În 17.01.1990 urma să se constituie organul de conducere al judeţului: Consiliul Provizoriu Judeţean de Uniune Naţională. Se hotărâse că acesta va cuprinde 55 de membri între care şi un reprezentant al studenţilor din Universitate. Am cerut conducerii sindicatului din Universitate să fiu eu acela. Cererea mi-a fost acceptată şi în dimineaţa zilei de 17 m-am prezentat la Teatrul Naţional în a cărui sală se desfăşura alegerea celor 55. Membrii Consiliului Judeţean urmau să fie aleşi pe criteriul reprezentativităţii. Întreprinderile mari şi Universitatea aveau din start asigurate locurile în consiliu, deoarece reprezentanţii lor fuseseră desemnaţi de un număr mare de angajaţi, respectiv studenţi, astfel că pentru câteva locuri, vreo 15, nu a fost nevoie să se voteze. Ca reprezentant al studenţilor din Universitate aveam locul asigurat şi am urmărit, mai mult ca spectator, disputa pentru cele aproximativ 40 de locuri rămase.
Pentru ocuparea acestora, candidau reprezentanţi ai întreprinderilor şi instituţilor cu număr mic de angajaţi. Marea majoritate a acestora fuseseră desemnaţi pe criteriul participării directe la revoluţie, în 22 decembrie, dar mai ales pentru că luptaseră după 22 împotriva teroriştilor. Erau oameni care au luptat cu arma în mână, o noapte şi o zi. În jurul lor au murit oameni. Au fost câteva zeci de morţi la Braşov în noaptea din 22 spre 23 decembrie şi zidurile primăriei şi ale clădirilor învecinate păstrează încă urma a sute de gloanţe.
În 22 manifestanţii au luat cu asalt clădirea Securităţii. Securiştii nu au opus rezistenţă. Dimpotrivă. Au permis revoluţionarilor să intre în clădire, să scotocească prin seifuri şi le-au împărţit arme. Se zvonea că teroriştii vor ataca oraşul. Maiorul Popescu, cel care cu un an în urmă mă ameninţa că dacă mai vorbesc dispar, a fost unul dintre cei care împărţeau arme doritorilor. După ce au fost înarmaţi, revoluţionarii au părăsit clădirea Securităţii cu speranţa de a ucide fiecare măcar un terorist. Fuseseră copleşiţi de atitudinea binevoitoare a securiştilor cu care voiseră iniţial să se răfuiască.
Deşi Ceauşescu fugise în 22 la prânz şi până seara Armata, Miliţia şi Securitatea făcuseră public faptul că sprijină revoluţia, manifestanţii, care încă din zori împânziseră oraşul, nu plecau acasă. Organizaseră un miting în faţa primăriei. Pe la ora 2,00 noaptea s-au auzit câteva focuri de armă. Teroriştii! Demonstranţii care primiseră arme de la Securitate au deschis şi ei focul fără a şti prea bine în cine trag. Au murit câteva zeci de oameni, dar nici după trei ani de la revoluţie nu se ştie cine au fost teroriştii.
Un grup de manifestanţi, care luptaseră cu arma în mână în acea noapte, s-a dus în primele zile din ianuarie la Bucureşti şi a cerut să fie demis Comandantul Garnizoanei din Braşov, cel care conducea provizoriu judeţul pentru că acesta i-ar fi eliberat pe teroriştii arestaţi de revoluţionari. După ce s-au întors de la Bucureşti au primit numeroase telefoane şi scrisori de ameninţare, după cum afirmau în şedinţa din 17.
Aceşti oameni erau eroii Braşovului şi au fost aleşi printre cei 55. După încheierea alegerilor, Consiliul s-a retras într-o sală a primăriei…
S-a trecut la inventarierea problemelor ce trebuiau rezolvate în judeţ: aprovizionarea cu alimente, cu energie, apă, aprovizionarea cu materii prime a întreprinderilor, construirea de locuinţe, aprovizionarea cu furaje a fermelor în care vitele riscau să moară de foame…
Am ridicat şi eu o problemă:
— Eu propun să se constituie o comisie de anchetă care să cerceteze ce s-a întâmplat cu Securitatea! Până acum mai puţin de o lună dacă vorbeai prea mult, riscai să dispari. Fiecare instituţie avea securiştii şi informatorii săi. Informatorii au rămas anonimi, printre noi, iar securiştii au dispărut. Dar s-ar putea întoarce! Trebuie cercetată activitatea Securităţii!
Privirile celorlalţi indicau indiferenţă, mirare, de parcă aş fi propus ceva ridicol, absurd. Doar unul dintre cei aleşi să conducă destinele judeţului, erou al Braşovului, omul care luptase împotriva teroriştilor, care fusese la Bucureşti şi cel care fusese de nenumărate ori ameninţat cu moartea, a spus pe un ton grav:
— Împotriva Securităţii nu putem şi nu trebuie să facem deocamdată nimic. Vă asigur eu! Riscăm să fim asasinaţi pe stradă.
În continuare s-au dezbătut pe larg problemele considerate importante, au fost aleşi preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Judeţean, au fost constituite comisii de activitate.
La încheierea şedinţei am plecat profund dezamăgit spre cămin. Nu am participat la nici o altă şedinţă deoarece mă simţeam în plus şi nici nu am fost înlocuit de un alt student. Cei 55 chemaţi să conducă judeţul au rămas 54.
Abia câteva luni mai târziu am avut revelaţia faptului că poate eroul Braşovului este cel care a deschis focul în noaptea aceea în care au murit zeci de oameni, fără să se fi aflat până astăzi cine e vinovat de moartea lor. Rolul teroriştilor a fost acela de a crea panică, diversiune pentru ca oamenii de încredere ai Securităţii ce fuseseră ţinuţi până atunci la naftalină, să poată fi prezentaţi mulţimii dezorganizate drept eroi. De asemenea, teroriştii trebuiau să elimine obstacolele, eventualele persoane incomode care s-ar fi opus scenariului. La Timişoara, unde revoluţia începuse cu câteva zile mai devreme, oamenii doriţi de organizatorii loviturii de stat au fost instalaţi în postura de capi ai revoluţiei încă din data de 20 decembrie, zi în care Armata, Miliţia şi trupele de Securitate au părăsit oraşul. De aceea, în seara de 22 la Timişoara nu a fost nevoie de măcel. Totuşi diversioniştii şi-au făcut datoria împuşcând la întâmplare câţiva oameni, pentru a menţine atmosfera de teroare dorită. Probabil că dacă tinerii care încercaseră să editeze primul ziar liber din oraş nu ar fi renunţat la hotărârea lor şi nu ar fi părăsit Poligrafia, ar fi fost atacaţi şi ucişi. Zvonul că teroriştii vor ataca Poligrafia fusese intens vehiculat. Aşa însă, vieţile ne-au fost cruţate şi foştii redactori ai ziarului local, şi-au putut face nestingheriţi datoria. Primul număr al „Luptătorului Bănăţean”, primul ziar liber tipărit după revoluţie, publica pe prima pagină portretul lui Bălan, fostul secretar de partid şi îi dedica un articol omagial intitulat: „Omul care s-a opus lui Ceauşescu!”. În Timişoara primul ziar ce se declara anticomunist a putut apare abia peste o lună.
