ACUM.TV

Aprilie – mai 2010

Se apropie sfârşitul anului universitar. Pregătesc subiectele pentru examene, supraveghez, corectez… Şi, în tot acest timp, nu scap de vaga senzaţie că, uneori, totul e o farsă. Mulţi dintre studenţii mei aleg să studieze limba română imaginându-şi că vor promova mai uşor şi vor avea note mai mari la examene; eu, la rândul meu, nu-mi pot permite să fiu atât de exigent pe cât aş dori, conştient fiind că e în totala defavoare a promovării limbii şi culturii române. Cumva, e un cerc vicios. Nu am confortul colegilor care predau franceză, spre exemplu. Ei îşi permit să-şi selecteze riguros candidaţii. Nu trăiesc nicidecum complexul culturii minore, ci doar această amărăciune concretă, repetabilă în fiecare săptămână, la fiecare oră de curs. De trei dintre studenţii mei sunt mulţumit. Chiar foarte mulţumit. Cu toate acestea, ca şi în România, examenele astea mi se par formalităţi, rutină deposedată de încărcătura pe care ar trebui în mod normal s-o poarte cu sine. Studenţii mă întreabă, din când în când, ce oportunităţi le oferă învăţarea limbii române. Încerc să le spun ca învăţarea niciunei limbi nu e garanţie în sine pentru găsirea unei slujbe. În sinea mea, înţeleg că întrebarea aceasta are bătaie mai lungă. E vorba, mai ales, de cât interes arată statul român schimburilor comerciale, economice, culturale sau de orice altă natură în relaţia cu India. Din păcate, momentan ne concentrăm asupra Europei. Cred că e o enormă eroare, dar, în definitiv, eu nu pot judeca lucruri de o asemenea magnitudine, pentru că nu am acces la toate datele. Sper să fie eroarea mea de judecată. Oricum, în mod evident, toate aceste gânduri nu trebuie şi nu pot fi verbalizate în faţa studenţilor.

Vine şi vara… Prima mea vară indiană. Temperaturile încep să crească (e nimic în comparaţie cu ce va fi prin iulie-august!). M-am hotărât să rămân chiar şi pe perioada vacanţei (până în august,deci) în India. Sunt o mulţime de probleme birocratice de rezolvat şi, în plus, mai am un motiv cel puţin la fel de puternic ca acesta: de ce m-aş întoarce în ţară?! Aş schimba o lume fără busolă cu o altă lume fără busolă. Cu diferenţa că cea de-a doua îmi e mai familiară, deci, şi mai greu de suportat! Aici lucrurile sunt mai uşor acceptabile. Sunt într-o ţară a lumii a treia, din care mă pot extrage oricând, fără prea mari traume interioare, pentru simplul motiv că India nu îmi aparţine în niciun fel, e o simplă destinaţie la care mă raportez cu răceală. Opresc telefonul, închid uşa şi îmi creez propria mea normalitate. În România nu aş putea-o face. România de care aud zilnic vorbindu-se la radio trăieşte convulsiv, într-o exasperantă abandonare a oricărei speranţe. Măcar aici îmi pot citi cărţile sau pot scrie fără să am sentimentul revoltei. Fără să ascult manele în propria-mi limbă, fără să ascult declaraţii politice într-o română de şcoală profesională, fără să-mi aud prietenii plângându-se (pe bună dreptate!) că nu se mai pot descurca, că banii sunt puţini şi perspective nu există. Prefer, momentan, nostalgia faţă de o lume îndepărtată, dezgustului pe care mi l-ar putea provoca vieţuirea în mijlocul ei!

Căminul începe să se golească pe zi ce trece. Ceilalţi lectori străini pleacă spre ţările lor. Petreceri de rămas bun, discuţii consistente, conştientizarea unei omogenităţi de grup la care niciunul dintre noi n-a avut timp să se gândească până acum. Îmi place atmosfera! Un sigur lucru umbreşte puţin decorul: apropierea Paştelui! Sunt singurul ortodox pe aici, dar asta nu ar fi cea mai mare dintre probleme. Nimeni nu pare a acorda o mare semnificaţie sărbătorii! Finalmente, mergem cu toţii la cină, într-un local deja obişnuit cu prezenţa noastră („Pyramid`s”). Aşadar, o cină ca oricare altă cină, într-un spaţiu ca oricare alt spaţiu. Când, însă, vorbesc cu cei rămaşi în ţară, acest disconfort de a nu celebra Paştele aşa cum se obişnuieşte în România pare un preţ atât de mic!

India e din ce în ce mai verde şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai murdară (sună paradoxal, dar vorbesc despre o ţară în care paradoxul e ridicat la rang de regulă). Băncile, instituţiile publice, micile magazine, toate sunt pline de praf şi emană mirosuri cu care deja m-am obişnuit. Călătoresc spre Agra: văd Taj Mahal-ul pentru a doua oară. Mă impresionează din ce în ce mai puţin. Povestea din spatele monumentalei construcţii e spectaculoasă, fără însă a depăşi încărcătura dramatică a unei bune piese de Shakespeare, iar templul în sine, deşi are doza lui de măreţie, e departe de ceea ce mi-aş fi imaginat. Oricum, vorbind despre Taj Mahal suntem în plin subiectivism. Dacă aş fi plătit din Europa un pachet turistic pentru India, m-aş fi simţit uşor înşelat la vederea Taj Mahal-ului.  Sau poate, dimpotrivă, mi-ar fi fost atât de greu să admit că am plătit o importantă sumă pentru aşa ceva, încât m-aş fi străduit să-mi placă. Taj Mahal-ul se află în Agra. De cum ajungi acolo (eu am călătorit cu trenul dinspre Delhi) eşti asaltat, ca de atâtea ori în India, de cerşetori şi oameni care au ceva de oferit, eşti înconjurat de ei, iar atmosfera din jurul gării e aceea pe care o pot imagina în jurul unei gropi de gunoi. Când ajungi la Taj Mahal, deja starea ta de spirit e puternic influenţată de babilonia dimprejur. Trebuie să spun, însă, că am întâlnit în Agra şi turişti în extaz. Pentru ei, lipsa de reguli din societatea indiană înseamnă libertate, mizeria, scuipatul, urinatul în plină stradă sunt semne ale unei culturi specifice, iar incredibila lentoare în gândire şi gest sunt echivalentele unui soi de tradiţie indiană de a desconsidera trecerea timpului etc. Pentru ei, tot ce se întâmplă în India are o interpretare mistică. Inutil să vă mai spun că nu fac parte dintre aceştia. Nu pot vedea poezie acolo unde, în realitate, nu găsesc decât mormane de fecale (umane sau animale). Poate acesta e vreun deficit de imaginaţie, nu ştiu! Ceea ce ştiu, însă, e că aici, în India, ceea ce mă ajută este tocmai faptul că nu idealizez această ţară. Câteodată, nici măcar nu mai fac efortul de a înţelege. Sunt asemenea lui Josef K, personaj din Procesul lui Kafka. Ce poţi face, odată ce te vezi confruntat cu absurdul în forma lui pură? În niciun caz nu are sens să îţi iroseşti energiile, încercând să înţelegi. Asimilezi şi rezişti. Atâta tot.

Merg apoi la Varanasi, unul dintre locurile sacre  ale Indiei. Văd răsăritul pe Gange dint-o barcă ce mă poartă, în jur de două ore, pe luciul acestui fluviu infect, pe care, adesea, poţi vedea plutind cadavre umane. Pe mal se află un crematoriu. Imaginea e destul de sinistră. Sinistră pentru mine, altfel nimeni nu pare a fi deranjat. Indieni cu infirmităţi pe care prefer să nu le descriu aici alături de oameni veniţi din toate colţurile lumii fac baie în Gange, convinşi fiind că e cel mai sănătos lucru pe care l-ar putea face, într-un loc atât de lovit de sfinţenie precum Varanasi. Stau într-un hotel în care electricitatea se întrerupe de câteva ori pe zi. Recepţionerul nu ştie în engleză decât două cuvinte: „yes, sir!”. Orice l-ai întreba, îşi construieşte un zâmbet de fiinţă umană suferindă şi rosteşte, într-o engleză care se vrea perfectă, cu un mimat accent de Oxford: „yes,sir!”. După un timp, renunţ la orice tentativă de conversaţie. La întoarcerea spre Delhi, stau câteva ore pe aeroportul din Varanasi, în aşteptarea avionului. Aeroportul are aerul unei autogări româneşti. Cumpăr o Cola. Preţul e de cinci ori mai mare ca de obicei, iar de primirea unui bon fiscal nu mai poate fi vorba. Un vânzător ambulant se plimbă prin aeroport cu o plasă murdară din care scoate periodic, la solicitarea expresă a turiştilor, băuturi răcoritoare.

Delhi este oraşul în care, în fiecare zi, se întâmplă câte ceva. Şi nu mă refer la atentate, care şi ele au o ritmicitate alarmantă în India. Mi-am făcut abonament la Hindustan Times şi, mai mereu,  pe prima pagină găsesc ştiri despre victimele diferitelor grupări teroriste. Câteodată, prietenii din România mă pun la curent cu un nou atac terorist în Delhi. Unii dintre ei par foarte surprinşi că nu am auzit nimic. Am încercat să le redau, pe cât posibil, dimensiunea acestui oraş, cu toţi atâţia locuitori cât întreaga Românie. Se pare ca n-am prea reuşit. Oricum, ideea e că, după o vreme, dobândeşti un necesar soi de imunitate faţă de toate aceste realităţi. E, într-un fel, un mecanism de apărare: nu poţi supravieţui conştientizând în fiecare secundă riscurile la care te supui! Închid această paranteză. Voiam să vorbesc, de fapt, despre cea de-a doua faţă a acestui oraş; una spectaculoasă, cu malluri şi supermarketuri, cu branduri internaţionale şi restaurante luxoase. Eu locuiesc în nord, o parte mai săracă a oraşului. De fiecare dată când vreau să merg la un concert sau cine ştie ce altă manifestare culturală, am nevoie de o oră şi jumătate – două pentru a ajunge în sud. Acolo, peisajul se schimbă brusc. Străzile sunt mai largi şi mai bine iluminate, peste tot e ceva mai multă curăţenie. În Soket Mall, mă găsesc înconjurat de figuri indiene ce poartă vestimentaţie europeană la modă. Evident, prefer asemenea locuri, dar nu pentru calitatea umană a celor care mă înconjoară, ci pentru că, pur şi simplu, întreaga atmosferă e mai… septică! Cât despre oameni, paradoxal, îi prefer pe cei din nord. În ciuda hainelor murdare şi a mirosului, câteodată insuportabil, ei măcar sunt… reali. Nu sunt preocupaţi, ca ceilalţi, de lupta împotriva încălzirii globale şi nici nu discută prea mult despre poluarea planetei. Într-unul dintre localurile luxoase din sud, acolo unde o bere costă 5 euro (300 ml) iar un gin tonic 30, am asistat adesea la discuţii de o extremă superficialitate. Participanţii erau tineri indieni, protipendada capitalei, oameni fără  substanţă, captivi ai unei lumi care le oferă bani, dar nu şi identitate. Trebuie să mărturisesc că, de fiecare dată când merg în asemenea locuri, o fac şi pentru a asista la aceste conversaţii uluitoare. Cei mai mulţi dintre tinerii de bani gata vorbesc în engleză, spre deosebire de conaţionalii lor din nord, despre maşini, parfumuri, dar, în cele mai multe dintre cazuri, despre ei înşişi. Un veritabil dialog al surzilor: băiatul ce poartă o cămaşă care costă cam cât jumătate din salariul meu îi spune tinerei de lângă el câte ceva despre principiile lui, despre filosofia lui de viaţă. Fata îşi aprinde o ţigară, îşi aranjează fusta scurtă, cu gesturi deloc discrete, după care începe să vorbească ea însăşi. Fără nicio legătură cu tot ceea ce tocmai ascultase. Uneori ideile se repetă, alteori devin ridicole, însă cei doi dau din cap cu seriozitate, de parcă ar pune în discuţie vreo carte de Steiner sau ceva de genul acesta.

E, uneori, amuzant să te trezeşti dimineaţa în nordul oraşului, înconjurat de străzi inundate, oameni care dorm în mijlocul drumului şi copii care se joacă goi prin gunoaie, iar mai apoi să mergi spre seară în sud, unde vei fi înconjurat de tineri strălucitori. De câteva ori, în traficul infernal din Delhi, cu vaci, cai, elefanţi, ricşe, motociclete, autobuze şi maşini, împărţind aceeaşi şosea plină de gropi, am văzut câteva Ferrari. Şoferii, mai de fiecare dată tineri cu imenşi ochelari de soare, îşi conduceau bolizii cu o viteză medie de 25-30 de km pe oră. Şi asta e o parte a Indiei. Statistic vorbind, e o Indie marginală. Alte lucruri sunt cu mult mai vizibile aici.

Acest articol a fost publicat duminică, 10 martie 2013 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.