ACUM.TV

În urmă cu câteva luni, aduceam în atenţia cititorilor importanţa personalităţilor fondatoare în procesul de întemeiere a instituţiilor definitorii pentru existenţa naţiunilor europene, statul şi biserica şi maniera în care protagoniştii acestor evenimente intrate în egală măsură în istorie dar şi în mitologia identitară au sfârşit prin a conferi profilul comunităţilor pe care le-au guvernat. Reprezentarea trecutului printr-o succesiune de imagini stilizate ale unor oameni şi fapte nu se reduce însă la etapele de început ale istoriei scrise şi mai ales frecventate de publicul consumator, antichitatea orientală şi cea greco-latină, Evul Mediu şi secolele premoderne dovedesc o remarcabilă fidelitate pentru investirea unei personalităţi cu valorile etice şi determinările factuale ale unui timp istoric, chiar dacă oamenii de arme sau purtătorii mesajului credinţei au făcut loc în acest panteon şi artiştilor, savanţilor sau literaţilor. Încercările de dată mai recentă ale istoricilor de a încadra efortul de recuperare a trecutului în seria ştiinţelor prin concentrarea asupra datelor statistice şi a structurilor în dauna faptelor şi individualităţilor având caracter de excepţie, nu a diminuat ponderea acestora din urmă în conştiinţa publică.

Chiar şi istoriografia marxistă, cu preferinţa sa pentru succesiunea sistemelor economice şi pentru mecanicismul contradicţiilor sociale, şi-a constituit propria galerie de arhetipuri mai vechi sau mai noi, incluzând aici pe fondatorii ideologiei proprii, plasaţi în succesiunea unor gânditori sau leaderi ai revoltelor antice şi medievale. Indiferent de timpul istoric în care se plasează existenţa lor reală, personalitatea conducătorului este una ambivalentă, generează evaluări oximoronice din partea susţinătorilor şi oponenţilor interni sau externi. O dihotomie mai puţin evidentă se naşte la nivelul imaginilor cu care istoricii operează,între realitatea faptelor, cu propriile condiţionări şi consecinţe, şi sensurile cu care le investesc redacţiile şi lecturile ulterioare.

Gâlceava înţelepţilor cu ţarul

Istoria Rusiei este plină de astfel de exemple, dar Puţine dintre acestea au generat încă din timpul vieţii abordări mai diverse decât ţarul Ivan al IV-lea Groznîi (1533-1584), primul din seria ţarilor tuturor Rusiilor şi ultimul exponent remarcabil al dinastiei Rurik. Celebritatea funestă de care excesele sale s-au bucurat în imediata succesiune a faptelor l-au transformat pe acest suveran cu adevărat excepţional, cu un profil ce pare că se refuză încadrarea în paradigmele binelui şi răului prin care suntem deprinşi să investim trecutul, continuă să fie frecventabil pentru expunerile savante ale autorilor medievişti, pentru specialiştii în psihologia politică şi în patologia socială, iar mai recent, pentru o serie de mişcări antisistem din Rusia contemporană. Interesul pentru personajul istoric care a trecut, după cum sugerează propriul supranume, ca o izbucnire a naturii prin existenţa poporului său, justifică acest interes dintr-o serie de motive ce ţin de caracterul original al evenimentelor cu care s-a identificat, de impactul său asupra mentalului colectiv al ruşilor, dar mai ales de percepţia aproape exclusiv negativă şi nu pe deplin justificată de care a beneficiat din partea istoricilor, mereu dispuşi să formuleze rechizitorii la adresa predecesorilor şi să opereze cu judecăţi morale greu aplicabile chiar prezentului.

Ivan Groznîi reprezintă un caz aproape unic sub raport istoriografic, spre deosebire de majoritatea subiectelor de istorie rusă, aici nu regăsim expresii ale cunoscutei antiteze Rusia-Europa. Seria de episoade violente, descrise cu scrupulul detaliului în cronistica rusă, poloneză sau germană, care marchează cele cinci decenii ale domniei sale, cursul aparent iraţional al politicilor sale interne, exerciţiul discreţionar al puterii, l-au transformat pe conducătorul moscovit într-o ţintă favorită pentru aceia care demonizează conduita istorică a ruşilor şi mai ales impactul lor asupra existenţei naţiunilor vecine. Alături de relatarea marchizului de Coustine(1) şi mai mult decât aceasta din urmă graţie fascinaţiei pe care patologicul o exercită asupra mentalului colectiv, biografia ţarului alimentează mitul ameninţării permanente pe care Rusia, spaţiu al lipsei de frontiere etatice şi etice, o reprezintă pentru securitatea şi dezvoltarea Europei, iar barbaria represaliilor interne şi a campaniilor militare din epocă justifică plasarea ţarului şi prin extensiune a supuşilor săi, în descendenţa lui Ghinghiz-Han şi Tamerlan.

Tentaţia de a extinde semnificaţiile unor fapte petrecute într-o perioadă istorică dată, circumscrisă de paradigme etice şi de practici politice comune şi altor lideri şi naţiuni, asupra întregii istorii a Rusiei, se manifestă şi la istorici cu o viziune mai nuanţată asupra subiectului, iar în acest sens sunt cunoscute paralelele atemporale între Ivan Groznîi, Petru cel Mare şi Iosif Stalin, care merg de la coincidenţe biografice la similitudini comportamentale. Confruntaţi cu acest front al ostilităţii şi în lipsa unor surse proprii care să permită articularea unei poziţii contrare, istoricii ruşi s-au plasat în cea mai mare parte în defensivă, încercând să sublinieze caracterul de excepţie al acestui fragment de istorie. Încă din timpul vieţii ţarului, o serie de cronici ecleziastice atribuie semnificaţii demonice actelor sale şi acreditează imaginea de Prinţ al Tenebrelor(2) pe care glosează o bună parte a exegezei contemporane.

Teoreticienii puterii absolute a ţarului ca expresie a voinţei divine, restaurate la sfârşitul perioadei Vremurilor Tulburi, odată cu ascensiunea dinastiei Romanov, au trebuit să facă faţă provocării precedentelor contestabile ale exceselor puterii absolute, rămase în memoria clerului şi poporului, iar soluţia găsită a constat în echivalenţa între autoritatea ţarului şi poziţia de protector al bisericii. Această diarhie politică şi spirituală şi-a demonstrat vulnerabilităţile pe durata predecesorilor lui Petru cel Mare şi a stat la baza opţiunii acestuia de a suprima de facto instituţia patriarhului. Istoriografia rusă pozitivistă a căutat să releve impulsurile reformiste şi inovaţiile de ordin instituţional şi cultural pe care domnia lui Ivan Groznîi le-a favorizat, păstrând abordări circumspecte cu privire la finalităţile şi la caracterul ireversibil al acestora din urmă. Chiar dacă ţarul persecutor al boierimii şi negustorilor, inamicul puterii clerului şi promotor al expansiunii la toate frontierele era frecventabil pentru istoriografia sovietică, reticenţele provocate de absenţa unui fir logic în succesiunea faptelor sale au făcut ca subiectul să fie schematizat la nivelul unor date cronologice şi consideraţii social-economice. Iniţiativele sale au fost considerate în cel mai bun caz ca o anomalie a istoriei, asemănătoare cu fenomenul husit din Boemia(3).

Reflecţii româneşti

Din perspectiva scrisului istoric românesc, merită avută în vedere încercarea de echivalenţă cu Vlad Ţepeş, propusă de P.P.Panaitescu(4). Autorul detectează o serie de sensuri politice în conduita celor doi principi ortodocşi, dar apetitul pentru violenţa extremă este apreciat ca fiind rezultatul unei instabilităţi mentale în ambele cazuri. Echivalenţele funcţionează totuşi şi în privinţa tipologiei inamicilor interni ai acestora, dar, fapt mai puţin avut în vedere, şi al conflictelor pe care le-au dezvoltat cu oraşele germane, fie că în cauză era patriciatul săsesc din Transilvania sau Ordinul Livonian de la Marea Baltică. Atât în privinţa domnului Ţării Româneşti, cât şi în situaţia mai bine documentată a ţarului rus, cea mai larg difuzată producţie cronistică şi pamfletară care a servit la construirea imaginii celor doi, şi-a avut originea în aceste conflicte, inspirate totuşi în principal de raţiuni de competiţie economică. Datele biografice ale celor doi protagonişti ai istoriei şi mitologiei românilor şi ruşilor relevă mai ales deosebiri, atât din perspectiva faptelor istorice reale, cât şi în privinţa manierei în care acestea au fost interpretate de posteritate.

Cariera politică a domnului muntean se constituie într-un episod al luptei dintre facţiunile boiereşti din Ţara Românească, preliminate de lipsa unor reguli clare de transmitere a puterii şi continuate pe toată durata istoriei prefanariote a principatului, iar succesele sale în contracararea ofensivei otomane se subsumează implicării românilor ortodocşi în aşa-numita Cruciadă Târzie, iniţiată de Sfântul Scaun şi de regatele central-europene cu vocaţie apostolică. În cazul suveranului rus, mult mai extinsă ca durată şi cu efecte ireversibile pe termen lung, avem de-a face cu o revoluţie de sus în jos, precedată de tentative de reformă a statului, bisericii şi societăţii, urmate de măsuri administrative care au destructurat centrele tradiţionale de putere din Rusia medievală, în beneficiul exclusiv al ţarului. Traiectoria sinuoasă şi de cele mai multe ori lipsită de backgroundul unei analize raţionale, a influenţat şi politica externă, zonă în care istoricii nu sunt unanimi în privinţa oportunităţilor create şi pierdute de Rusia moscovită pe durata celor patru decenii în care Ivan Groznîi a deţinut efectiv puterea.

Din perspectiva imaginarului colectiv, avem de-a face cu un raport modificat net în favoarea domnitorului român, recuperat de literatura secolului al XIX-lea şi de reflecţia sceptică la adresa modernizării României prin occidentalizare ca arhetip al justiţiarului şi depozitar al valorilor morale puse în cauză de influenţele străine şi de degradarea moravurilor publice. Chiar dacă anumiţi oameni de cultură din Rusia au fost tentaţi să atribuie astfel de semnificaţii şi faptelor ţarului din secolul al XVI-lea, succesul acestora nu poate fi echivalat cu exemplul românesc, aşa cum, la nivelul cinematografiei, predispoziţiile violente ale lui Ivan Groznîi nu au generat o producţie asemănătoare cu fenomenul Dracula, iar subteranele Kremlinului nu au celebritatea castelului contelui evocat de Stocker. Dacă valoarea acestor interpolări istoriografice răspunde unui interes speculativ, relaţiile româno-ruse au cunoscut o relativă dinamizare în deceniile 4-8 ale secolului al XVI-lea. Scrierile lui Ivan Peresvetov menţionează emulaţia pe care succesele ţarului le provocau în Moldova lui Petru Rareş, iar o coroborarea unor date din arhivele otomane cu rapoarte ale diplomaţilor italieni demonstrează existenţa unor proiecte de colaborare moldo-ruse, viabile datorită existenţei unor inamici comuni, dar nulificate de realităţile geografice. Despre o posibilă colaborare moldo-rusă informează sursele veneţiene şi în anii 1573-1574, pe durata domniei lui Ioan-Vodă cel Cumplit. Similitudini au fost detectate şi în politicile interne ale celor doi potenţiali parteneri, mai ales a măsurilor îndreptate împotriva clerului.

1. Filip Wolf, Civilizaţia Europei de Răsărit, Bucureşti, 2000, p. 314;

2. Helene Carrere d’Encause, Istoria asasinatului politic în Rusia, Bucureşti, 2000, p. 34 et sq.;

3. Frantisek Smahel, Husitska Revoluce, Praha, 2000-2004, vol. I-IV. Autorul analizează dezvoltările etice şi naţionale ale revoluţiei husite ca pe un fenomen anticipativ, iar insuccesul său este explicat tocmai prin lipsa condiţionalităţilor sociale şi economice de natură să favorizeze afirmarea naţiunii în accepţiunea modernă a termenului.;

4. P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1991, p. 41 et sq;

Acest articol a fost publicat luni, 25 martie 2013 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.