Preludiu ceh
În anul 2008, apoi în anul 2009 am stat în Cehia circa o lună la studii. Prima oară am stat la Brno şi m-am nimerit în perioada cînd se împlineau 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei din august 1968. Cum, atunci cînd merg la drum, îmi iau totdeauna cu mine un aparat de radio, am ascultat atunci multe, foarte multe discuţii, mese rotunde privind evenimentul de atunci. Mi-a trecut prin minte, dacă tot eram acolo, să încerc să încropesc o antologie de texte extrase din presa cehă, să văd cum scriu cehii despre istoria lor recentă, despre invazia din 1968, despre politică. A rezultat un antologie pe care, de atunci încoace, o folosesc şi la catedră, cu studenţii mei din anii 2 şi 3 (predau ceha, în principal, uneori şi analiza comparată a limbilor slave sau, cum fac şi acum, chestiuni de comunicare). Am constatat că studenţilor le plac aceste texte, oricum le preferă celor de manual. În anul următor, în 2009, am stat o lună la Olomouc, am finalizat antologia începută anterior la Brno.
Cîteva dintre aceste texte ale antologiei, nepublicată (sînt probleme de copyright, am solicitat acordul editurilor respective, dar nu l-am primit, ca atare rămîne, să zic aşa, o antologie personală) analizează şi situaţia internă din Cehia perioadei de atunci, deci de prin 2008–2009. Un asemenea articol este cel al lui Petr Kužvart (13 nov. 2009) cu titlul Ce fel de revoluţie?, cu referire la evenimentele din noiembrie 1989 care au condus la căderea regimului comunist. Autorul nu consideră că a fost o revoluţie, după cum mulţi consideră că nici în România nu a fost o revoluţie. Un alt text extrem de interesant este cel al lui Erazim Kohák (30 nov. 2009) Democraţia şi criza sa. Nu voi intra în detalii privind aceste articole. Semnalez doar faptul că, în România, asemenea articole nu se mai scriu de mult, de cînd cele trei săptămînale de analiză (Tinerama, Zig-Zag şi Expres Magazin) au dispărut în intervalul 1995–1997 (la Tinerama am activat şi eu, între septembrie 1990 şi septembrie 1995 – ce vremuri! poate voi mai scrie despre asta). În Cehia, asemenea analize se scriu curent, multe sînt remarcabile şi, în orice caz, foarte utile în studiul limbii cehe. Studenţilor le plac şi au remarcat şi ei că aşa ceva nu se scrie în România. Aproape toţi studenţii mei sînt născuţi după 1990, foarte puţini deja înainte de 1990, în orice caz erau prea mici în 1989 pentru a mai ţine minte ceva.
Analişti şi analize
În Cehoslovacia şi, apoi, în Cehia şi în Slovacia, asemenea analize au însă o frumoasă istorie. Un exemplu este cartea de eseuri autobiografice Interogatoriu în depărtare pe care Václav Havel o scria în 1984–1985. Un alt exemplu sînt eseurile amicului lui Havel, Václav Bělohradský, filosof, profesor la Universitatea din Trieste (la frontiera cu Slovenia), între acestea remarcîndu-se volumul Societatea stării de greaţă (în franceză s-a tradus La société de la nausée, dar pot fi şi alte variante de traducere). Cel mai impresionant, pentru mine, dintre aceşti autori este Václav Havel şi analiza sa din perioada 1984–1985. Anticipa că simpla cădere a comunismului nu va rezolva problemele omenirii. În 1991, cînd traduceam cartea, nu eram foarte convins că avea dreptate, criza de după 2008 îi dă însă dreptate, prea multă dreptate. Îi dă dreptate şi în ceea ce priveşte situaţia din Libia, pe care o analiza tot în volumul din 1984, şi îi mai dă şi în alte privinţe, de exemplu comparaţia dintre marile companii multinaţionale, „megamaşinării” cum le numeşte el, şi statul comunist. Am mai scris aici, în ACUM, despre experienţa mea personală cu firma Orange, un colos al comunicaţiilor şi care îşi permite, fiindcă poate, să îşi bată joc de clienţi, să îi ameninţe, să îi şantajeze… Exact ca statul comunist. Cum se poate? vor exclama mulţi. Se poate şi comportamentul fusese anticipat în urmă cu mai bine de un sfert de secol.
Nu aş dori să las impresia că aş fi un admirator necondiţionat al unor asemenea analize, fie că sînt făcute de cehi, fie că sînt făcute de români ori de alţii. Cert este un lucru: criza izbucnită oficial în campania electorală din 2008 mocnea de mult, din anii ’90, dacă nu chiar înainte. Voi încerca să explic de ce.
Căderea comunismului
Prin primăvara lui 1978, era frumos şi cald afară, mă plimbam cu un bun amic de facultate prin zona străzilor Pictor Verona-Pitar Moş. Vorbim de una, de alta. Brusc, mă întreabă: „Sorine, în ce ţară vrei să emigrezi?”. Eu, ţin minte, am rămas – cum se spune – interzis: niciodată anterior nu vorbisem despre aşa ceva. Oricine a trăit în acea epocă ştie cît era de periculos să discuţi subiectul chiar şi singur pe cîmp, darmite cu cineva pe stradă. Dar, fiind un bun amic, trebuia să răspund, nu? I-am spus: „Nu vreau să emigrez, vreau să prind ultimii zece ani ai comunismului”. Foarte strict, din clipa aia a mai durat 11 ani şi jumătate, dar – una peste alta – intuisem bine: a mai durat vreo 10 ani, cu zvîcnete, cu colcăieli, cu distrugerea a un sfert de Bucureşti. De altfel, nici nu cred că îi puteam a un răspuns clar, cu referire la o ţară anume, în aprilie 1978 încă nu trecusem frontiera, aveam să o fac cîteva luni mai tîrziu, la cursurile de vară de cehă – unde, în context, am trăit la Praga şi împlinirea a 10 ani de la invazia din 1968.
Prin 1986, soţia – însărcinată cu primul copil – vine plîngînd acasă: stătuse mult la coadă, iar ceea ce dorise să cumpere se terminase chiar în faţa ei. I-a fost jenă să-l roage pe cel din faţă să-i lase şi ei o sticlă din ceea ce îşi dorise foarte mult, un vin dulce albanez, se numea Málaga, presupun că era o clonă a originalului. „Ei, spun, linişteşte-te, dacă nu moare de moarte bună pînă în 1990, va muri de glonţ”. Nu a uitat nici ea şi nu am uitat nici eu scena de atunci. Iar o nimerisem, vai mie, după cum am mai nimerit-o încă o dată, în septembrie 1989, cînd mama îmi spune că, după părerea ei, mai rezistă maxim un an. „Nu, zic, pică pînă la Anul Nou”. A picat de glonţ chiar de Crăciun.
Spun toate acestea nu pentru a sublinia că aş fi fost Mafalda de Bucureşti, ci pentru a arăta că vectorii politici erau mult mai clar conturaţi atunci. Mie unul îmi era clar, în aprilie 1978, că şandramaua va mai dura vreo 10 ani; îmi era şi mai clar în 1986 că va mai dura maximum 4 ani… Prin mai 1990, o tînără ziaristă britanică mă întreba ce cred despre viitorul României. Nici atunci nu era foarte greu: „Ei, zic eu, primii doi ani vor fi foarte grei, dar după aia se va intra cumva în normal”. Iar o nimeream, după cum şi Havel o nimerea în eseul său din 1984–1985 şi, cu atît mai mult, „o nimeresc la fix” analizele mai noi, de după anul 2000. Erau, după cum aţi obvservat, prognoze cu final pozitiv, fericit…
După invadarea Cehoslovaciei din 1968, era clar tuturor celor lucizi că regimul comunist nu o va mai duce mult. Atunci a fost un an de cotitură. Ştim acum că la Moscova au fost multe discuţii, a prevalat doctrina Brejnev, deoarece era – se pare – prea devreme pentru un Gorbaciov. Ce a însemnat acea invazie? Simplu: că, la peste 20 de ani de la încheierea războiului, URSS nu poate oferi altceva decît tancuri şi puşti. Atunci, pe 22 august 1968, Occidentul învinsese, restul a fost inerţie şi un pic de aşteptare. Lucrul ăsta îmi devenise clar în 1978, la circa 2 ani de la moartea lui Mao: China o cotise deja radical şi rezultatele se văd astăzi. Occidentul jubila şi pe bună dreptate: invazia aceea arăta că nu va mai dura prea mult şi şandramaua se va prăbuşi. Tot ce trebuia să facă era să aştepte, cu ceva răbdare şi, din cînd în cînd, să mai accelereze căderea. Războiul Stelelor a fost o ocazie. Apoi a sosit anul 1985 şi tăvălugul s-a accelerat. Anii de glorie ai Occidentului au fost, după umila părere a autorului acestor rînduri, anii ’70 şi ’80, anii postinvazie din august 1968. Occidentul – Europa şi SUA – au atins apogeul civilizaţiei postbelice, au avut grijă să nu sară peste cal, au cultivat cultura, drepturile omului, i-au ajutat pe disidenţi sau măcar pe unii dintre ei… Îşi controlau gesturile, comportamentul, triumful era aproape şi simţeau acest lucru, iar noi îl aşteptam cu nerăbdare.
Anii 1989–1990 au marcat căderea graduală a regimurilor comuniste, cu cele mai dureroase scenarii în fosta Iugoslavie (poate mai scriu despre asta, am stat 3 luni în Slovenia în acea perioadă – e drept, Slovenia nu este cel mai bun loc de analiză, dar nu eram, totuşi, corespondent de război, îmi strîngeam materiale pentru doctorat). Miza jocului scăzuse, nu mai exista confruntare est-vest, comunismul fusese învins. Fără miza confruntării, ce atîta grijă? Pe fondul euforiei de după căderea zidului Berlinului, şacalii economiei şi-au adunat forţele. Aliaţii principali au devenit cei cu relaţii din fostul „lagăr”, comuniştii şi cei subordonaţi lor, securiştii şi miliţienii. Nu aveau bani, dar aveau relaţii, se cunoşteau, s-au infiltrat rapid în structurile nou create, au început să le controleze, uşor, fin, pe văzute şi pe nevăzute, fără jenă, rîzînd în nasul celor care observau fenomenul, fenomen – de altfel – general, şi în Cehia şi în România, şi în Ungaria şi în Bulgaria… poate fosta RDG să fie scăpat cumva, nu ştiu, nu am date care să confirme ori să infirme cele spuse mai sus. Dintre miile de criminali de război din fosta Iugoslavie, au fost prinşi şi arestaţi cîţiva, îi numeri pe degete, restul formează noua pătură conducătoare din Croaţia, Serbia, Bosnia… Unde e România? S-a umilit repetat de patru ori pentru a intra în Schengen (altă temă, fostă şi actuală şi viitoare…), pentru a afla nu numai că nu va fi acceptată, ba chiar că poate fi pasibilă şi de alte sancţiuni (asta era vorba cînd scriu aceste rînduri, dar mai vedem, mai negociem, domnilor….)
Anul 2013
Criza nu s-a terminat, pare – din contra – a se relua. Aşa spun unii, cel puţin. În esenţă, nu aş fi foarte mirat dacă aceşti pesimişti au dreptate. Nu pot crede că, brusc, în septembrie 2008, America descoperea criza. La ora la care serviciile de informaţii colcăie peste tot, băncile au un asemenea sistem de informare încît ştiu cum călătoreşte fiecare dolar de la Seul la Bucureşti şi de la Sofia la Bangkok, a afirma că nu au ştiut mi se pare ceva imposibil de crezut. Aş putea, eventual, crede că nu au anticipat amploarea crizei, aş mai putea crede că nu ştiau dacă „s-au volatilizat” 2.000 sau 4.000 de miliarde de dolari – între timp am aflat că numai în Italia au dispărut vreo 1.800 miliarde de euro. Cred că deja cifrele se ţin la secret, s-au speriat, în sfîrşit, şi cei care le ştiau de mult şi au tăcut.
Crizele au sau, mai degrabă, pot avea consecinţe pozitive: sînt un test. Tînăra Uniune Europeană extinsă, în care urmează să intre şi Croaţia şi, treptat, şi alte ţări derivate din fosta Iugoslavie, trece printr-o perioadă grea. Va avea maturitatea să o treacă? Aşa sper deşi, la rigoare, nu cred că o criză este rezolvabilă tot de cei care au creat-o, de marile companii angajate în tertipuri financiare, în declaraţii false… Cazul DSK a fost doar o parte a problemei, mie aşa mi se pare.
Pot spera, din adîncuri, că cei trei copii ai mei vor avea parte de o lume mai bună, mai dreaptă, mai liniştită. Sper ca ultimii ani ai vieţii să îi trăiesc contemplînd frumosul european, nu decăderea sa. Ar fi absurd să sper altceva. Ce prognoză aş face acum? Mi-e teamă că nu una pozitivă, cum făceam în 1978, în 1986, în 1989, în 1990… Mă feresc de prognoze pesimiste, este omenesc să fie aşa. Atunci m-am bucurat că am avut dreptate, acum m-aş bucura să mă înşel.
P.S. Dacă astăzi amicul de atunci, din 1978 (în octombrie 1989, după ani de chin, de urmăriri… a ajuns la San Francisco) m-ar întreba unde vreau să emigrez aş şti ce să-i răspund. Mai întîi, i-aş spune că, apropiindu-mă uşor de pensie, aş dori să văd dacă România va deveni un stat cu adevărat demn, uman, dacă se poate şi prosper – nu cred că un stat care risipeşte atît pe lucruri inutile, care îşi batjocoreşte valorile autentice poate fi prosper, nu are cum.
I-aş mai spune că, dacă lucrurile nu se deteriorează iarăşi, noţiunea de a emigra şi-a pierdut sensul de acum 30–40 de ani. Poate mi-ar plăcea să mă stabilesc într-un orăşel liniştit, curat, unde şoferii nu claxonează în fiecare secundă (lucrul cel mai obositor pentru mine la Bucureşti, oraş unde civilizaţia a ieşit de sub control), poate la Olomouc, la nord de Brno; poate la Tryavna, un orăşel bulgăresc absolut superb, cu mici dughene de tip medieval; poate undeva în Suisse Romande, pe lîngă Lausanne, unde am fost prin 1997… Mai degrabă însă voi rămîne aici, la ţară, nu cred că, trecînd anii, mai am energie de noi experienţe turistice, mi-aş concentra energia pe vreo carte, pe vreo traducere. Aş finaliza un proiect început de mult, dicţionarul etimologic al limbii române, aş sta cu fiii mei, cu fiica mea la o vorbă, la un mic, la o bere. Poate îmi scriu memoriile, prognozele, amintirile despre viitor.
Întrucât sovietologi de renume nu au prevăzut căderea regimurilor socialismului real, meritați felicitări pentru perspicacitatea dovedită.
Aveți dreptate în multe dintre considerațiile pe care le-ați formulat. Momentul 1968 este paradigmatic nu doar pentru statele aflate sub inflența sovietică, ci și pentru Occident: pacifismul, demonstrațiile studențești din Paris, emergența contraculturii rock etc. constituiau semne ale unei revoluții a mentalităților și în statele capitaliste. Pe de altă parte, răspunsul, evident problematic, pentru criza globală actuală este legat de singularitatea chineză, pe care bine ați punctat-o, ca factor determinant al căderii fostelor regimuri.
Este o ironie rar întâlnită în istorie, la asemenea proporții, faptul că partidul comunist chinez dă lecții de capitalism Occidentului. Riscul real pentru viitorul economic și social al „satului global” care a devenit lumea, sub impactul tehnologiilor și al extinderii fără precedent a influenței piețelor este acela al generalizării modelului chinez la scară planetară, în sensul revenirii unui capitalism sălbatic, cu restrângeri progresive ale drepturilor cetățenești anterior câștigate și cu reactivarea protecționismelor economice naționale sau, în noul context, inedit, cu dominația birocrațiilor statale și a corporațiilor multinaționale, care să falimenteze pe micul întreprinzător și să crească participarea financiară a fiecărui individ pentru pensii, sănătate, șomaj și alte ajutoare sociale.
Acei mari „specialiști” care, în iunie 2008, prognozau un viitor foarte roz și în decembrie unul foarte negru? Să fim serioși, ăia nu erau specialiști, erau politruci.
Acel model de comunism nu putea rezista, omorîse prea mulți nevinovați, colcăia într-un rahat prea mare. Asta nu înseamnă că nu pot reapărea alte sisteme de tip totalitar, autoritar sau cum vreți să le numiți, asta e totdeauna posibil, tentația răului a fost totdeauna mare și va fi la fel.
Nu am crezut niciodată și nu cred nici acum în acești șmecheri de conjunctură, nu fac analizele după ce spun ei.
Am citit undeva despre o carte a unui polonez, parcă, vorbea de „privatizarea statului milițienesc”, adică exact ceea ce s-a întîmplat în Europa Centrală și de Est după 1989.
Nu am citit-o, dar cred că are perfectă dreptate, și acolo și la noi s-a întîmplat același lucru, la diverse niveluri și cu nuanțe. Nu avem, de fapt, o competiție a valorilor, ci șmechereli interne ale acelorași grupuri care mimează democrația, se fac că luptă, se prefac în democrați. Impostura nu ține, se vede de la o poștă ce sînt…
Sorin Paliga: din P.S. ul articolului am aflat o veste buna, anume ca lucrezi la Dictionarul Etimologic.
As dori sa gasesti o forma (cu care sa fii si de acord 🙂 ) ca sa il publici pe etape (nu la nivelul maxim de ambitie dintr-o data) ca sa se bucure si altii de el cît mai devreme.
Dupa cum bine stii, exista softuri colaborative (dexonline, si inca unul implementat pentru ca o echipa sa lucreze simultan la acelasi material). E imposibil sa nu mai existe inca cîtiva lingvisti români de buna intentie care sa se înhame si ei la proiect pentru a da ceva mai repede publicului. Probabil ai alta parere, dar eu as incepe cu digitalizarea si punerea on-line ,,gunoiului” existent (o parere de principiu, nu ma pretind ligvist) cu avertismentele de rigoare pentru intrarile de dictionar discutabile. Poate pe un schelet existent, chiar cu multe posturi eronate, s-ar putea lucra mai rapid.
Succes oricu si imi cer scuze cititorilor pentru off topic.
Partea cea mai grea, poate, există și se poate descărca și gratuit de aici:
http://www.unibuc.ro/prof/paliga_v_s/volu-in-form-pdf/
mai jos în pagină: Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian
Mai sînt și altele
Stimate D-le Paliga! Cum se spunea la comunisti sub Gheorghiu-Dej : nu e intamplator tovarase!
Legile „dure” ale istoriei au cauzat ca sa nimeriti doua goluri politice. Deci daca sunteti norocos sau programat poate puteti ghici cand, adica cam prin ce ani, va devenii Romania mai mult sau mai putini normala. Politicieni a la Caragiale conduc actualmente tara si nu prevad o schimbare brusca, dar eu sunt de multi ani in afara tarii, simtul meu olfactiv politic e foarte slab. Am citit undeva ca soarecii si guzganii au un simti de miros foarte dezvoltat, poate puteti lua contact cu cei locali. Spor la munca!!!
@Charlie. Mi se pare că ar trebui să vă mulțumesc pt încurajare 🙂
@Sorin Paliga
Sunt foarte intrigat: ce considerente v-au dus în 1978 la concluzia că comunismul în Romînia se va prăbuşi peste un deceniu?
Nu știu, dar scenele descrise (în 1978, 1986 și sept. 1989) sînt absolut reale, neinventate. Eram, cred, mai tînăr, mai entuziast, cu mintea mai limpede și mai curată decît acum. Acum sînt (mult) mai pesimist, evoluțiile din ultimii ani mă fac tot mai neputincios în fața istoriei și a timpului.
@Sorin Paliga
> scenele descrise (în 1978, 1986 și sept. 1989) sînt absolut reale..
Septembrie 1989 – da, aveaţi deja ceva concret: inainte de septembrie 1989 începuse surparea vizibilă a regimurilor din Polonia, Ungaria, Germania de est.
Dar 1978? Nu putea să fie decât o speranţă deşartă a unui tânăr optimist. Iar in 1986? Începuseră timidele reforme ale lui Gorbaciov care, ca un comunist incompetent (ca comunist!) ce era, credea că comunismul este reformabil. Dacă şi dv. credeaţi atunci că comunismul nu-i reformabil, atunci da, aţi avut o bază reală pentru prezicerea dv.
Sînt de acord cu orice interpretare, deoarece nu am niciun argument pro sau contra, oricare ar fi interpretarea.
Așa, retrospectiv, exista și în 1978 o bază logică: Mao murise de doi ani, iar China se mișcase destul de repede de la comunismul închistat la unul mai deschis, pe care l-a continuat, de altfel, pînă azi. Atunci, țin minte, știam aceste detalii… deci, poate, nu era numai speranța unui tînăr neliniștit și optimist. Cert este că, atunci, eram mai optimist decît acum.
Rețineți, totuși, că în 1986 nu i-am spus soției că în 3-4 ani flăcăul moare ci, foarte precis, că dacă nu moare de moarte bună va muri de glonț. Cum am putut avea previziunea asta? Mafalda? fler? teribilism încă juvenil? Toate sînt posibile?
@Sorin Paliga
M-am uitat care era situaţia Chinei în primăvara lui 1978. Mao murise de peste un an iar ţara se întorcea de la catastrofala revoluţie „culturală” la ortodoxia comunistă tradiţională. Istoricele reforme zise de „modernizare” au fost proclamate ceva mai târziu, la sfârşitul lui 1978, şi au fost lansate la mijlocul lui 1979.
Este posibil ca progresele economice şi o neobişnuită libertate a presei în China în anii ’80 să fi avut influenţă asupra căderii comunismului în Europa.
V-am spus că accept orice explicație și orice sugestie, deoarece nu știu de ce făceam acele prognoze, în orice caz nu mă influențau cele oficiale! Nu am crezut, nu cred și, probabil, nu voi crede în analizele ori în prognozele celor care se autointitulează „specialiști”, aproape totdeauna sînt politruci puși acolo pt a manipula, nu pt a oferi informații reale, credibile, pe baza cărora să iei decizii.
Mai cred că, periodic, istoria își descarcă energiile negative, uneori violent.
Un exemplu este Revoluția din octombrie, o acumulare colosală de energie negativă într-un stat imens. Așa a fost, la scară mai mică și țara fiind mai mică, în anii ’80 în România, așa se explică și explozia din 1989, pe cînd în alte țări, unde supapa a eliberat gradual energia, revoluțiile au fost relativ lente, pașnice. Violentă a fost energia degajată în Iugoslavia, deoarece acolo s-au acumulat energii locale multiple și haotic dirijate.
Estimarea mea este că în România zilelor noastre s-a acumulat iarăși un potențial mare de energie negativă, mai devreme sau mai tîrziu va izbucni, cu cît mai tîrziu, cu atît mai violent. Nici Europa nu prea mai stă bine, dar nu mai intru în detalii. DAcă energiile din Scoția, din Catalonia, din Belgia… nu vor fi dirijate inteligent, potențialul este cel iugoslav, nu cel ceho-slovac.
Există, totuși, și alte prognoze corecte din perioade ante 1990.
Îmi aduc aminte că în toamna lui 1987, să fi fost octombrie sau noiembrie, eram la Praga. Îmi dau întîlnire cu un cunoscut din anii studenției, ne vedem undeva în Malá strana, pînă vine berea scoate din tașcă un număr din Time sau din Newsweek, nu mai țin minte asta, deschide revista la o anume pagină și mi- întinde să citesc. ERa un articol scurt, de 2/3 de pagină. Pe scurt, scria așa: în Iugoslavia (eram, deci, în 1987) tensiunile internice erau tot mai acute, situația fiind urmărită atent de Kremlin deoarece, considerau sovieticii, acutizarea acestor conflicte, la scară mică, pot anticipa o explozie mult mai mare la scara URSS. Concluzia era că Iugoslavia se va destrăma. Nu am dat mare atenție articolului, în 1987 mi se părea puțin probabil ca Iugoslavia să se destrame. [!]
În iunie 1991, porneam spre Ljubljana, primisem o bursă de studii, la Belgrad urma să schimb trenul. Alung la Belgrad, vorbesc cu directorul companiei Prava i prevodi, care asigura drepturile de autor pe Europa centrală și de est și… mă întorc acasă, începea destrămarea Iugoslaviei, anticipată de acel articol din toamna lui 1987, de care mi-am adus aminte atunci.
Cine are acces la colecția Time și/sau Newsweek poate identifica articolul.
@Sorin Paliga
> Îmi aduc aminte că în toamna lui 1987,
Eu am întrebat de semnele prevestitoare în 1978…
La anul 1978 am răspuns că nu am ce răspunde.
Alaltăieri, cînd așteptam, ca mulți, să iasă fumul de pe coșul din Capela Sixtină, prognozam cine va fi ales. Soția a fost cea mai aproape, a zis brazilian sau italian, ceva cu ‑an la urmă! Eu am zis, teribilist, libanez (nu știu dacă în Liban sînt cardinali), fi-mea a zis italian…
Încerc să-mi adun în volum textele din perioada Tinerama, oct. 1990–sept. 1995.
Am acolo și despre criza iugoslavă. În 1987, deși îmi era „limpid clear” că șandramaua nu mai durează mult, nu asociam căderea comunismului de o prăbușire atît de violentă, atît de crudă a Iugoslaviei. În ciuda a numeroase analize, aproape toate proaste și superficiale, privind fosta Iugoslavia (între timp am fost acolo de cîteva ori, mai ales în Slovenia), nu am reușit să aflu care a fost strategia lui Milošević în perioada 1990–1999, cum a gîndit el viitorul acelui colț de Europă, de ce a ordonat ori a acceptat acele masacre? Nu am reușit să aflu părerea unui strateg militar sîrb care să-mi explice cum gîndeau ei în perioada aia, ce anume i-a împins la asemenea gesturi fără ieșire.
În iunie 1991 cînd s-au tras primele focuri la Ljubljana și, curînd, după nenorocirea de la Vukovar, era clar că totul ia calea unei tragedii de nereparat. Au urmat alte conflicte, gradual, pe aproape întreg spațiul iugoslav. Ce sperau acei strategi că se va întîmpla? ce putea rezulta altceva decît sînge, durere, ură, răzbunare, moarte și iar moarte…
Astăzi, se uită la toate acestea și nu le vine să creadă.