„4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi-a găsit veritabila consacrare în cadrul unui Festival competitiv, a cărui celebritate a devenit de mult incontestabilă. Deja, de la proiecţia oficială, filmul lui Cristian Mungiu a lăsat o impresie excelentă, critica de specialitate fiind unanimă, atât asupra calităţii regiei, cât şi a interpretării, ceea ce îl plasa, de la bun început, printre filmele favorite. Un film evocator al anilor de teroare morală ceauşistă, când actul iubirii era destinat, în mod legal, politic şi absurd, procreaţiei, chiar când condiţiile erau cu totul inadecvate. Evident, legea era aplicabilă maselor, nu şi protejaţilor regimului, pentru care avortul era o simplă formalitate. În acea Românie de mizerie, unde totul se cumpăra, chiar şi frica, muritorul de rând trebuia să găsească un brav ginecolog care să-l debaraseze de fetusul nedorit, înaintea termenului legal, implicându-se şi implicându-se într-un risc de anvergură.
Un film aspru, „coup-de-point”, mişcător, debordând de umanism.
Cristian Mungiu, şi-a revelat talentul acum 5 ani graţie comediei „Occident”. De data asta talentul autorului nu mai poate fi pus la îndoială. Actualul film e modelat cu o impresionantă măiestrie, în pofida modestiei mijloacelor economice de care a dispus.
După remarcabilele „Moartea lui Dante Lăzărescu” al lui Cristi Puiu şi „La est de Bucureşti”, de Corneliu Porumboiu, noul val al cineaştilor români nu poate trece neobservat la Cannes, iar Cristian Mungiu consolidează ideea că cinematograful românesc este în plină evoluţie şi efervescenţă, caracterizat prin naturalism, umor şi umanism. În acelaşi timp thriller şi social, uneori lugubru, filmul lui C.Mungiu plasează spectatorul într-o stare de febrilitate cvasi-permanentă, lăsând îndoiala să se insinueze de-a lungul secvenţelor şi amintind întru-câtva de şcoala belgiană a fraţilor Dardenne. Mungiu a priceput însă că nu este nevoie să se filmeze sistematic de o manieră sinistră, evenimente sinistre. El ne lasă sentimentul de a trăi, împreună cu el, în cotidianul României din anii 80, fără edulcorare, fără adausuri inutile. Eu am certa convingere că cineastul român, premiat în 2007, nu este o stea filantă care-a luminat furtiv firmamentul Festivalului, dispărând ca mulţi alţi creatori de geniu, din diverse motive. Faptul de a utiliza în mod inteligent disponibilităţile un boget modest, îi va permite continuarea creaţiei cinamatografice cu acelaşi succes.
În cazul când Gigi Becali – în loc să-şi risipească bănetul într-o echipă de fotbal şchiopătândă – va fi inspirat să facă o investiţie substanţială în cea de a 7-ea artă, i se va permite, pe de o parte, să-şi asigure celebritatea mult dorită a producătorului de film şi veleităţile patriotice pe care le aminteşte ori de câte ori are ocazia. În plus riscă să-şi refacă miza cu uşurinţă alături de un creator de calitatea lui Cristian Mungiu. Şi, de ce nu, în felul acesta, ar putea aspira la portofoliul Ministrului Culturii, în loc să viseze himeric la tronul preşedinţial…
Palmaresul celui de al 60-lea Festival al filmului de la Cannes se poate exprima astfel:
Premiul „La Palme d’or” a fost atribuit cineastului român Cristian MUNGIU pentru filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”
Premiul juriului, filmului „La Forêt de Mogari” de Naomi Kawase
Premiul celei da a 60-ea aniversări, cineastului Gus Van Sant, pentru filmul „Paranoid Park”
Premiul pentru cel mai bun scenariu, lui Fatih Akin pentru filmul „De l’autre côté”.
Premiul pentru regie, lui Julian Schnabel, pentru filmul „Le Scaphandre et le papillon”
Premiul pentru interpretare masculină, lui Konstantin Lavro în filmul „Le Banissement”
Premiul pentru interpretare feminină, actriţei Jeon Do-Yeon în filmul „Secret Sunshine”
Premiul juriului, (ex-aequo) filmelor „Persepolis” de Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud şi „Lumière silencieuse” de Carlos Reygadas.
Premiul „Camera de aur”, pentru filmul „Les méduses” de Etgar Keret
Incontestabil: premiul castigat de tanarul regizor, este o performanta pentru el si – de ce nu, si pentru Scoala de regie romaneasca – pentru Cinematografia Romaneasca. (Rad – cu lacrimi de pe acum, de toti aceia care se vor „felicita” si-si vor umple tartacutele cu lauri, pentru succesul „Cinematografiei lor”!) Dar… Nu am vazut filmul; deci imi este imposibil de a aprecia calitatea artistica – din punctul de vedere al „consumatorului” de cinema insa, fiind unul dintre milioanele de romani care a trait dictatura – asa zisa comunista, nu pot sa nu remarc o oarecare inclinare a balantei „temei favorite” a aprecierii occidentale, spre „tarele” societatii romanesti deci: Spre anumit politic! (Cu putin in urma, Cristi Puiu, acum: Cristi Nemescu, Cristi Mungiu!). Este bine? Este rau? Greu de spus! As inclina totusi, spre rau; pentru ca Romania – stiu sigur, nu este doar „tare”. In ea, se gaseste multa iubire, prietenie, gluma – deci: Umanitate! V-am scris insa, pentru a-i atrage atentia dlui Stephane Ionesco care, in articolul: Filmul lui Cristian Mungiu… produce – sper, ca fara rea intentie: o gafa! O gafa de proportii! Dansul spune: În cazul când Gigi Becali – în loc să-şi risipească bănetul într-o echipă de fotbal şchiopătândă – va fi inspirat să facă o investiţie substanţială în cea de a 7-ea artă, i se va permite, pe de o parte, să-şi asigure celebritatea mult dorită a producătorului de film şi veleităţile patriotice pe care le aminteşte ori de câte ori are ocazia. În plus riscă să-şi refacă miza cu uşurinţă alături de un creator de calitatea lui Cristian Mungiu. Şi, de ce nu, în felul acesta, ar putea aspira la portofoliul Ministrului Culturii, în loc să viseze himeric la tronul preşedinţial…
Pot marturisi – cu mana pe inima ca fotbalul, este singurul pacat pe care nu-l am dar; aceasta nu-mi da dreptul de a minimaliza spectacolul fotbalistic si, a “bagateliza” o echipa atat de performanta, precum “Steaua”. Iubesc filmul si, viata mea, imi sta marturie pentru aceasta – prin “prostiile” pe care le-am facut, numai si numai, pentru a fi o mica veriga in “bucataria” (procesul tehnologic!) prin care se produce un film artistic de lung metraj. Fotbalul – ca si filmul, in esenta este un mare spectacol, ce-si are fanii lui care se daruiesc total! (poate putin cam mult – cu toate ca… istericalele, de la premierele cinematografice la care participa vedete…). Apoi: Gigi Becali, Ministrul Culturii… Domnul meu… pe la doctor, de cand nu ai mai trecut? Este, te rog sa ma crezi, cazul de un consult serios! Cu toate ca… Ma gandesc… Andrei Plesu, Ion Caramitru… si cam zero. De ce nu am incerca si varianta: Becali. Romanul stie sa faca haz, si de propia-i prostie! Ce de bancuri ar circula pe “piata”…
Danut Crisan