caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Autocrat sau iacobin: ţarul Ivan cel Groaznic şi epoca sa (I): geneza mitului

de (25-3-2013)
11 ecouri

IvanCelGroaznicÎn urmă cu câteva luni, aduceam în atenţia cititorilor importanţa personalităţilor fondatoare în procesul de întemeiere a instituţiilor definitorii pentru existenţa naţiunilor europene, statul şi biserica şi maniera în care protagoniştii acestor evenimente intrate în egală măsură în istorie dar şi în mitologia identitară au sfârşit prin a conferi profilul comunităţilor pe care le-au guvernat. Reprezentarea trecutului printr-o succesiune de imagini stilizate ale unor oameni şi fapte nu se reduce însă la etapele de început ale istoriei scrise şi mai ales frecventate de publicul consumator, antichitatea orientală şi cea greco-latină, Evul Mediu şi secolele premoderne dovedesc o remarcabilă fidelitate pentru investirea unei personalităţi cu valorile etice şi determinările factuale ale unui timp istoric, chiar dacă oamenii de arme sau purtătorii mesajului credinţei au făcut loc în acest panteon şi artiştilor, savanţilor sau literaţilor. Încercările de dată mai recentă ale istoricilor de a încadra efortul de recuperare a trecutului în seria ştiinţelor prin concentrarea asupra datelor statistice şi a structurilor în dauna faptelor şi individualităţilor având caracter de excepţie, nu a diminuat ponderea acestora din urmă în conştiinţa publică.

Chiar şi istoriografia marxistă, cu preferinţa sa pentru succesiunea sistemelor economice şi pentru mecanicismul contradicţiilor sociale, şi-a constituit propria galerie de arhetipuri mai vechi sau mai noi, incluzând aici pe fondatorii ideologiei proprii, plasaţi în succesiunea unor gânditori sau leaderi ai revoltelor antice şi medievale. Indiferent de timpul istoric în care se plasează existenţa lor reală, personalitatea conducătorului este una ambivalentă, generează evaluări oximoronice din partea susţinătorilor şi oponenţilor interni sau externi. O dihotomie mai puţin evidentă se naşte la nivelul imaginilor cu care istoricii operează,între realitatea faptelor, cu propriile condiţionări şi consecinţe, şi sensurile cu care le investesc redacţiile şi lecturile ulterioare.

Gâlceava înţelepţilor cu ţarul

Istoria Rusiei este plină de astfel de exemple, dar Puţine dintre acestea au generat încă din timpul vieţii abordări mai diverse decât ţarul Ivan al IV-lea Groznîi (1533-1584), primul din seria ţarilor tuturor Rusiilor şi ultimul exponent remarcabil al dinastiei Rurik. Celebritatea funestă de care excesele sale s-au bucurat în imediata succesiune a faptelor l-au transformat pe acest suveran cu adevărat excepţional, cu un profil ce pare că se refuză încadrarea în paradigmele binelui şi răului prin care suntem deprinşi să investim trecutul, continuă să fie frecventabil pentru expunerile savante ale autorilor medievişti, pentru specialiştii în psihologia politică şi în patologia socială, iar mai recent, pentru o serie de mişcări antisistem din Rusia contemporană. Interesul pentru personajul istoric care a trecut, după cum sugerează propriul supranume, ca o izbucnire a naturii prin existenţa poporului său, justifică acest interes dintr-o serie de motive ce ţin de caracterul original al evenimentelor cu care s-a identificat, de impactul său asupra mentalului colectiv al ruşilor, dar mai ales de percepţia aproape exclusiv negativă şi nu pe deplin justificată de care a beneficiat din partea istoricilor, mereu dispuşi să formuleze rechizitorii la adresa predecesorilor şi să opereze cu judecăţi morale greu aplicabile chiar prezentului.

Ivan Groznîi reprezintă un caz aproape unic sub raport istoriografic, spre deosebire de majoritatea subiectelor de istorie rusă, aici nu regăsim expresii ale cunoscutei antiteze Rusia-Europa. Seria de episoade violente, descrise cu scrupulul detaliului în cronistica rusă, poloneză sau germană, care marchează cele cinci decenii ale domniei sale, cursul aparent iraţional al politicilor sale interne, exerciţiul discreţionar al puterii, l-au transformat pe conducătorul moscovit într-o ţintă favorită pentru aceia care demonizează conduita istorică a ruşilor şi mai ales impactul lor asupra existenţei naţiunilor vecine. Alături de relatarea marchizului de Coustine(1) şi mai mult decât aceasta din urmă graţie fascinaţiei pe care patologicul o exercită asupra mentalului colectiv, biografia ţarului alimentează mitul ameninţării permanente pe care Rusia, spaţiu al lipsei de frontiere etatice şi etice, o reprezintă pentru securitatea şi dezvoltarea Europei, iar barbaria represaliilor interne şi a campaniilor militare din epocă justifică plasarea ţarului şi prin extensiune a supuşilor săi, în descendenţa lui Ghinghiz-Han şi Tamerlan.

Tentaţia de a extinde semnificaţiile unor fapte petrecute într-o perioadă istorică dată, circumscrisă de paradigme etice şi de practici politice comune şi altor lideri şi naţiuni, asupra întregii istorii a Rusiei, se manifestă şi la istorici cu o viziune mai nuanţată asupra subiectului, iar în acest sens sunt cunoscute paralelele atemporale între Ivan Groznîi, Petru cel Mare şi Iosif Stalin, care merg de la coincidenţe biografice la similitudini comportamentale. Confruntaţi cu acest front al ostilităţii şi în lipsa unor surse proprii care să permită articularea unei poziţii contrare, istoricii ruşi s-au plasat în cea mai mare parte în defensivă, încercând să sublinieze caracterul de excepţie al acestui fragment de istorie. Încă din timpul vieţii ţarului, o serie de cronici ecleziastice atribuie semnificaţii demonice actelor sale şi acreditează imaginea de Prinţ al Tenebrelor(2) pe care glosează o bună parte a exegezei contemporane.

Teoreticienii puterii absolute a ţarului ca expresie a voinţei divine, restaurate la sfârşitul perioadei Vremurilor Tulburi, odată cu ascensiunea dinastiei Romanov, au trebuit să facă faţă provocării precedentelor contestabile ale exceselor puterii absolute, rămase în memoria clerului şi poporului, iar soluţia găsită a constat în echivalenţa între autoritatea ţarului şi poziţia de protector al bisericii. Această diarhie politică şi spirituală şi-a demonstrat vulnerabilităţile pe durata predecesorilor lui Petru cel Mare şi a stat la baza opţiunii acestuia de a suprima de facto instituţia patriarhului. Istoriografia rusă pozitivistă a căutat să releve impulsurile reformiste şi inovaţiile de ordin instituţional şi cultural pe care domnia lui Ivan Groznîi le-a favorizat, păstrând abordări circumspecte cu privire la finalităţile şi la caracterul ireversibil al acestora din urmă. Chiar dacă ţarul persecutor al boierimii şi negustorilor, inamicul puterii clerului şi promotor al expansiunii la toate frontierele era frecventabil pentru istoriografia sovietică, reticenţele provocate de absenţa unui fir logic în succesiunea faptelor sale au făcut ca subiectul să fie schematizat la nivelul unor date cronologice şi consideraţii social-economice. Iniţiativele sale au fost considerate în cel mai bun caz ca o anomalie a istoriei, asemănătoare cu fenomenul husit din Boemia(3).

Reflecţii româneşti

vlad-tepesDin perspectiva scrisului istoric românesc, merită avută în vedere încercarea de echivalenţă cu Vlad Ţepeş, propusă de P.P.Panaitescu(4). Autorul detectează o serie de sensuri politice în conduita celor doi principi ortodocşi, dar apetitul pentru violenţa extremă este apreciat ca fiind rezultatul unei instabilităţi mentale în ambele cazuri. Echivalenţele funcţionează totuşi şi în privinţa tipologiei inamicilor interni ai acestora, dar, fapt mai puţin avut în vedere, şi al conflictelor pe care le-au dezvoltat cu oraşele germane, fie că în cauză era patriciatul săsesc din Transilvania sau Ordinul Livonian de la Marea Baltică. Atât în privinţa domnului Ţării Româneşti, cât şi în situaţia mai bine documentată a ţarului rus, cea mai larg difuzată producţie cronistică şi pamfletară care a servit la construirea imaginii celor doi, şi-a avut originea în aceste conflicte, inspirate totuşi în principal de raţiuni de competiţie economică. Datele biografice ale celor doi protagonişti ai istoriei şi mitologiei românilor şi ruşilor relevă mai ales deosebiri, atât din perspectiva faptelor istorice reale, cât şi în privinţa manierei în care acestea au fost interpretate de posteritate.

Cariera politică a domnului muntean se constituie într-un episod al luptei dintre facţiunile boiereşti din Ţara Românească, preliminate de lipsa unor reguli clare de transmitere a puterii şi continuate pe toată durata istoriei prefanariote a principatului, iar succesele sale în contracararea ofensivei otomane se subsumează implicării românilor ortodocşi în aşa-numita Cruciadă Târzie, iniţiată de Sfântul Scaun şi de regatele central-europene cu vocaţie apostolică. În cazul suveranului rus, mult mai extinsă ca durată şi cu efecte ireversibile pe termen lung, avem de-a face cu o revoluţie de sus în jos, precedată de tentative de reformă a statului, bisericii şi societăţii, urmate de măsuri administrative care au destructurat centrele tradiţionale de putere din Rusia medievală, în beneficiul exclusiv al ţarului. Traiectoria sinuoasă şi de cele mai multe ori lipsită de backgroundul unei analize raţionale, a influenţat şi politica externă, zonă în care istoricii nu sunt unanimi în privinţa oportunităţilor create şi pierdute de Rusia moscovită pe durata celor patru decenii în care Ivan Groznîi a deţinut efectiv puterea.

Din perspectiva imaginarului colectiv, avem de-a face cu un raport modificat net în favoarea domnitorului român, recuperat de literatura secolului al XIX-lea şi de reflecţia sceptică la adresa modernizării României prin occidentalizare ca arhetip al justiţiarului şi depozitar al valorilor morale puse în cauză de influenţele străine şi de degradarea moravurilor publice. Chiar dacă anumiţi oameni de cultură din Rusia au fost tentaţi să atribuie astfel de semnificaţii şi faptelor ţarului din secolul al XVI-lea, succesul acestora nu poate fi echivalat cu exemplul românesc, aşa cum, la nivelul cinematografiei, predispoziţiile violente ale lui Ivan Groznîi nu au generat o producţie asemănătoare cu fenomenul Dracula, iar subteranele Kremlinului nu au celebritatea castelului contelui evocat de Stocker. Dacă valoarea acestor interpolări istoriografice răspunde unui interes speculativ, relaţiile româno-ruse au cunoscut o relativă dinamizare în deceniile 4-8 ale secolului al XVI-lea. Scrierile lui Ivan Peresvetov menţionează emulaţia pe care succesele ţarului le provocau în Moldova lui Petru Rareş, iar o coroborarea unor date din arhivele otomane cu rapoarte ale diplomaţilor italieni demonstrează existenţa unor proiecte de colaborare moldo-ruse, viabile datorită existenţei unor inamici comuni, dar nulificate de realităţile geografice. Despre o posibilă colaborare moldo-rusă informează sursele veneţiene şi în anii 1573-1574, pe durata domniei lui Ioan-Vodă cel Cumplit. Similitudini au fost detectate şi în politicile interne ale celor doi potenţiali parteneri, mai ales a măsurilor îndreptate împotriva clerului.

1. Filip Wolf, Civilizaţia Europei de Răsărit, Bucureşti, 2000, p. 314;

2. Helene Carrere d’Encause, Istoria asasinatului politic în Rusia, Bucureşti, 2000, p. 34 et sq.;

3. Frantisek Smahel, Husitska Revoluce, Praha, 2000-2004, vol. I-IV. Autorul analizează dezvoltările etice şi naţionale ale revoluţiei husite ca pe un fenomen anticipativ, iar insuccesul său este explicat tocmai prin lipsa condiţionalităţilor sociale şi economice de natură să favorizeze afirmarea naţiunii în accepţiunea modernă a termenului.;

4. P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1991, p. 41 et sq;

Ecouri

  • Sfartz Pincu: (26-3-2013 la 00:16)

    Excelenta prezentare a unui subiect, predeterminat sa fie tratat ca o sperietoare, din cauza cuvantului „Groaznic”, lipit pe vecie acestui tar!

    In primul rand o sa fac o observatie de cunoscator al limbii ruse. Aproape toate cuvintele rusesti preluate de romani au sensuri deformate integral sau partial. Prin aceasta prisma as afirma ca sensul real al cuvantului „groaznic” in limba rusa are mai curand intelesul de „amenintator”, decat cel de „om rau” – sens perceput ca atare in limba romana. Radacina cuvantului slav „groznâi” provine din cuvantul „groza”=furtună.

    Ca exemplu de modificare a sensului cuvintelor insusite de romani de la rusi,pot sa dau expresia „bogdaproste”, pe care crestinii mai putin instruiti, o percep ca pe un „multumesc”, in timp ce expresia in original este „Бог да прости(т)”. adica „Dumnezeu sa ierte” !

    O schimbare rapida a situatiilor anacronice si a mentalitatilor nu se poate face decat in 2 moduri: 1. prin revolutie, 2. prin impunere de catre o personalitate puternica.

    La rusi, avand in vedere specificul acestui popor, a functionat intotdeauna mai bine sistemul impunerii de catre personalitati puternice. Asa cum au fost Ivan – „amenintatorul”, Petru cel Mare, Ecaterina I, si nu in ultimul rand Lenin si Stalin (am putea continua si cu Hrusciov si Brejnev, dar e alta scara de valori!).

    Diferenta fata de reformatorii care au reusit este doar „din cauza vitezei” primii s-au grabit, cei care au reusit nu s-au grabit!

    Daca Petru cel Mare nu dadea ordinul ca rusii sa-si rada barbile, noi nu i-am fi avut azi pe lipovenii, care ne fac cinste prin zelul lor de munca, dar si pentruca ne aprovizioneaza cu… peste.

    Asa ca problema dualitatii interpretarilor asupra lui „Ivan cel amenintator”, ramane in: „coada de peste” !!

  • Alexandru Leibovici: (26-3-2013 la 06:16)

    @Pincu Sfartz

    > O schimbare rapida a situatiilor anacronice si a mentalitatilor nu se poate face decat
    > in 2 moduri: 1. prin revolutie, 2. prin impunere de catre o personalitate puternica.

    Dacă „mentalitate” se referă la ce CRED oamenii, atunci asta nu se schimbă la ordin. La ordin se poate schimba ce SPUN oamenii sau cum se comportă, dar în acest caz o vor face nu din convingere ci din necesitate.

    Apoi: modurile 1 şi 2 de mai sus înseamnă ambele schimbare prin forţă, prin tiranie. Iar opinia dv. că „La rusi, avand in vedere specificul acestui popor, a functionat intotdeauna mai bine sistemul impunerii de catre personalitati puternice” o găsesc mai degrabă un clişeu.

    Despre cuvântul „groznâi (грозный)”. După dicţionarul explicativ al lui Ojegov, sensul principal este crud, feroce, aspru (v. şi aici). Apoi vine şi sensul ameninţător.

  • Sfartz Pincu: (27-3-2013 la 04:20)

    @ Alexandru Leibovici

    Mentalitate nu e numai ce „cred” oamenii !

    Mentalitate este şi ce fac oamenii, ca o consecinţă a ceeace cred. Tot ansamblul de „a crede, a gândi,a face” – ţine de mentalitate.

    Şi nu sunt puţine cazuri în istorie când mentalităţile au fost schimbate prin impunere directă sau persuasivă (subluminala, cum se spune acum). Religii întregi, au fost schimbate sub imperiul forţei.

    Până şi iudaismul, cu rădăcinile sale puternice, a cedat în Spania (parţial) în faţă Inchiziţiei! Ce să mai spunem de impunerea ideologiei comuniste?

  • Christina Vlad: (28-3-2013 la 17:11)

    Unii istorici l-au asemuit pe Ivan cel Groaznic cu celebrul împarat din dinastia iulio-claudiana, Caligula. Cei doi au avut nu doar nebunia în comun, dar am descoperit ca data de 18 martie este o data semnificativa în viata lor: pe 18 martie (anul 37 d.I.CH.) Senatul roman îl proclama pe Caligula împarat, iar pe 18 martie 1584 moare Ivan cel Groaznic.

    Pe lânga cei doi care au suferit de nebunie eu i-as aminti si pe: Împărăteasa Ana de Rusia, Regele George al III-lea al Angliei, Regele Carol al VI-lea al Franţei, Împăratul Iustinian al II-lea al Bizanţului, Regele Ludwig al II-lea al Bavariei, Sultanul Ibrahim I al Imperiului Otoman, Regina Maria I a Portugaliei, Prinţul Sado de Coreea.

  • Alexandru Leibovici: (28-3-2013 la 17:24)

    @Sfartz Pincu

    > Mentalitate nu e numai ce “cred” oamenii! Mentalitate este şi ce fac oamenii, ca o consecinţă a ceeace cred.

    Ce fac oamenii se numeşte *acţiune*, şi o pot face (a) în funcţie de ceea ce cred că este just (mentalitate) sau (b) forţaţi.

    Exemplele pe care le daţi justifică afirmaţia mea: oamenilor li se interzice să creadă şi atunci ei se prefac că se supun. Nu cred că ideologia politică dominantă a oamenilor până in 1990 a fost marxismul, iar asta s-a văzut imediat ce au putut să şi-o exprime (1990).

    Marxismul a fost ideologia oficială, adică de stat, dar nu şi credinţa privată a indivizilor. Nici în URSS, după aproape 4 generaţii!

  • CHARLIE: (28-3-2013 la 19:55)

    Si cum s’a schimbat „mentalitatea” in Romania dupa ’89. Iliescu mare stab comunist s’a democratizat peste noapte. Nastase Bombonel-Matusa Tamara-Zdup este liberal. Marga ce e acum sau mai curand la comanda. Stramosii ziceau ceva despre lupul care-si schimba parul. Dar Lapusneanu nu era groaznic in mai mult de un sens.Cum se face ca marxistii de eri se inchina la biserica peste noapte. Concluzia e simplu toti politicienii ca si marinarii isi umezesc un deget ca sa vada de unde bate vantul. Orice teorie mai sofisticata nu este valabila. Cultivons notre jardin.

  • Sfartz Pincu: (29-3-2013 la 01:53)

    @ Allexandru Leibovici

    Da, mulţi au practicat marxismul ca pe o „modă”, la acel moment. Dar a fost şi un număr oarecare de fanatici convinşi, gata să-şi dea şi viaţa pentru această ideologie !

    @ Charlie

    Foarte bine aţi exemplificat ce însemna „adaptabilitatea” specifică românilor!

    Nu ştiu daca un alt popor european ar fi plecat capul de atâtea ori ca şi românii ca să scape de urgie şi să supravieţuiască! Cel mai bun exemplu e tot de la noi, Dacii nu s-au resemnat faţă de cotropitorii romani, şi… au dispărut !

    Până şi Ştefan cel Mare, om mândru, a plecat capul faţă de turci, şi a plătit peşcheşul ! Eu nu i-aşi acuza cu atâta uşurinţă pe „comuniştii” care au devenit evlavioşi, poate că erau şi inante cu frică de Dumnezeu, dar s-au ascuns !!

  • CHARLIE: (29-3-2013 la 10:32)

    Pincu! Problema cu capul plecat este ca la un moment devii incovoiat pe toata viata.

    A propos, am fost la un muzeu in Istanbul acum 15 ani, cred ca era Topkapi, si am vazut o sabie trimeasa de Stefan cel Mare sultanului. Asta verifica ce ai scris mai sus. Ce tipa mama lui Du-te la ostire, pentru tara mori este o licenta poetica. Nu era asa prost!

  • Sorin Paliga: (30-3-2013 la 18:21)

    @SFartz Pincu. Cu dacii e mai complicat, nu s-au resemnat deloc. Carpii, adică dacii de pe versantul estic al Carpaților, s-au luptat cu romanii pînă prin sec. IV, dacă nu cumva și mai tîrziu, deși izvoarele nu sînt clare. Apoi, conform teoriilor și vechi și noi, albanezii sînt, mai degrabă, urmașii unor grupuri dace nordice suprapuse peste populația iliră romanizată de pe malul adriatic. DAcă e așa, iar eu cred că așa a fost, albaneza este limba tracă ori, dacă vreți, traco-dacă de azi.
    În rest, strict pe subiect, Ivan cel Groaznic nu este nici primul, nici ultimul suveran/stăpîn dus cu capul. A avut însă și contribuții majore la procesul de civilizare a Rusiei, a fost strateg bun etc. Nici Vlad Țepeș nu a fost numai crud, deși – sigur – e discutabil dacă realizările sale nu se puteau cumva face și altfel. Tocmai am tradus un roman ceh despre Dracula, autorul este un îndrăgostit de România, și el crede că Țepeș a fost un mare om politic.
    E complicat cu istoria asta. Altfel, evident, istoria mentalităților este un domeniu complex și, adesea, fascinant. Mentalitățile se pot schimba, mai ales în regimurile numite „totalitare” ori „dictatoriale”, vezi în zilele noastre cazul Coreii de Nord.

  • Sorin Paliga: (31-3-2013 la 10:55)

    De atlfel, cruzimea era uzuală în acele timpuri, pe multe planuri, de la regii Angliei la metodele Inchiziției. Nu știu ce instrument de măsură ar fi capabil să indice cine și cum era mai crud în raport cu celălalt.

  • Sfartz Pincu: (5-4-2013 la 14:02)

    @ Sorin Paliga

    Și eu am observat că cehilor le place România și specificul românesc.
    Banuiesc că sunt atrași, ca un popor ultra-disciplinat, specific și nemților, de libertinismul românilor, de un mod de a vedea viața, mai curând ca o aventură decât ca un sistem de reguli rigide care trebuie însușite și respectate. Nu știu dacă „sentimentalismul” românilor se trage de la latini sau de la slavi, dar trebuie să recunoaștem că românii au într-adevăr un specific „unic”. Mă refer la românii neaoși cum se mai găsesc pe in sate, nu la cei care au preluat „specificul” unei alte etnii care cam compromite acel specific prin toată Europa!



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Studiile mele… (II)

Cunoaşterea unei limbi străine nu este o simplă dublare a numărului de cuvinte cunoscute! Există o plusvaloare imensă pentru complexitatea...

Închide
3.236.86.184