Otto and Ana are kids when they meet each other. Their names are palindromes. They meet by chance, people are related by chance. A story of circular lives, with circular names, and a circular place (Círculo polar) where the day never ends in the midnight sun. There are things that never end, and Love is one of them.
Sunt cateva randuri pe care le-am gasit pe imdb despre Los Amantes del Circulo Polar. Si urmeaza pe imdb vreo sapte pagini de comentarii
Otto si Ana s-au intalnit prima data cand erau copii in clasele primare. Numele lor sunt palindroame. Nume circulare, destine care evolueaza si ele in cercuri, visele sunt si ele cercuri, spre Cercul Polar, unde ziua nu are sfarsit pentru ca lumina se invarte la nesfarsit. Nici dragostea nu are sfarsit, pentru ca tine de destin si nu de lucruri atat de marunte cum e viata sau moartea.
Daca nu va plac filmele lui Julio Medem, nu are rost sa vedeti nici filmul acesta. Vi se va parea fie copilaresc, fie absurd, fie melodramatic, fie toate la un loc.
Daca nu stiti nimic despre Medem, poate e mai bine sa vedeti mai intai un alt film al lui, Lucia y el Sexo – stiu si eu?
Los Amantes del Circulo Polar – am stat sa il vad aseara, tarziu. Vazusem filmul celalat – si voiam neaparat sa il vad si pe acesta. M-a descumpanit. Mi s-a parut copilaresc, absurd, melodramatic.
Noaptea e un bun sfetnic. M-am trezit cu gandul la film. L-am inteles dintr-odata. Nu e copilaresc, nu e absurd, nu e melodramatic. E un film care evolueaza in cercuri, urmarind cu o delicatete extraordinara dragostea care evolueaza intre doi copii pe masura ce cresc – si relatiile lor complicate cu parintii lor.
E o poveste pe muchie de cutit. Tatal lui a divortat si traieste cu mama ei. Toata lumea ii considera pe cei doi copii frate si sora vitregi.
Dar asta e harul lui Julio Medem, sa mearga pe muchie de cutit, pentru ca este un pasionat al virtuozitatii.
Oare moare Ana la sfarsit? Poate ca da, avand in ochi pastrata imaginea lui pentru totdeauna, in ultimele clipe visand ca in sfarsit il reintalneste acolo, la Cercul Polar. Poate ca nu, poate ca el este cel care moare undeva in munti, cu multi ani in urma, visand in ultimele clipe ca ea se apleaca asupra lui. Povestea se roteste in cercuri si nu se termina la sfarsitul filmului – pentru ca filmul nu are sfarsit. Filmul la care lucreaza acum Julio Medem se numeste Caotica Ana.
Iar ea, Ana, este Naiwa Nimri, o femeie cu o senzualitate cu totul speciala, cu un glas parca incarcat de dorinta si de pacat greu.
No tengo palabras, ii scrie Naiwei Nimri un entuziast, solo decir que sacas la luz y la oscuridad de quien te ecucha y te ve, una deliciosa ambiguedad.
Si filmul asta, ca si celalalt, Lucia y el Sexo, este incarcat de o senzualitate grea, ambigua, nebuna. Si am inteles deodata mult mai bine celalalt film.
Pentru ca si evolutia mea ca spectator despre filmele lui Medem se aseamana unui mozaic, ale carui piese se aranjeaza incet in cercuri, fara sfarsit.
Dati-mi voie sa va istorisesc o amintire. Cu multi ani in urma, intr-un tramvai un baietel a fost asezat din intamplare pe un scaun in fata unei fetite. Ochii lui m-au invatat ce inseamna entuziasmul in fata frumusetii. Fetita a inteles totul, cu precocitate. Si a inceput sa ii vorbeasca. Iar el nu putea sa scoata un sunet. Ochii lui spuneau totul.
Filmul acesta l-am vazut intr-o seara cu..cineva foarte special langa mine. Pe atunci nu stiam absolut nimnic despre Medem sau cinematografia spaniola. M-a impresionat teribil. M-au lasat cu o stare de melancolie toate situatiile din film. Am vazut si Caotica Ana care a aparut intre timp. Mi-a placut doar la sfarsit mi s-a parut un pic neproportionata scena de final.Tocmai am vazut Abre los Ojos de Amenabar. Spaniolii au un mod foarte dramatic de a trata filmul. Li se potriveste si pentru cinefili este arta autentica.