Explicaţia că la Baku am făcut de fapt baie în ţiţei este că, cu criza de combustibil, sovieticii exploatau intens sondele de petrol şi, neavând suficiente conducte pentru transportul acestuia la rafinării, alimentau rafinăriile prin şanţuri betonate prin care curgea ţiţeiul. Probabil că din cauza neetanşeităţilor, o parte din acest ţiţei se infiltra în mare şi aşa am nimerit eu în stratul de ţiţei de deasupra apei de la mal.
Am locuit în corturile Crucii Roşii aproape o lună din cauza aglomerării liniilor de cale ferată Rostov-Baku. Dinspre Rostov veneau trenuri pline cu utilaje, echipamente şi specialişti germani, prizonieri ai ruşilor, iar spre Rostov circulau trenuri cu echipament militar şi unităţi de luptă, şi anume tocmai pe traseul de care noi aveam nevoie să ne întoarcem la Chişinău! Circulau numai trenuri militare în ambele sensuri, si nu primeau civili. Acum pot să înţeleg ce se întâmpla în acea perioadă, 1944-1945. Ruşii cărau uzine întregi demontate din ţările ocupate, în special din Germania si alte ţari satelite ale acesteia in război, le treceau peste Marea Caspică în Uzbekistan, cu prioritate la Taşkent, unde în câţiva ani s-a dezvoltat o uriaşă industrie constructoare de maşini-unelte, la nivel de calitate germană. Pe de altă parte, o mulţime de divizii siberiene şi mongole, cu armament modernizat, erau pe sensul invers, spre Europa centrală şi vestică. Se pare că ruşii aveau în vedere o “mica” ocupaţie dincolo de linia de demarcaţie convenita la Ialta!
În această lună iunie 1945, luna de aşteptare în Baku, am avut timp suficient să cunosc piaţa din Baku, unde cu mult succes mi-am manifestat îndemânările în vânzarea de fructe exotice, bineînţeles procurate din luxuriantele grădini închise în spatele unor ziduri înalte din argilă bătută. Rodii, curmale, injir, dude roşii, negre şi albe, smochine şi, mai ales, pepenii de Turkestan care nu au egal în lume pentru aroma, gustul şi dulceaţa lor. Unii turkmeni care traversau Caspica cu aceşti pepeni-minune le depozitau chiar la mal, în grămezi uriaşe, greu de păzit. Eu mă angajăm paznic la stivă şi aveam 2 echipe a câte 2 băieţi, emigranţi şi ei, care executau ordinele mele fără crâcneală, de frica mea, pentru că copiii evrei din Polonia m-au învăţat, încă de la Urghenici, cum să te aperi de antisemiţi folosind loviturile cu capul (ca un efect secundar este faptul ca se aşează mai bine creierul, si deci ar trebui sa fiu la fel de deştept ca fotbaliştii). Doi băieţi se postau cu spatele la stiva de pepeni (soiul Ciardjui), la o distanţă de 5-6 metri; ei jucau arşice când turkmenul avea un client în faţă, eu eram în spate să păzesc vezi doamne! Împingeam cu piciorul un pepene spre cei doi băieţi, printre picioarele lor, ei îl luau în braţe, plecau imediat şi, tot aşa de repede, se plasa în aceeaşi poziţie cealaltă pereche, în haine asemănătoare. Marfa colectată o vindea un localnic, în altă piaţă, fără probleme, şi toţi eram în câştig.
Când au început să vină trenurile cu grâu din noua recoltă, noi nu am scăpat şansa să ne urcăm în vagoanele de marfă umplute până aproape de tavan, unde totuşi puteai călători în poziţia culcat. Aşa am călătorit 390 km, cu coborâri în staţii pentru aprovizionare cu “kipiatok” (apa clocotită) de la locomotive, şi pentru nevoi. De foame nu ne puteam plânge, aveam un vagon cu grâu sub noi şi, cu apa clocotită, ţineam boabele la înmuiat cât se putea de mult. Aşa am ajuns la Mahaci-Kala, unde erau puţine urme ale războiului; Mahaci-Kala nu a fost distrusă de bombardamente masive, aşa cum s-a întâmplat de exemplu cu Mozdok, oraş la 270 km la vest de Mahaci-Kala.
Aici facem o paranteză legată de protecţia resurselor petroliere de la Baku de către ambele tabere în timpul războiului: ruşii, cu teama să nu piardă această resursă de combustibil vital, nemţii – să nu o distrugă, ca s-o poată utiliza. Cum-necum, ambele tabere au protejat Baku-ul, peste care nu a căzut nici o bombă. Au fost împuşcaţi generali de apărare anti-aeriană, englezii au ajutat prin Iran cu sisteme învechite de apărare antiaeriană, etc. Pentru mai multe detalii citiţi aici.
De la Mahaci-Kala am mers cu acelaşi tren la Mozdok, cale de 270 km. Mozdokul , un nod de cale ferată strategic, a fost atât de puternic bombardat de nemţi, încât nu a rămas piatră pe piatră, gară nu mai există deloc, şi nu aveam nici o şansa să mergem pe calea ferată principală spre Rostov. Cineva ne-a sfătuit să mergem pe jos 24 km ca să ajungem la o cale ferată secundară cu care, după o mulţime de ocoliri, vom putea ajunge în final la Rostov.
Am plecat, un grup cam de 200 de persoane, din Mozdok spre a ajunge la staţia Holodnaia de pe linia secundară, ca să prindem de acolo alt tren. Ce nu am ştiut când ne-am aşternut la drum era că vom trece prin zonă kalmâcilor, colaboratori în masă cu nemţii, şi că bărbaţii kalmâci au fost trimişi, toţi, în Siberia iar restul populaţiei – femei, copii, bătrâni – urmau să fie dislocaţi, în totalitate, în viitorul cel mai apropiat. Era o vară fierbinte în stepă, cu lipsa de apa tipică pentru aceste stepe , dar cu prezenţa, din loc în loc, a unor fântâni de mare adâncime. Fântânile erau acoperite cu capace şi încuiate cu lacăte şi lanţuri zdravene. Nici o femeie kalmâcă nu a vrut să ne dea apă de băut. A trebuit să bem apă din nişte bălţi murdare, pline cu broaşte şi mătasea broaştei. În două zile am parcurs pe jos cei 24 km şi am ajuns la o staţie mică, unde am prins un tren cu platforme goale, cu care am parcurs 411 km până la un nodul de cale ferată Holodnaia şi mai departe, cu acelaşi tren, încă 450 km până în gara Kavkazskaia, unde din nou nu ni s-a permis să plecăm pe linia principală Kavkazskaia-Rostov, şi din nou a trebuit să mergem 40 km. prin stepele cazacilor de pe Don pentru a ajunge la Salsk de unde mai erai 200 km. până la Rostov.
Aceşti 40 km printre aşezările cazace, dacă nu era oboseală mersului pe jos, ar fi fost o excursie plăcută, datorita atitudinii extrem de binevoitoare a femeilor cazace şi a cazacilor bătrâni, foarte mândri de statutul lor special. Pâine şi slănină de porc, din belşug. Cele cinci nopţi de cazare în casele lor răcoroase şi foarte curate, au fost raiul pe pământ. La una din opriri, un cazac bătrân, Alexei, mare cât un munte, nu ne-a lăsat pe noi, copii, să plecăm până nu am învăţat să tăiem cu sabia buruieni. El însuşi a devenit furios şi roş la faţă când ne-a făcut demonstraţia: ”Uite-aşa, uite-aşa!”, imaginându-se in luptă!
La Salsk era un centru organizat pentru întoarcerea evacuaţilor, care ne-a netezit mersul cu trenuri, cu vagoane de marfă goale, cu primiri şi plecari de grupuri de călători care se dispersau în direcţii diferite. Noi am mers de la Salsk la Rostov – 200 km. De la Rostov la Dnepropetrovsk – 1.200km, şi încă 1.200 km până la Chişinău. La Chişinău, în gară, ne-am întâlnit întâmplător cu soţii Fiona şi Hary Ornstein, ambii farmacişti, buni prieteni cu unchiul Simon, care încă era la batalioanele de muncă din Novo-Troitk, în Siberia.
Soţii Ornstein ocupaseră un beci de sub o ruină de pe stradă Aziatskaia si ne-au propus să luăm şi noi un compartiment din acel beci, unde nu erau ferestre şi lumina pătrundea numai printr-o uşă cu geam, din susul scărilor.
O parte din aspectele vieţii din Chişinău din perioada august 1945- noiembrie 1947, de unde ne-am repatriat la Iaşi, am prezentat-o în “Amintiri prin uşa întredeschisă a copilăriei”, publicată în ACUM.TV aici.
Deîndată ce am sosit la Chişinău am reînceput acţiunea de repatriere în Iaşi, România, de data această cu scrisori la Ministerul Afacerilor Externe a URSS (MID) care, după 2 ani şi 4 luni de insistente, ne-a trimis aprobarea de a trece graniţa de la Ungheni, la data de 15 noiembrie 1947.
Păstrez scrisoarea Ministerului Român al Afacerilor Externe, către MID URSS, prin care se recunoaşte că am fost cetăţeni români.
La sosirea în gară din Iaşi au venit bunicii noştri să ne întâmpine. Au fost îngroziţi să vadă cum eram eu ”îmbrăcat”: pe pielea goală o pufoaică care atârnă până la pământ, cu vata ieşind printr-o mulţime (termen matematic!) de găuri şi cu o sfoară zburlită ca legătură peste brâu.
Dar cea mai memorabilă şi tragică imagine a fost cu cele două femei, bunica şi mama mea, faţă în faţă, pentru că era greu să stabileşti cine ce era, dacă mama nu ar fi fost îmbrăcată in zdrenţe…
In comparatie cu peripetiile descrise mai sus, aventurile noastre par floare la ureche desi si ele au fost chinuitoare si nu odata aproape insuportabile. Dar uite ca voi si noi am ramas, slava Domnului, in viata, plini de traume incurabile probabil pana la sfarsit.