Chiar la sfârşitul săptămânii trecute, după o lună şi jumătate de… suspense, tot poporul lui Israel răsufla uşurat: mass-media anunţau într-un glas (ori într-un… condei) că s-au semnat în cele din urmă cele mai „captivante” şi mai controversate (depinde de cine!) acorduri de coaliţie, iar primul-ministru Beniamin Netaniahu anunţa (fără fum alb, ca la Vatican, că doar evrei suntem!), că în sfârşit avem cel de-al 33-lea gurvern al Statului Israel.
De ce a durat totuşi atât de mult, dat fiind că termenul tradiţional acordat primului ministru al ţării în vederea alcătuirii unui guvern a fost – şi ar fi trebuit să fie – şi acum 30 de zile, dar a fost nevoie ca preşedintele Statului, Shimon Peres, să acorde o prelungire de încă 15?
Chiar acum trei zile, primul-ministru Netaniahu s-a înfăţişat cu miniştrii noului guvern la Casa preşedintelui, pentru a prezenta guvernul şi pentru a face tradiţionala fotografie.
Dar care să fi fost ultimele acorduri de coaliţie, semnate pe ultima sută de metri? Desigur, cele cu partidul „Habeit Hayehudi” („Căminul evreiesc”), cu liderul său Naftali Bennett, şi „Yesh Atid” („Avem un viitor”), cu tânăra speranţă a politicii israeliene, fostul teleast Yair Lapid.
După ce primul-ministru a afirmat că „membrii noului guvern vor conlucra pentru toţi cetăţenii Israelului, în vederea consolidării securităţii Statului Israel şi a ameliorării calităţii vieţii cetăţenilor acestuia”, Naftali Bennett nota pe pagina sa dintr-o cunoscută reţea de socializare on line: „Slavă Celui-de-Sus, am semnat”, adăugând că doreşte ca toţi membrii noului guvern, în frunte cu primul ministru Netaniahu, să-şi amintească de faptul că sunt „împuterniciţii poporului, obligaţi faţă de tot poporul lui Israel şi faţă de toţi cetăţenii Statului”.
Cred că a sosit momentul să menţionăm că cele mai febrile dezbateri, în zilele premergătoare semnării acordurilor de coaliţie cu Bennett şi Lapid au fost cele concentrate asupra funcţiei de vice-prim-ministru, pe care şi-o reclamau amândoi. Şi tot amândoi au renunţat, desigur tot din obligaţia asumată faţă de cetăţenii ţării, şi spre binele acestora, la această funcţie, considerându-se mai utili şi mai eficienţi în portofoliile ministeriale care le-au fost încredinţate, funcţii care îi vor obliga, pe tot parcursul cadenţei de-abia începute a guvernului, la o strânsă şi – dă Doamne! – fructuoasă colaboare: lui Naftali Bennett i s-a încedinţat portofoliul ministerului economiei şi al comerţului (după fosta denumire, cel al industriei, comerţului şi-al resurselor umane), iar lui Yair Lapid – funcţia de ministru al finanţelor!
Trebuie menţionat că tot cei doi miniştri au fost cooptaţi în echipa, prezidată de prim-minisstrul Netaniahu, de reluare a tratativelor de pace cu palestinienii, echipă alcătuită ca element al acordurilor de coaliţie ale blocului Likud-Beiteinu şi din care face parte şi liderul fracţiunii „Mişcarea”, Tzipi Livni, investită şi ca ministru al justiţiei.
În cadrul aceloraşi acorduri dintre „Habait Hayehacordul udi” şi „Yesh Atid”, s-a stabilit că liedrul primului partid, Bennett, va deţine importantul protofoliu sus-amintit, după cum şi altor doi deputaţi ai fracţiunii le-au fost încredinţate ministerele construţiilor şi locuinţelor, şi ministerul pentru chestiuni legate de cetăţenii vârstnici ai statului. De asemenea, alţi doi deputaţi au primit funcţiile de vice-miniştri în ministerul pentru servicii religioase şi în cel al educaţiei, al cărui portofoliu de ministru a fost încredinţat deputatului din „Yesh Atid”, Shai Piron.
De asemenea, ministrul Bennett va face parte şi din comisii pentru sectoare-cheie legate de viaţa cetăţii, adică cea pentru chestiuni de securitate naţională şi în orice forum guvernamentul politic, prezidat de primul-ministru. De asemenea, Bennett a fost inclus în Cabinetul-economic-social în chestiuni legate de scumpirea traiului şi pentru încurajarea concurenţei în economie, ca şi în alte comisii.
În ceea ce priveşte fracţiunea Yesh Atid, acordul acesteia cu Blocul Likud-Beiteinu, ministrul educaţiei, Shai Piron, prevede un program revoluţionar în privinţa disciplinelor de bază în tot sistemul de învăţământ israelian, inclusiv subsistemul educativ-ultrareligios. Aceast program ar urma să intre în vigoare la doi ani din ziua în care va fi fost aprobat. Aceeaşi fracţiune va înainta, prin intermediul unei comisii conduse de miniştrii din partea acesteia, în decurs de 45 de zile de la investirea guvernului, o propunere de lege privitoare la repartizarea echitabilă a atribuţiilor naţionale.
Dar personal, cea mai interesantă mi se pare adevărata „confesiune politică”, ce-i drept neoficială, ci doar pe pagina proprie din reţeaua de socializare Facebook, cu privire la reacţiile declanşate de numirea sa în funcţia de ministru al finanţelor.
El împarte aceste reacţii în trei categorii. Prima se referă la cei care pur şi simplu, s-au grăbit să-l felicite, făcând-o totuşi cu o oarecare prudenţă în privinţa şanselor sale de reuşită. Totuşi, şi-au exprimat încrederea în reuşita sa şi sunt siguri că va dovedi destulă clarviziune în funcţia cel mai greu de îndeplinit din politica israeliană.
Cel de al doilea grup de „comentatori” şi-au exprimat părerea că tânărul Yair Lapid „şi-a ieşit din minţi” pentru a accepta această funcţie şi că Netaniahu pur şi simplu „l-a tras pe sfoară”. Tot aceşti comentatori consideră că Lapid ar fi intrat cu bună ştiinţă, după cum menţionează, „într-o capcană cu miere (eu nu văd aici unde este mierea) şi că în fapt, este vorba de un adevărat „cimitir politic”, în care Lapid nu ar avea nici o şansă de reuşită, pierzându-şi întreg capitalul electoral acumulat în timpul alegerilor şi devenind „omul cel mai detestat din Israel”, nu din cauza lui, Doamne-fereşte, ci „pentru că asta i se întâmplă oricărui ministru de finanţe, mai ales în perioada unor strict-necesare reduceri bugetare. Lapid nu intră în vreo controversă cu aceşti „sfătuitori”, convinşi că aceştia îi poartă grija personal. Totuşi, el menţionează că nu i se pare exagerat să le ceară un oarecare credit moral, adresându-li-se: „presupuneţi cel puţin că am cunoscut dinainte care sunt riscurile legate de această chestiune”. El previne că îi este cunoscută opinia că Netaniahu i-a propus portofoliul finanţelor pentru „a se debarasa de un posibil adversar”, dar că în fapt, această teorie nu se susţine: „chiar şi cine nu-l crede pe Netaniahu trebuie să ştie că, dacă ministrul de finanţe eşuează, îl trage după el şi pe primul-ministru”, adăugând că Netaniahu va fi lezat în aceeaşi măsură ca şi el, dacă ambii nu vor izbuti să salveze economia israeliană. „Stricta necesitate să conlucrăm bine este interesul comun amândorura şi interesele sunt ceva primordial”, conchide Lapid în aceast sens.
În acelaşi context, el a subliniat că nu se teme să abordeze demersuri de natură să-i lezeze popularitatea, aceasta fiind „o mare plăcere, dar nu un scop în sine”, spunând că „unul din lucrurile cele mai primejdioase pe care le poate face un om, este să fie exagerat de prudent, întrebându-se, înaintea fiecărei decizii pe care trebuie să o adopte, dacă aceasta nu-i periclitează popularitea. „O funcţie nu înseamnă să fii popular, ci să conduci”, conchide el în acelaşi context. El insistă asupra faptului că în campania electorală, s-a străduit să le furnizeze alegătorilor speranţe, stimulându-i să acţioneze în vederea realizării acestora, ştiind foarte bine că va stârni fie dezamăgirea, fie chiar furia multora.
În ceea ce priveşte al treilea grup de comentatori, Lapid îi include printre ei pe cei care-l întreabă „de ce tocmai ministerul finanţelor”, precizând că de-ar fi acceptat alte propuneri (ca de exemplu protofoliul internelor), şi-ar fi făcut lui însuşi concesii. Şi asta, în virtutea convingerii sale că nu de consilieri-economişti excelenţi va duce lipsă ministerul finanţelor, dar că „numai un politician va putea face faţă tuturor presiunilor exercitate de diferite sisteme asupra ministerului finanţelor şi că numai un politician ar putea stabili – de-ar fi necesar – o ordine a priorităţilor naţionale, fiind numai el capabil să lupte cu alţi politicieni, pentru fiecare secţiune a bugetului, conchizând interesant că ceea ce trebuie să facă un ministru de finanţe, zi după zi, pe toată durata cadenţei sale, ar fi „să spună nu”! Şi asta, în cadrul unui război cotidian pe care trebuie să-l ducă pentru protejarea economiei statului şi a fiecărui cetăţean. Iar în cazul său, el ştie că unul din principalele scopuri ale luptei va fi protejarea clasei de mijloc, care a fost nepermis de neglijată în ultimele decenii, ştiind că „înainte ca lucrurile să meargă mai bine, ar putea merge şi mai rău, dar nu obişnuiesc să fug vreodată de lupte”.
Poate că i-am acordat lui Lapid un loc preferenţial în „economia” aceastui articol, dar pe măsură ce l-am scris, mi se învârtea tot mai puternic în minte o remarcă atribuită… mamei lui Napoléon Bonaparte, pe măsură ce acesta îşi consolida puterea: „Pourvu que ça dure”, adică, pe româneşte, „numai să dureze”!
Cel mai corect si lucid comentariu din cate am citit in comentariile din Israel.