februarie – martie 2010
Exasperantă este această cutumă indiană de a nu respecta niciodată orele stabilite de comun acord. Şedinţele la Universitate au ceva din blazarea, rutina şi plictiseala oricăror astfel de întâlniri, la care se adaugă obiceiul de a întârzia şi incredibilul talent al profesorilor indieni de a vorbi ore în şir, fără a spune nimic concret, fără a lua vreo decizie. După primele două-trei ore, le ascult doar vocile, şiruri întregi de cuvinte englezeşti care încetează dintr-o dată să aibă vreun sens. Am evitat cât de mult am putut aceste şedinţe. La început a fost uşor: adresa mea de mail nu se afla, încă, în baza de date a Departamentului şi mă foloseam de faptul că nu fusesem informat oficial. După o vreme, inevitabilul s-a produs: adresa mea electronică a ajuns în baza de date şi nicio scuză nu îmi mai e de folos. Cel puţin pentru moment.
Suspectez că multora dintre colegii mei prezenţi la astfel de şedinţe le place să-şi audă inflexiunile vocii, având poate iluzia că spun ceva important sau că cineva chiar îi ascultă. La fel se întâmplă şi prin România. Mă gândesc daca nu cumva acesta o fi vreun defect profesional. După o vacanţă de vară, îmi aduc aminte că, acum câţiva ani, m-am surprins eu însumi vorbind ceva mai mult ca de obicei. În India, însă, discuţiile au, în Universitate şi în afara ei, un soi de superficialitate, de superfluu pe care nu cred că l-am regăsit altundeva. Odată, când şedinţa la Delhi`University era pe sfârşite, după câteva ore care trecuseră agonizant de lent, M.S, profesoara de portugheză, a insistat să mai adauge ceva pe ordinea de zi, la atât de temutul capitol DIVERSE: din sala 103 lipseşte un scaun!!! Cu greu mi-am putut stăpâni enervarea. De fapt, am vaga senzaţie că nu mi-am stăpânit-o deloc; am mascat-o doar cu un zâmbet de om suferind. Ce altceva poţi face?!
În curând se va termina iarna. Se apropie 15 ianuarie şi A.K, indianul agasant care studiase limba română în urmă cu vreo 30 de ani la Delhi`University, are ideea de a organiza un simpozion în onoarea lui Mihai Eminescu. Îmi prezintă arhiva personală de cd-uri. De ani de zile organizează asemenea manifestări. Mă gândisem eu însumi la asta, dar, neavând contactele necesare, probabil aş fi optat pentru marcarea evenimentului într-un cadru ceva mai restrâns. Pare o idee bună. Pregătim programul, trimitem invitaţiile Ambasadei României şi îmi scriu un discurs. De la bun început, ceva mi se pare în neregulă. A.K e mult prea euforic, vorbeşte mult, nu ascultă deloc şi e destul de clar pentru mine că e interesat, mai degrabă, să deţină rolul principal în tot ceea ce va urma. Cunoştinţele lui despre poezia eminesciană mă îngrijorează. Trec peste asta. În definitiv, ţine de natura umană această acumulare de orgolii şi vanitate.
15 ianuarie dimineaţa… Începe simpozionul. A.K vorbeşte infinit mai mult decât toţi ceilalţi. Face paralele fanteziste între Eminescu şi cultura indiană, încearcă, fără prea mult succes, să vorbească în limba română, îi întrerupe frecvent pe ceilalţi vorbitori, confiscând, mai apoi, microfonul, e repetitiv şi incoerent. Privesc către sală. Semne de plictiseală şi nervozitate. Dintr-o dată înţeleg… senzaţia de extremă familiaritate cu scenele acestea e perfect explicabilă. Aşa facem şi noi, adesea, prin România. Am participat de atâtea ori (de prea multe ori, de fapt!) la festivisme din astea cu vorbitori plaţi, glăsuind într-o limbă română de lemn, cu recitatori patetici şi doamne care în faţa microfonului recitau Eminescu de parcă ar fi jucat scena balconului din piesa lui Shakespeare. Mulţi vor gândi citind aceste ultime rânduri: mai bine aşa decât nimic! În definitiv, orice promovare a lui Eminescu în India e preferabilă tăcerii absolute. Ei bine, nu!!! Decât să arăţi lumii un poet îmbălsămat, cu idei puţine şi patos ridicol, mai bine nu-l arăţi deloc. Pentru Dumnezeu, spunem mai mereu că Mihai Eminescu este cel mai important poet român. Dacă despre el vorbim atât de osificat, livrându-l celorlalţi împachetat în hârtie roz, atunci despre ce imagine a României putem discuta?! Decât să bagi oamenilor în cap o idee fadă despre ţara ta, mai bine alegi tăcerea, anonimatul absolut. Privesc din nou în sală: oameni plictisiţi, mulţi dintre ei veniţi acolo din două motive. 1 mâncarea pe care A.K o pune la dispoziţie după fiecare astfel de manifestare şi 2 nu strică să bifezi în CV o altă manifestare culturală la care ai participat. Dai celorlalţi senzaţia propriei tale importanţe.
Îmi citesc discursul. E unul de popularizare. M-am gândit că n-ar strica să le vorbesc indienilor despre contextul în care Eminescu şi-a scris şi publicat textele. Mare parte a timpului o dedic încercării de a răspunde la întrebarea: de ce Eminescu e atât de important? În timpul în care eu citesc, A.K vorbeşte la telefon. La două zile după eveniment avea să îmi trimită un mail în care se arăta extaziat: ce discurs interesant, genial chiar pe alocuri! Pentru mine asta e ipocrizie dezgustătoare, în stare pură, pentru A.K şi pentru alţii (români şi indieni deopotrivă!) genul acesta de reacţii echivalează cu un soi de politeţe practicată pe scară largă. Mă rog, înţelegem diferit conceptele!
Câţiva vorbitori nu mai au timp să se exprime, unii dintre cei care s-au exprimat deja şi-au recitat propriile poezii, dedicându-le lui Eminescu. Studenţii mei se află şi ei în sală. Mă tem că voi avea nevoie de ceva timp pentru a le scoate din minte imaginea acestui Eminescu mumificat. Abia apoi va trebui să încep a aşeza altceva în loc!
Câteodată, India e atât de invazivă, încât, atunci când nu am ore, prefer, de multe ori, să rămân în apartamentul meu, să îmi închid telefonul, să comand ceva de mâncare şi să citesc sau să dorm pur şi simplu. În astfel de momente, orice întâlnire cu orice indian se transformă într-un calvar cu mult peste capacitatea mea de a-l suporta. Nu e, în niciun caz, vorba de rasism, ci de o uşoară formă de sociopatie pe care au trăit-o mulţi dintre cei care au petrecut un timp ceva mai îndelungat în India sau în alte ţări ale lumii a treia. Mi-am verificat teoria în conversaţii cu diverşi alţi oameni aflaţi în situaţia mea.
Undeva, în faţa căminului în care locuiesc, se află un teren care este frecvent folosit pentru organizarea de nunţi. Nunţile în India sunt o afacere extrem de costisitoare. Multe dintre familiile indiene economisesc bani o întreagă viaţă pentru un asemenea eveniment. Mai ales dacă una dintre milioanele de zeităţi hinduse a binecuvântat familia cu două sau trei fete. În sate, până şi astăzi, nou-născuţii fete sunt ucişi la câteva zile de la naştere. Nu mai e o situaţia atât de frecventă ca în urmă cu 10-15 ani, dar încă se întâmplă. Ceremonialul nupţial în sine e unul fastuos. Muzica, însă, e un element de contrast. Aud din apartamentul meu, până pe la miezul nopţii, muzică americană în vogă acum 10-15 ani, zgomot de başi şi, din când în când, câte o coloană sonoră a vreunei cunoscute producţii bollywoodiene. Deseori, în India, la nunţi am avut acest acut sentiment al inadecvării. Îmi amintesc că, odată, în mijlocul unei ceremonii tradiţionale cu oarecare încărcătură emoţională, am observat un adolescent cu un tricou verde pe care se putea citi vizibil: „Virginity is not a virtue, but a lack of opportunities”. La câţiva metri distanţă, mirele, mireasa, rudele şi nuntaşii, toţi îmbrăcaţi tradiţional, cu morgă şi pătrunşi de însemnătatea momentului… Am întrebat cum de poate veni cineva la nuntă cu un tricou purtând un asemenea mesaj. Mi s-a răspuns că tânărul e, probabil, analfabet sau că, în orice caz, nu ştie suficient limba engleză pentru a înţelege textul. Mai mereu, în India, ceva nu se potriveşte peisajului: e ca un puzzle în care două sau trei piese sunt aşezate greşit. Straniu pentru mine e că nimănui nu pare a-i păsa.
În sudul oraşului, mai mereu se întâmplă câte ceva: un concert, o expoziţie, o lansare de carte. Nu particip la toate, evident. Drumul e atât de greu până acolo. Când ajung, după mai bine de o oră şi jumătate petrecută în traficul din Delhi, brusc apetenţa mea pentru astfel de evenimente scade la jumătate.
În martie îmi sărbătoresc ziua de naştere. E una dintre cele mai mari petreceri pe care le-am organizat vreodată. Doar suntem în India, unde totul trebuie să fie grandios! Portughezi, francezi, italieni, chilieni, indieni, spanioli, germani, cu toţii sub acelaşi acoperiş.
Naţionalitatea trece, odată în plus, în fundal. Sunt singurul român prezent la propria mea petrecere. Îmi place acest turn Babel şi nu mă deranjează absolut deloc că nu pot vorbi româneşte. Îmi revin în memorie ideile pe care le-am avut în avion, atunci când am venit pentru prima dată aici: dezrădăcinarea şi dorul, atât de supraevaluate până de curând, nu par a mai defini modernitatea secolului XXI. O fi bine, o fi rău, cine mai ştie! Cert este că am plătit deja, în trecut, un preţ mult prea mare pentru un concept (acela de „naţiune”) care a fost umplut de conţinut abia în secolul XIX!