Tamara Popescu, Iosefina Stoia, Mirela Cioaba (Imagine din Caietul-program, fotografie de Constantin Padureanu)Spectacolul „Olimp în cârje” al Naţionalului craiovean pare, o dată în plus, a sta sub semnul amăgitoarelor aparenţe. Titlul, subtitlul şi numele personajelor feminine ne flutură pe orizontul de aşteptare, celebra sintagmă a unui amurg al zeilor. Nicolae Coande [*], ghid prin acest muzeu al cărui curator, ca să păstrez modelul comparaţiei, este regizorul Mircea Cornişteanu, ne arată un Olimp „văzut ca ruină a existenţei umane”. Şi continuă ghidul: „Tragicomedia existenţei umane surprinde în adâncime bulversarea principiilor care derivă dintr-un Olimp decăzut din statutul său de panteon al zeilor.” Iar noi, trecători prin acest muzeu al vieţii, ne aşteptăm să vedem o dioramă în consecinţă. Mai puţin cu morga ştiinţelor naturale şi mai degrabă cu verva anecdoticului. Cele trei zeiţe pot fi foarte bine şi „gaiţele” lui Kiriţescu, sunt şi caragialiene sau te duc cu gândul la Muşatescu şi numele istorice ale personajelor.
E numai o pistă falsă. Poate şi pentru că, totuşi, textul lui Dragan Stankovic nu e prea generos în poveştile Atenei, Sofiei şi Feliciei. Această lipsă de consistenţă trebuie suplinită cumva şi de aici condimentele cu care vine fiecare în parte, uşor cu asupra de măsură.
Dar atenţia trebuie îndreptată mai departe de aparenta banalitate a conversaţiei. Ai zice că e derizorie. Marile spirite care pe vremuri dezbăteau idei filosofice ajung să comenteze preţurile din piaţă sau să se agaţe de evenimente precum achitarea facturii de la energia electrică.
Numai că viaţa e compusă şi din asemenea „trivialităţi”. La orice vârstă, la orice altitudine olimpiană. Un zeu poate gândi lumea şi cu detaliile acestea.
Nu, în nici un caz, Atena, Sofia şi Felicia nu sunt „foste” zeiţe. Ele „sunt” zeite. Timpul nu are relevanţă pentru divinităţi. Trebuie căutat dincolo de aparenţe. Nu carnea face o zeiţă.
Mirela Cioabă, Tamara Popescu şi Iosefina Stoia sunt zeiţe prin ele însele. Formele lor pot înşela dar trebuie căutat mai în adânc. Pentru că formele sunt supuse timpului pe când zeii nu acolo sălăşuiesc. Pentru a vedea un zeu trebuie să fi trăit un timp, să fi acumulat experienţă de viaţă. Să cunoşti. Numai aşa o poţi privi pe Mirela Cioabă. În ochii ei nu încape timpul: aceeaşi vivacitate a ocheadelor de neastâmpăr, acum ca şi în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, în «Trei gemeni veneţieni». Buzele şi rostirea decisă, apăsată, bătăioasă chiar, sunt amprenta ei dintotdeauna. O recunoşti pe Tamara Popescu ? Grăbiţii ar căuta-o pe cea din rolurile de ingenuă. Un iniţiat îi va regăsi aceeaşi poezie a ochilor ei. Acolo sălăşuieşte zeul. Iosefina Stoia este ca un sfinx. Simpla ei prezenţă umple spaţiul spiritual. Cu zâmbet sau suspin. Cele trei zeiţe se joacă acum de-a oamenii. La un moment dat, de-a oamenii în vârstă. Un zeu are grijă de toţi copiii săi. Sofia spune că viaţa începe abia din clipa pensionării. Când scapi de morişca responsabilităţilor şi acumulărilor. Când agonisirea cea mai importantă, de înţelepciune, te ajută să vezi. Divinul mai ales. Atena gustă viaţa şi la această vârstă. Tocmai pentru că a făcut-o dintotdeauna, pentru că amintirea paradisului poate fi identificată indiferent de anii încrestaţi pe răboj. Zeitatea nu presupune doar artificiile ci şi metamorfoza în scrum. Cum altfel ar putea un om să ducă plosca unui muribund ? Cum ar putea el să nu capoteze privindu-şi propriul viitor ? Numai o zeiţă poate face suportabilă transformarea unui final anunţat dar în acelaşi timp ignorat, totdeauna surprinzător. Credeam că necunoscutul sperie. Zeiţa avertizează: ai grijă de cel ce-ţi pare cunoscut !
Certitudini avem rar. Părelnic ne este cel mai adesea cuvântul atâta timp cât imprevizibilul pândeşte după fiecare colţ. Suntem doar oameni. Ni se pare că ştim, că am cunoaşte. Doar ni se pare. Ne construim falşi idoli. Olimpul nostru e acum televizorul după cum ne-o arată franc regizorul. Ne-am construit o mitologie a epocii. Telecomanda e bagheta magică pentru a ne muta dintr-o legendă în alta. Miturile de acum sunt ştiinţifice, aşa ne spune din ecran doctorul Corni, ritos, aşa a ajuns să propovăduiască şi Sofia după vrafurile de pagini citite.
Şi deodată vine cineva ce ne pare cunoscut. Când reacţia noastră ţine de vulnerabilităţile noastre şi mai puţin de înţelepciune. Înţelegem prea târziu că a venit Sorocul. Domnul Soroceanu. Îngerul recrutării pe lumea cealaltă. Ca în «Meet Joe Black», îngerul nu doar că pare cunoscut, dar se şi apropie cuceritor de fiecare. Şi doar fusesem avertizaţi. Dar cine ar fi putut rezista privirii lui Angel Rababoc ?! Voi care citiţi aceste rânduri, de veţi ajunge ca domnul Soroceanu să vi se pară cunoscut, feriţi-vă privirile din calea lui !
Îngerul acesta părelnic ţine balanţa între «cunoscut» şi «necunoscut».
Domnul Movilă este «cunoscutul». (Ca personaj, căci altfel machiajul consistent îl face de nerecunoscut pe Valeriu Dogaru). Este şi el un trimis al zeilor. Nici în mitologie nu există o justiţie cum ne place nouă muritorilor să credem că am statuat. Dar în mod cert Olimpul pune suflet. Aşa se explică vizita la căpătâiul iubitei din tinereţe a domnului Movilă.
«Necunoscutul» dă buzna, «pătrunde-n casă şi în gând». Marian Politic este împins în scenă cu agresivitate. Este însă agresivitatea unui inocent. Pentru că dincolo de mască avem revelaţia unui fermecător tânăr. Este el un Paris developat în negativ ? Se mişcă admirabil între zeiţe, replicile au savoare şi se succed cu un ritm debordant. Vitalitatea talentului său şi rezonanţa spirituală cu zeiţele explică succesul acestei scene. Cea mai reuşită din spectacol !
Tânărul este cel sacrificat. S-a ridicat împotriva zeilor. Nu este un Prometeu ci mai degrabă un miel. Nu este el un miel imaculat dar după ce este sacrificat în urma sa apar mai degrabă semnele inocenţei. Aruncat porcilor precum mărgăritarere, putem citi aici şi avertismentul christic.
„Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”. Doar Olimpul dăinuie, chiar dacă zeii au chipuri mai greu de desluşit.
„Comedia ultimelor zile”, după cum spune subtitlul, este de altfel un spectacol gândit după regula olimpiană a frumosului geometric. Viorel Penişoară- Stegaru a creat un spaţiu de joc, spaţiul vital, care se deschide spre cele patru puncte cardinale. Mai întâi treimea zeiţelor, a intimităţii cu dulce şi amar. Apoi uşa dinspre afară. Pe acolo pe unde intră şi moartea: necunoscutul, cunoscutul şi cel ce-ţi pare doar cunoscut.
Părelnicul mesager al păcii. Al păcii eterne.
[*] Nicolae Coande „A fost sau… n-a fost comedia ultimelor zile?”
Supliment de cultura – Nr. 99, 21-27 Octombrie 2006
http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=535
« Olimp în cârje »… sau … « Comedia ultimelor zile »
De Dragan Stankovic
Traducerea Mihai Axente
Regia Mircea Cornişteanu
Scenografia Viorel Penişoară Stegaru
Distribuţia :
Sofia Mirela Cioabă
Atena Tamara Popescu
Felicia Iosefina Stoia
Dl.Movilă Valeriu Dogaru
Soroceanu Angel Rababoc
Junior Marian Politic