Montreal,12 februarie 2013. Zapada in provincia Quebec isi inalta cupola de portelan si, spre deosebire de alte tinuturi din lume, aici viata nu e hibernare.
Oamenii s-au obisnuit cu iarna, cu dezapezirile, cu condusul masinilor pe zapada, pe gheata.
Fluviul Sfantul Laurentiu desparte metropola intre nord si sud, zambetul trezirii diminetii intr-un carnevale continuu imi staruie odata cu aburii cafelei.
Nu stiu cati dintre noi incearca senzatia de teama, de nedeslusit, de speranta la intrarea pe poarta spitalului, inainte de o incercare fie ea cat de minora, precum extractia unei masele.
Fiul meu conduce automobilul deasupra fluviului, prin ninsoare. Vorbim despre orice, despre femeile invelite in salurile multicolore grabindu-se inspre serviciu, despre frumusetea lor.
– Poate ca la intoarcere, voi putea privi cu alti ochi aceasta alee cu femei alergand pe strazile orasului, ii spun eu.
– Negresit, tata. Asa va fi! Sebastian inainta prin zapada, printre trecatorii nepasatori,
Am ajuns la Spitalul General din Montreal.
– Nu e nevoie sa mai intri, am coborat din masina si m-am indreptat catre intrarea principala.
– Tata, sa ma suni cand termini.
M-am intors scurt. I-am facut semn usor cu mana. As fi vrut sa-i spun despre asigurarea de viata, despre dorinta mea de-a fi trimis inapoi in Romania intr-un borcan de Nesscafe, sa fiu imprastiat peste apa Rozbach-ului, paraul copilariei mele. Nu de putine ori ne vin in minte gandurile de nereusita a unei operatii, a catastrofei. Cate raman in urma noastra, cartile nescrise, patul nefacut si emailurile la care nu am mai apucat sa raspund…
Spitalul are peste 10 etaje. M-am prezentat la receptia salonului de chirurgie. Deodata imi trecusera toate durerile, nu mai voiam sa fiu oeprat, poate s-a amanat operatia, poate se intrerupe curentul electric din cauza furtunii de zapada.
Nu aratam. Imi era teama. Nu de durere, ci daca nu reuseste operatia.
– Bonjour Monsieur, ma ia in primire o domnisoara. Imi repartizeaza cheia unui vestiar, imi las toate hainele si mi se da o roba bleu, slapi de panza ca niste manusi si o tichie. Imi leaga o bratara cu numele meu si niste coduri si mi se repartizeaza un pat cu rotile, in rezerva cu numarul 13.
Asistenta medicala imi ia tensiunea, imi pune de cateva ori picaturi in ochi, imi pregateste o perfuzie in bratul stang. Ma ia cu transpiratii, o ameteala subita ma adanceste in patul ca de campanie.
– E prima data cand ti se pune o perfuzie? Imi zambi zeita de alaturi.
– Da, am ingaimat eu…
Era ora 11.00. Brian, un alt asistent, ma anunta ca e randul meu la sala de operatie.
M-a impins prin cateva culoare printre asistente, bolnavi si vizitatori. Fetele lor se roteau deasupra ochilor mei.
In sfarsit am ajuns la randul unei operatii pe care am amanat-o de ani. Nu mai vedeam aproape deloc cu ochiul stang. O albeata imi acoperea cornea si riscam sa mi se opacizeze ochiul, sa-l pierd. Sufeream de o afectiune numita keratoconita, o distrugere a corneei, un bagaj ereditar. Nu-mi amintesc sa fi avut cineva din familie aceasta boala. Singura solutie ramane transplantul de cornee.
Ajung in blocul operator. Chirurgul cu o pleiada de studenti, asistente si fete pe care nu le puteam distinge dincolo de mastile protectoare, ma asteptau.
Doctorul D.P. Cheema ma ia in primire cu o voce prietenoasa, calda, sigura, in engleza.
Il vazusem doar o singura data in urma cu cateva saptamani la o vizita medicala. Mi-a placut sinceritatea, franchetea cu care imi explicase rostul transplantului de cornee, caracterul de risc.
Imi face trei injectii de anestezie locala, in jurul ochiului, nespus de dureroase.
Imi aseaza un fel de sac din plastic peste cap, cu un orificiu suprapus ochiului stang. Imi revin in minte songurile lunii februarie la Venezia ori la Köln cu masti, si dans, delir.
Medicul parca ghicise gandurile mele si puse o muzica pe fundalul salii de operatie.
– Muzica te relaxeaza, nu? Si in acelasi timp isi continua explicatiile studentilor pe marginea interventei sale.
Anestezia isi facea efectul. Cu un fel de cutit asemanator curatatorului de cartofi mi-a razuit corneea. Sub un fel de microscop ce marea de cel putin 100 ori am putut doar distinge jocuri de laser, fascicule colorate si apoi corneea, preluata de la un decedat cu cateva zile inainte, se aseza miraculous sub degetele chirurg. Minuscule cusaturi redau viata ochiului meu intemnitat de ani dincolo de lumina.
Doctorul Cheema se arata un inzestrat indrumator si explica studentilor fiecare detaliu.
Preda la prestigioasa universitate McGill din Montreal. Se deplaseaza la seminarii, conferinte la Boston, si in alte centre de renume.
Nu a acceptat ofertele generoase din S.U.A. Replicheaza studentilor ca la Montreal parcurge sute de operatii, ca are simtul datoriei implinite, ca totodata are sansa sa nu astepte dupa pacienti, sa nu se situeze intr-o cursa dupa onorarii, nu se lasa dus de tavalugul fugii dupa operatii, nu-si poate lasa vocatia sa in voia marketing-ului.
A durat aproape doua ore.
Dupa estetizarea finala a corneei mi-a asezat pansamentul peste ochiul operat.
Sunt norocos sa beneficiez de o cornee al carei decedat avea varsta mea. Sansa de compatibilitate e in crescendo.
Sunt de doua ori norocos, ma gandeam eu mai departe, cu acest medic minunat.
– You did very good, my friend! continua doctoral Cheema cu acelasi zambet incurajator.
– What you talking about?! I don’t know what you did, but you did fantastic! Thanks!
Nu mai stiu de dureri, de disconfortul ochiului acoperit de un organ strain.
A doua zi la consultatia postoperatorie mi-a luat pansamentul dupa aproape o zi.
Lumina intra pur simplu in fiinta mea obosita, inspaimantata cu o forta noua de neoprit.
Vedeam din nou cu ochiul stang.
Recapatasem celalalta jumatate de viata.
Ma aflam intre mainile Domnului si ale Mariei Sale, Doctorul.
Adesea ne aducem aminte de ei doar cand suntem la ananghie.
Nu stiu daca aveam voie sa plang. Sunt inconjurat de un medic bun si de cativa prieteni buni.
Scriam intr-un articol anterior: sunt cel mai bogat om din lume! Şi le mulţumesc cum doar îngerilor păzitori în seară de seară în rugi către cer.
Umblu prin ninsoarea ninsa cu zambetul intregit din nou de lumina.
Frumos ai scris Florinel, sufletul tau este plin de bunatate, si asta este o comoara pentru care Dumnezeu si ingerii tai te rasplatesc…
…Te rog sa nu te superi nene F L O R I N, DAR AI SCRIS ASA DE FRUMOS INCAT M-AU PODIDIT HOHOTE DE RAS… Acuma stau si ma gandesc: omul descrie suferinte si eu
in loc sa plang rad. Da nu-i nimica, sfarsit bun, totu-i bun !
Ca in filmele cu STAN si BRAN, PATASON, CHARLIE CHAPLIN, MALEC (BUSTER KEATON), si ceilalti comedianti din toate timpurile.
Sa fi sanatos, la punga gros si sa bei ceai cu zahar tos!