Eu, Prometeu,
Sunt singurul pompier al oraşului.
Am fost ales,
Fiind singurul specialist în materie de foc,
Pe care eu, Prometeu,
L-am răpit Olimpului, lui Hefaistos,
Şi oamenilor l-am făcut dar.
În mine, Prometeu,
Oamenii au încredere oarbă.
Şi de aceea,
Manifestându-şi recunoştinţa,
M-au desemnat pompier salariat.
În fiecare zi, eu, Prometeu,
Incendiez o casă;
Apoi fug,
Şi mă întorc când focul se-nteţeşte.
Îl sting în aplauzele cetăţenilor
Şi astfel îmi justific existenţa.
Pe mine, Prometeu,
Oamenii mă adoră.
Fără mine ar fi ruinaţi.
Eu le salvez vieţile din sacrul foc,
Dar las uneori un copil să moară ars.
Eu, Prometeu,
Am fost demascat de Zeus, primarul oraşului,
Pe care nu am consimţit să-l iau
Complice la incendii,
Părtaş la câştig.
Înlănţuit, de-o stâncă,
Înlănţuit, eu, Prometeu,
Voi rămâne veşnic pradă unui vultur.
Dar niciodată nu voi fi de acord
Pe Zeus complice să-l iau.
Pentru mine, Prometeu,
Oamenii varsă lacrimi fără număr,
Rugându-l pe primar să mă elibereze.
Pentru că, acum,
Zeus e cel ce incendiază case,
Dar nu ştie să stingă focul
Şi oamenii mor.
Ştiu că va veni o zi
Când voi fi eliberat;
Când Zeus, văzând că niciodată
Nu-l voi învăţa să stingă focul,
Îl va trimite pe Heracle,
Poliţistul oraşului,
Să mă scoată din lanţuri.
Şi atunci, eu, Prometeu,
Voi fi din nou
Pompier salariat al oraşului;
Şi voi stinge casele,
Incendiate tot de mine,
Cu focul pe care eu, Prometeu,
L-am furat lui Hefaistos
Şi oamenilor l-am dăruit.