Ianuarie 2010
Nu s-ar spune că iarna în New Delhi este una greu de suportat. Rareori, temperatura coboară sub zero grade Celsius. Problema e alta. Apartamentele indiene nu au nici un fel de sisteme de încălzire, iar geamurile au un mecanism de închidere destul de rudimentar. Prin urmare, gradele de afară se resimt în interior. Îmi cumpăr două radiatoare electrice şi încerc să le plasez strategic, în aşa fel încât cel puţin dormitorul să fie bine încălzit. Indienii care mă vizitează au grijă să mă sfătuiască mai mereu că radiatoarele ard oxigenul în timpul nopţii, deci nu e tocmai sănătos să dorm cu ele în priză. Îi întreb dacă îmi pot oferi o soluţie alternativă. Da, desigur: pot dormi îmbrăcat cu ceva mai gros, adăugând noaptea câteva pături în plus. Ei aşa procedează. Ideea că aş putea dormi cu pulover, căciulă, şosete (eventual mănuşi) şi cu vreo trei pături peste, nu e deloc una atractivă. Cât despre ce e sănătos şi ce nu, şi aici avem opinii dintre cele mai diferite. Pentru ei sănătoase sunt, printre altele, plimbările în jurul blocului la 5 dimineaţa, mâncărurile picante şi, desigur, yoga. La primele ore ale dimineţii poţi vedea oameni făcându-şi exerciţiile yoga. Mulţi dintre ei arată jalnic: trupuri uşor diforme, dantură lipsă… aşa că, din două una: ori îşi fac incorect exerciţiile, ori yoga, ca atâtea alte lucruri în această ţară, este o metodă a cărei eficienţă e mult supralicitată.
Pentru mine, în India, sănătatea echivalează cu duşuri cât mai multe şi un somn odihnitor. Când aud şi că spălatul frecvent pe dinţi sau cap nu e tocmai sănătos, mă lămuresc pe deplin şi aleg să dorm cu cele două radiatoare în priză. După primele dimineţi, constat că oxigenul nu s-a evaporat. Mă simt destul de bine, aşa că aleg, odată în plus, să ignor sfaturile indienilor. Oricum, la cât oxigen pătrunde printre geamurile apartamentului meu, nu cred ca mă aflu în pericol.
Apa e o altă problemă. În primul rând, nu e potabilă. Apoi, constat că fiecărui apartament îi corespunde un rezervor plasat pe acoperişul clădirii, rezervor care este umplut în fiecare zi. Sau, mă rog, aşa ar trebui. De fiecare dată când rămân fără apă trebuie să depun o plângere scrisă şi în două-trei zile se rezolvă. Pentru că, de când mi-am cumpărat maşină de spălat, consum cam mult, se întâmplă frecvent să fac astfel de plângeri. În cele din urmă, după o lună-două, omul însărcinat cu umplerea rezervorului realizează că sunt un consumator serios şi fidel, prin urmare problemele sunt din ce în ce mai puţine.
În apartamentul de deasupra locuiesc cinci germani implicaţi într-un proiect de traducere a unei cărţi din hindi în limba germană. La ei, duşul nu funcţionează iar apa e, adeseori, un lux. Aşa că încep să mă simt privilegiat. Ca fapt anecdotic, încerc la un moment dat să vorbesc cu ei despre Hesse şi Mann. Constat că am deschis cutia Pandorei. Habar nu au despre ce e vorba. Aflu, mai apoi, că nici unul dintre ei nu ştie hindi şi îi întreb cum pot traduce o carte fără a cunoaşte limba în care aceasta a fost scrisă. Îmi spun pe cel mai natural ton posibil că lucrează cu studenţii indieni de la secţia germană. Aceştia traduc iar, mai apoi, vecinii mei şlefuiesc textul german. Deci, aşa se traduce o carte!? În naivitatea mea, credeam că lucrurile ar trebui să se petreacă altfel… Da, naivitate de est-european! Mai am un vecin care avea să-mi producă un alt şoc cultural. D.R. e francez. Un don Juan, încă student, care ţine câteva seminarii la Delhi University. Într-o seară, poate din dorinţa de a epata (era o petrecere la care consumaserăm, relativ generos, ceva bere indiană), citez, într-un context de care nu îmi mai aduc aminte, celebrul vers al lui Villon: Mais où sont les neiges d’antan . D.R. mă priveşte inocent şi mă întreabă ce e asta. Îi răspund: „ştii… François Villon”. Tânărul filolog nu îşi schimbă expresia. Îi mai ofer câteva indicii: poet de secol XV, spânzurat pentru furt. D.R. are aceeaşi figură de şcolar prins fumând în curtea şcolii. Schimb subiectul. Un alt mit se prăbuşeşte, o altă naivitate de est-european iese la iveală! Ceva mai târziu aveam să citesc în cartea-testament a lui Adrian Marino (Viaţa unui om singur) că francezii contemporani nouă nu mai au multe în comun cu marea cultură franceză. Fără această mică experienţă personală, aş fi crezut că Marino exagerează. Desigur, trebuie să evit pericolul generalizărilor excesive. Asta a fost marea greşeală a secolului XIX: ne-am apucat să judecăm naţiunile in corpore şi să stabilim ierarhii stupide şi arbitrare.
După aproape trei luni în Asia, mă întorc în Europa pentru sărbători. Polonia cu arhitectura ei coerentă, aerul de normalitate şi sărbătoare pe care le regăsesc în oraşul polonez Poznan, mă fac să uit o vreme de prăfuita Indie. Mă întreb, adeseori, ce-ar fi gândit Gandhi dacă şi-ar fi văzut ţara aşa cum arată ea azi, la mai bine de 60 de ani de la cucerirea independenţei. El luptase pentru abolirea diferenţelor dintre caste, visase la un spaţiu al non-violenţei. Astăzi, India are una dintre cele mai numeroase armate din lume şi castele sunt încă puternic reprezentate în mentalul colectiv al indienilor. Modul în care a murit Gandhi reprezintă, în sine, un eşec de proporţii al proiectului utopic căruia îşi dedicase o mare parte din viaţă.
Întoarcerea în India (în ianuarie) nu e deloc mai puţin şocantă decât contactul iniţial cu această ţară. M-aş fi aşteptat ca neplăcutul sentiment al naufragiului într-o non-lume să fi fost depăşit până acum. În mijlocul apartamentului, mă aşteaptă impasibil un şarpe de mici dimensiuni, venit cu siguranţă prin cine ştie ce ţevi întortocheate ale canalizării. Îi spusesem menajerei să nu cureţe apartamentul în lipsa mea, din teama ca nu cumva să-mi fie furate din lucruri. Mare greşeală. În primul rând pentru că – aveam să mă conving în timp – S., fata de 18 ani care se ocupă de curăţenie în schimbul a 800 de rupii lunar, nu fură. Şi, mai apoi, nu anticipasem că două săptămâni fără ştergerea prafului şi spălatul podelei au un efect catastrofal asupra locului.
Delhi are aspectul unui imens şantier. Indienii se pregătesc pentru găzduirea Jocurilor Commonwealth-ului. La cum avansează lucrările, va fi un eşec de proporţii. În faţa apartamentului meu, la aproximativ 300-400 de metri, se ridică o clădire care – se pare – va fi noul sediu al Facultăţii de Drept. Muncitorii, femei şi bărbaţi deopotrivă, cară cimentul şi cărămizile în nişte lighene de mari dimensiuni pe care le poartă pe cap. Sunt aici împreună cu familiile. Noaptea, fiecare familie doarme într-un soi de cort improvizat, iar dimineaţa se spală pe dinţi, folosindu-şi degetele. Copiii se joacă în mijlocul mormanului de gunoaie şi fecale. Clădirea în care locuim noi, lectorii străini, e despărţită de şantier printr-un gard înalt. Două lumi supravieţuiesc, aşadar, la mică distanţă una de alta, într-un aparent calm. După o vreme, imaginea aceasta a copiilor, goi în timpul verii, se estompează, ajunge să facă parte din decor. India, atât de sentimentală la nivelul simplului individ, e – privită ca un întreg – de un cinism greu de imaginat. Sărăcia e, aici, mai mult decât oriunde, sinonimă cu lipsa oricărei demnităţi. Cei care aparţin castelor inferioare sunt bătuţi în plină stradă, sunt ignoraţi în spitale sau în secţiile de poliţie, sunt oameni fără nici un fel de opţiune reală. Ianuarie e o lună deprimantă. Afară, frig şi ceaţă, pe trotuare oameni care dorm acoperiţi cu câte 3-4 pături. Mă tem, însă, că nici celelalte luni nu vor aduce ceva nou din acest punct de vedere.
Ne hotărâm să mergem spre Jaipur. Este prima călătorie prin India şi, în acelaşi timp, prima călătorie cu trenul. Prea multe premiere pentru o singură zi. Gara din Delhi e un spaţiu suprarealist. Mizerie inimaginabilă, oameni întinşi pe ciment, nefamiliarizaţi cu duşul, mirosuri care, ele însele, sunt suficiente pentru a te trimite direct în spital. Bilete e aproape imposibil să cumperi din gară. Indienii se îmbulzesc şi urlă, trebuie completate formulare, totul e o nebunie. Noroc că ne-am luat bilete din timp. Călătoresc împreună cu S.C., lectorul de portugheză, C.B., lectorul de italiană, T., studentul german, M.S. şi A., doi studenţi indieni. Ne înghesuim într-un compartiment insalubru, 6 oameni pe două banchete inconfortabile. După zeci de minute de aşteptare, trenul se pune în mişcare. Unii indieni circulă agăţaţi de uşile trenului şi îngrămădiţi pe culoare. Studenţii cu care călătorim scot o sticlă de votcă. Deja anticipez următoarele ore de călătorie. A. se îmbată primul. Îşi pierde echilibrul, devine patetic şi scena are ceva de un grotesc indescriptibil. Ajungem în Jaipur seara şi suntem instantaneu înconjuraţi de un grup de 10-15 indieni care au ceva de oferit. Urmează obişnuitele parlamentări şi, în cele din urmă, găsim un Guest House decent. Nu foarte curat, dar, conform standardelor indiene, raportul preţ-calitate e mai mult decât convenabil. În Jaipur, în această perioadă a anului, are loc un Festival de Literatură. Anul acesta, invitat de onoare a fost scriitorul Hanif Kureishi. Nu citisem nimic scris de el. După ce l-am auzit vorbind, cu un amestec de cinism, ironie şi poză bine jucată, am cumpărat trei cărţi semnate Hanif Kureishi. Una dintre ele avea să fie, la o lună distanţă, o revelaţie absolută. Something to tell you e romanul perfect; nimic nu lipseşte din această poveste a unui psihiatru cu un trecut tumultuos. Surprinzător este modul în care Kureishi poate scoate literatură din subiecte minore. Are, desigur, şi el toate obsesiile imigrantului sfâşiat de două culturi, deşi acum, la vârsta maturităţii, tranşează problema identităţii personale cu o naturaleţe de invidiat.
Avem o discuţie realmente incitantă cu proprietarul Guest House-ului. India văzută de el e chiar mai deprimantă decât India mea (iar eu sunt, deja, considerat un ultra-cinic atunci când e vorba despre ţara aceasta). Lângă el se află o tânără daneză, V., care îşi face iluzii în legătură cu un posibil mariaj. V. a început să călătorească cu un an în urmă în jurul mapamondului şi s-a oprit în India, unde, zice şi (mai grav!) crede ea, şi-a găsit… adevărata dragoste. Cât despre indian, el e deja un om matur şi rutinat care are cu totul şi cu totul alte gânduri decât acelea legate de întemeierea unei familii. Mergem în camerele noastre pe la 4 dimineaţa, complet bulversaţi. Tot ceea ce încercaserăm să interpretăm în cheie optimistă fusese imediat deconstruit de interlocutorul nostru; ceea ce rămâne e un gust amar, imposibil de înlocuit. Poate doar un somn bun mai ajută la ceva… deşi, pare insuficient.
