse petroliere. Aşa că aceşti specialişti nu ne puteau ajuta prea mult…

Printre altele, ruşii au trimis o echipă de sudori “specialişti” să sudeze rezervoarele sferice uriaşe pentru depozitarea butanului. Când am văzut că introduc şi sârmă în rosturile dintre petalele sferice, am dispus oprirea lucrărilor (eram diriginte şi la această instalaţie) şi am cerut o omologare prin examinarea tuturor sudorilor sovietici şi români. Peste jumătate din cei 20 de sudori sovietici au căzut la acest control şi au fost nevoiţi să plece acasă. Niciu nul din sudorii români nu a căzut la acest control!

Ruşii au cadre tehnice excepţional de bine pregătiţi, dar nu ştiu cum să explic această stranie coincidenţa, şi anume că cei foarte buni erau în capul listelor NKVD-ului (sau ale KGB-ului) şi nu li se permitea să plece în “străinătate” (România figura, pentru acele instanţe, ca ţară străină). Iar cei cărora li se aproba plecarea “за границу” (adica,”dincolo”), din păcate, cu toată originea lor „sănătoasă”, nu erau şi buni specialişti. În plus, toţi aceştia erau tot timpul în colimatorul securităţii lor, în fiecare grup exista şi un “specialist”-NKVD-ist. Nu fac o afirmaţie gratuită, ruşii cu care m-am împrietenit mi-l indicau pe acesta cu atenţionarea să nu le pun întrebări tehnice, niciodată, pentru simplul motiv că nu ştiau nimic despre tehnică. Unul dintre prietenii mei, doctor în ştiinţe, ulterior decan la Institutul de Industrie Alimentară din Moscova, Babenko Viaceslav, căruia i-am proiectat un utilaj special de uscare a unui produs toxic (captanul, fabricat din cianuri), mi-a spus despre creatorul captanului rusesc ca trăia la Astrahan, era doctor în ştiinţe şi evreu pe deasupra (deşi Constituţia prevedea drepturi egale, antisemitismul tradiţional rus era practicat curent de securitatea lor) şi nu avea voie “за границу”. Şi era tipic sovietică situaţia cu treizeci de „specialişti” sovietici în România, iar cel care ştia cu adevărat tot era la 4000 de km. distanţă şi conducea de acolo, prin telefon, lucrările din şantierul de la Oneşti!

(va urma)

Acest articol a fost publicat duminică, 31 martie 2013 la rubrica Mentalitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.