NECUNOSCUTA BLONDǍ SI UN ANUME
FERIKE HOFFMANN
In copilarie ma jucam cu un Hopa-Mitica confectionat din plastic si atunci cand propria mea neatentie provocase descompunerea lui, am putut constata ca secretul verticalitatii neintrerupte il constituise o singura bila de plumb situata aproape de baza lui bombata.Se pare ca in vietile multor oameni exista niste momente-cheie, care alimenteaza vointa de a rezista a fiecaruia in parte. Poate fi vorba –desigur – de o mare bucurie, care ii va da purtatorului, cateodata napastuit, puterea de a trece zambind mai departe, sau, dimpotriva, de o mare durere, care atinge cele mai intime straturi ale sufletului . Putini sunt cei care, ca niste alchimisti ai spiritului, reusesc sa metamorfozeze asemenea rani profunde in contrariul lor. Oricum,se impune, in asemenea cazuri, o permutare a componentelor umorului si atunci vorbim nu de « rasu-plansu » ci de « plansu-rasu ».
Ferike – « stramosul » deprimat al lui Efraim « Nu voi uita niciodata acea intamplare – ea a marcat intreaga mea viata. » In 1942, Efraim Kishon (1924 – 2005), caci din viata lui vom incerca sa extragem cateva invataminte, absolvea liceul la Budapesta. El se numea pe atunci Ferenc Hoffmann. Dupa sustinerea bacalaureatului, el se prezenta in fata comisiei de indrumare unde urma sa-si expuna optiunile si proiectele profesionale. Hotararea lui se conturase, de fapt, cu catva timp in urma, atunci cand castigase o competitie nationala de literatura. Voia sa devina scriitor. Era – de asemenea – constient cǎ talentul trebuie consolidat cu studii universitare riguroase. Dar tot atunci, dupa ce un membru al comisiei ii aprobase planul, el se comportǎ ca un Harry Potter avant-la-lettre. Parca dorind sa-l faca pe consilier constient de distanta dintre aparenta si realitate, cu acea suparare mocnind in mintile tinerilor care se lovesc de obstacole in lumea construita de adulti, adolescentul pronuntǎ o formula magica : « Eu sunt evreu. » Evident, in acest nou cadru, se impunea o redefinire a perspectivelor.Nu mai putea fi vorba de studii universitare si consilierul ii prezentǎ proaspatului absolvent doua posibilitati : o ucenicie intr-o fabrica de umbrele sau intr-un atelier de bijutier. O simpla socoteala practica si nu vreo inclinatie atavica il facura pe Ferike sa adopte a doua varianta. Stralucirea aurului era constanta, spre deosebire de cea capricioasa a soarelui, care « umbrea » totusi hotarator eficienta umbrelelor. Zis si facut, in fiecare dimineata, in drumul sau spre atelierul giuvaergiului, Ferenc traversa Dunarea pe un pod. De fiecare data ii venea parca in intampinare o fata cu ochi albastri. Coplesit de lumina din ochii ei, Ferike fusese totusi in stare sa inregistreze si picioarele ei frumoase care o purtau parca prea repede precum si, mai cu seama, zambetul cu care ea se uita in directia lui. In firea lucrurilor ar fi fost , intr-o curgere care sa rivalizeze cu cea a fluviului de sub pod, o imprietenire a celor doi tineri si apoi primele confesiuni pe care sa si le faca, stand pe o banca in parc. Insa secventa urmatoare, dominata de geometrie si de cifre, ii prezinta in alte ipostaze. Era tocmai perioada in care germanii impusesera evreilor purtarea unui semn distinctiv de panza, avand forma stelei lui David, cu o inaltime de 8cm si o latime de 8 cm. La drept vorbind, pentru a evita orice posibilitate de trecere cu vederea, fiecare evreu era obligat sa coasa o stea pe piept si alta pe spate. Cei care nu se conformau, se faceau pasibili de pedeapsa, ceea ce insemna arestare instantanee si deportare urgentata. Se vorbea deja de lagarele de « munca » si oamenii cu gandirea mai patrunzatoare puneau ghilimelele inca pe atunci. Pe scurt, intr-o buna dimineata, Ferike se angajase in traversarea podului ca de obicei, fiind « ornamentat » cu cele doua stele, conform prevederilor comenduirii germane. Tot ca de obicei, se apropia de el, cu un suras pe buze, fata cu ochi albastri. O vreme contactul dintre ei ramase la altitudinea ochilor si a zambetelor, dar apoi pe fata fetei se instapanira consternarea si o doza de repulsie. Ea observase steaua de pe pieptul sau si, in acel « tic-tac »,in acea secunda el se transformase dintr-un tanar atragator intr-un monstru. Frumoasa fata nu avea virtutile unei Esmeralde , dispusa sa accepte un tanar « Quasimodo ». Probabil ca nici macar nu mai intorsese privirea dupa el, ceea ce i-ar fi permis sa inregistreze si steaua cusuta pe spate. Frumoasa din padurea de piatra a Budapestei amortise. Din acel moment, Ferike incepu sa poarte in suflet o a treia stea, imprimata cu fierul rosu al durerii. El isi continua drumul spre atelier, cu fata umezita de lacrimi.
Diotima din Budapesta
Se pare ca nici initierea cvasifilosofica in tainele iubirii nu il calise indeajuns pe tanarul Ferike. Trecuse un an de cand o cunoscuse pe Erika, prima lui mare iubire. El avea 17 ani, iar fata era cu o jumatate de an mai tanara si lucra intr-un salon de frizerie aflat la mica distanta de locuinta lui Ferike. Iubirea lor se infiripase in timpul lungilor plimbari printre tufe de lilieci si pe sub castanii din parcuri, atingand faza incandescenta a atingerii mainilor. Ferenc o astepta la coltul strazii, cateodata aproape trei ore, in timp ce Erika isi indeplinea indatoririle profesionale, inclusiv maturarea salonului.Drept multumire pentru rabdarea cu care o asteptase, Erika ii dadea voie ca, in timpul plimbarii,el sa-i atinga degetul mic al unei maini. « Ah-Ce aventura sexuala fara seaman era aceasta ! » Astfel, adolescenta budapestana era inaltata pe un piedestal asemanator celui pe care, pastram desigur toate proportiile, Platon o ridicase pe profetesa Diotima din Mantineea, cea mai insemnata participanta la banchetul lui Agathon, cea care expunea principiile dragostei , numita de atunci platonica. ( o expresie a aspiratiei spre imortalitate , cu accentul pe nobletea dragostei spirituale, zamislitoare de idei, in raport cu amorul fizic, situat pe o treapta inferioara). Povestea Diotimei de pe malurile Dunarii are o urmare . La inceputul anilor 90, intr-un tramvai din Zürich, stand in picioare , Kishon examina fetele celor asezati. Cu un fler de arheolog amator el descoperi o Erika obosita de lupta cu anii. Se uita cu atata durere si nostalgie la ea incat femeia, interpretand gresit privirea varstnicului, se ridica si ii oferi locul ei.
Credintǎ si scepticism
Cortegiul de vicisitudini si de restrictii, care-l insotea pe fiecare evreu in perioada razboiului, pusese capat si prieteniei cu Erika. Nu as vrea – cu toate acestea – sa credeti ca Holocaustul l-a afectat pe Kishon doar pe plan sentimental, sabotand initiativele lui romantice. De mai multe ori, norocul i-a suras, s-ar putea spune « in hohote ». S-a aflat odata in situatia de a fi impuscat din ordinul unui satrap care-i mana pe detinuti de colo pana colo, prin Slovacia.Pedeapsa colectiva urma sa fie aplicata celui care se nimerea sa fie al zecelea in front. Apoi, dintrodata, fu ordonata impuscarea ochelaristilor, pe care comandantul ii considera un soi de supraevrei. Ferike nu purta pe atunci ochelari. Abia dupa imigrare (1949), eforturile depuse pentru deprinderea literelor ebraice, ii slabira vederea. Ne intoarcem in Ungaria si remarcam ca Ferenc reuseste sa evadeze din convoiul de deportati care se indreptau spre Sobibor. Kishon spunea odata ca umorul este un descendent al scepticismului si nu este greu de observat ca pentru alimentarea si consolidarea acestei din urma atitudini, viata i-a oferit multa materie prima.Oricum,capacitatea de a-si pune intrebari privind sensul vietii el o pastrase intacta si, de multe ori, nu ezita sa caute raspunsuri adresandu-se unor clerici , in pofida faptului ca ,in activitatea sa, el se inspira din surse de alta natura decat credinta. Nu era el, in definitiv, descendentul acelui rabin al carui nume il poarta cel mai mare seminar rabinic din estul Europei ? Il gasim odata in casa unui mare rabin, directorul unei yeshiva de langa Tel-Aviv. In vreme ce se delecta cu un chec copt de sotia marelui invatat, scriitorul luǎ hotararea sa abordeze si cateva probleme fundamentale. Se confesǎ marelui rabin si-i spuse ca intrebarile privind sensul universului nu ii dau pace. « Mult-stimate domnule rabin, pentru cine a fost creat acest univers infinit, in ce scop si in folosul cui, in numele lui Dumnezeu ? » Raspunsul pe care il primi avea si el un semn al intrebarii la sfarsit : « Fiule, nu te trage inima sa gusti inca o bucatica de chec ? »
