Isus ne spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela o va izbăvi”. (Luca 9; 23-24)
În ultima vreme, această alternativă dramatică este mai evidentă pentru umanitatea marcată de deşertăciunea unei vieţi închinate plăcerii. În aval, la capătul drumului pe care s-a angajat cu obstinaţie lumea în goana disperată după plăcere, se întrevede, de fapt se vede deja un munte de cadavre de copii nenăscuţi, singurii care ar fi putut oferi un popas luminos în drumul omenirii spre viaţă şi, de asemenea, o scăldătoare a patimilor perverse care greu se deosebeşte de o hazna cu murdărie şi de un cazan cu smoală.
Desfrânarea, perversiunea şi păcatul împotriva curăţiei au fost duse atât de departe pentru cei care au voit să-şi scape viaţa sustrăgând-o lui Dumnezeu şi subordonând-o exclusiv plăcerilor clipei, încât au ajuns la pragul ruşinii de care ne vorbeşte Sf. Apostol Pavel şi chiar l-au depăşit pentru că au neruşinarea de a considera normal şi bun ceea ce Sf. Apostol Pavel înfierează: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci la ei femeile au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1; 26-27}
Omorârea fiinţeior nevinovate de către cei, pe care din veşnicie Providenţa i-a hărăzit să le fie sprijin şi să-i iubească şi, de asemenea, anularea oricărei şanse a vieţii prin practicarea unor patimi perverse şi ruşinoase sunt cele două rezultate apocaliptice la care au ajuns cei care au voit să-şi scape viaţa, refuzând să o dea lui Dumnezeu.
Dar ce însemnează să dai viaţa lui Dumnezeu pentru a o câştiga pentru veşnicie? Din dragoste gratuită, deasupra oricărei înţelegeri umane, Dumnezeu care are în sine plenitudinea vieţii şi a fericirii, care nu are nevoie de nimeni şi de nimic, a creat lumea, ne-a creat pe noi fiinţe sortite de la început la fericirea eternă, la cunoaşterea lui Dumnezeu pe deplin, aşa cum şi noi suntem pe deplin cunoscuţi. Condiţia de a beneficia de fericirea eternă, de a ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu pe deplin, este de a participa, prin efort şi asceză, după căderea în păcat, cu ajutorul mântuitor al Harului pe care l-am primit prin Isus Cristos, la opera de creare a lumii. Există realităţi care aşteaptă dragostea noastră luminată de raţiunea noastră pentru a trece din nefiinţă la fiinţă. Odată cu aducerea lor prin contribuţia noastră la existenţă, ne asigurăm şi noi viaţa adevărată şi veşnică. Suntem chemaţi să nu ne oprim nici o clipă la ceea ce am primit de la Dumnezeu deja, ci să urcăm mereu pe scara divină a dragostei spre mai mult. Dacă refuzăm să depăşim prin dragoste ceea ce avem deja, dacă ne închidem în egoismul nostru, dacă obstrucţionăm deschiderea noastră spre mai mult, atunci în loc de ceea ce noi vrem să facem, anume să ne scăpăm viaţa, o pierdem.
Participarea noastră, dăruindu-ne viaţa din dragoste pentru semenii noştri, ca fii ai lui Dumnezeu, este începutul cuprinderii noastre pentru eternitate în dragostea cea mare, este valorificarea, cu adevărat, a vieţii noastre, care altfel se pierde pentru totdeauna. „Cel ce va voi să-şi scape viaţa, o va pierde”.
Participarea noastră la creaţie se vădeşte în mod pregnant în naşterea şi creşterea copiilor.
În mod explicit ni se spune în revelaţia lui Dumnezeu că femeile îşi vor răscumpăra păcatele prin naşterea, în durere, de fii.
Asigurarea continuităţii vieţii prin generaţiile noi care se succed se face cu greutate şi asceză răscumparătoare, Naşterea propriu-zisă este doar începutul acestui proces de perpetuare a vieţii la care toată omenirea este chemată să participe. Dacă asigurarea celor necesare vieţii trupeşti şi sufleteşti a tinerelor generaţii este o sarcină care presupune, aşa cum am spus, efort şi sacrificiu, nu numai din partea mamelor biologice, apoi ca o consecinţă directă, muntele de cadavre de copii nenăscuţi are ca ucigaşi virtuali nu numai pe cei care au
ucis, propriu-zis, feţii, în pântecele mamelor, ci pe toţi cei care s-au sustras eforturilor şi sacrificiilor necesare asigurării vieţii şi creşterii în trup, minte şi suflet a acestora.
Desigur, copiii aduc în viata noastră o bucurie care nu are echivalent pe pământ, dar pentru un om pervertit, aşa cum este cel de după căderea în păcat şi care doreşte cu egoismul întreg „să-şi scape viaţa”, smulgând maximum de plăcere clipei, greutatea naşterii şi creşterii copiilor, cu sacrificiile necesare, depăşeşte evident, în opţiunea lui, satisfacţiile pe care le poate obţine. Acesta voind sa-şi scape viaţa, o pierde, nu numai pentru eternitate, dar şi pe acest pământ. Ca rezultat al calculului rece şi pervers hedonist, omul pierde chiar şi bucuria existentei terestre, ajungând, aşa cum tot mai mulţi oameni moderni ajung, în pragul şi dincolo de pragul depresiilor şi sinuciderii.
Ne prefacem, în mod ipocrit, că ne îngrozim de uciderea copiilor de către Irod, dar noi, oamenii moderni, facem acelaşi lucru în mod curent.
A vrut Dumnezeu ca generaţiile noi să crească sub oblăduirea şi protecţia celor vechi. În momentul în care, căutând obţinerea, cu orice preţ, inclusiv a călcării poruncilor lui Dumnezeu, a maximului de plăcere a clipei, ne derobăm de la sacrificiile necesare pentru a creşte copiii şi, în mod fatal îi transformăm pe aceştia, care au nevoie, conform planului Providenţei, de dragostea noastră în osuare mai mult sau mai puţin palpabile cu simţurile noastre.
De asemenea, cei ce doresc să obţină maximum de plăcere, să-şi potenţeze viaţa, eliberând-o de constrângerile morale, alunecă pe panta cea mai primejdioasa care îi transformă în sub-animale, dedicându-i perversiunilor celor mai inumane, omorând, de fapt, însăşi viaţa adevărată dată lor de Dumnezeu şi pentru care, vor nu vor, sunt responsabili.
Şi pentru că în concepţia acestor nenorociţi nu exista nimic deasupra calculului de plăcere, ei ajung să ceară, şi din păcate să obţină de la societatea bolnavă de neadevăr, proclamarea relaţiilor perverse ca normalitate ce trebuie protejată în numele – culmea aberaţiei posibile – a drepturilor minorităţilor.
Muntele de cadavre de copii nenăscuţi şi bălăcăreala în cele mai perverse şi ruşinoase plăceri sexuale sunt cele două realităţi mai evidente prin care cei ce vor să-şi scape viaţa, păstrând-o pentru ei, o pierd – aşa cum ne spune Isus – pentru totdeauna. Vorbind despre nevoile vieţii pământeşti, Isus ne spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei, 6; 33)
Urmărind prăpastia apocaliptica a uciderii de copii nenăscuţi şi a perversiunilor sexuale şi încercarea disperată şi total ineficientă a celor care vor să scape omenirea de consecinţele acestor rele, realizăm că şi corolarul acestui îndemn divin este adevărat:
Dacă căutăm mai întâi lucrurile acestei lumi, pierdem nu numai împărăţia lui Dumnezeu care trebuie cu prioritate urmărită, ci le pierdem şi pe acestea.
Această fundamentală răsturnare a priorităţilor este la originea neputinţei noastre de a scăpa de tragedia spre care ne îndreptăm.
Asistăm astăzi la o încleştare dureroasă şi înverşunată politică, socială şi economică. Desigur, nevoi importante pentru viaţa noastră sunt miza acestor dispute. Totuşi, cel mai dramatic fenomen, cel care poate duce la dispariţia noastră ca naţiune trece aproape neobservat. România este pe unul din primele locuri din lume în ceea ce priveşte omorârea copiilor în pântecele mamelor lor. Trei din patru copii zămisliţi sunt omorâţi, cu zâmbetul pe buze, de către părinţii lor. Astăzi, ştiinţa a pus în evidenţă ceea ce Dumnezeu ne-a revelat în Vechiul Testament: din momentul conceperii, celula fecundată poartă în sine virtual fiinţa nouă cu toate proprietăţile sale individuale. Cheia genetică s-a întors în broasca uşii care a dus la existenţa plenară a unei fiinţe. Omorând fătul, indiferent de vârsta lui, omorâm o persoană umană.
Statisticile riguros făcute arată că declinul demografic al societăţii noastre, consecinţă directă a avorturilor în masă, riscă să devină ireversibil, în zece-doisprezece ani, ducând la dispariţia noastră ca naţiune.
Motivul, aparent inexplicabil al tăcerii în legătură cu acest fenomen tragic şi cel care îi conferă, de altfel, marea lui nocivitate este că el nu comportă remedii atâta vreme cât ne limităm la soluţii umane; iar ceea ce nu putem îndrepta ne prefacem că nu vedem. Trebuie să înţelegem, tocmai considerând această tragedie drept cea mai mare cu care ne confruntăm astăzi, că nu putem în nici un fel eluda cuvintele lui Isus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”.
Omul a crezut că arogându-şi dreptul de a-şi orândui viaţa spre maxima satisfacere a plăcerilor sale imediate, liberă şi desprinsă de orice ascultare, liberă faţă de Dumnezeu, deci faţă de Adevăr, va obţine potenţarea acestei vieţi. În realitate, a pierdut-o şi a pierdut-o pentru veşnicie. Scăparea din tragedia în care ne găsim nu este posibilă fără o întoarcere la Dumnezeu.
Măsurile umane, economice, politice, sociale şi juridice, care se pot lua în această privinţă sunt oportune, dar singure sunt absolut ineficiente.
Sacrificiile, oricât de mari, ale societăţii, pentru a sprijini economic familiile cu copii, asistenţa socială mărită pentru aceste familii, educaţia bazată pe stimularea instinctului şi afecţiunii materne, chiar pedepsirea severă a avortului sunt toate menite să eşueze dacă acceptarea greutăţilor pe care trebuie să le întâmpine viitorii părinţi se va baza exclusiv pe un calcul hedonist.
Acest calcul hedonist este doar premisa unei goane disperate şi tragice după deşertăciunile ce ne înconjoară câtă vreme ignorăm profunzimea cuvintele lui Isus „ce poate da omul pentru sufletul său?”. Înţelegerea întrebării retorice formulate de Isus presupuse credinţa că suntem în faţa obţinerii sau pierderii unor realităţi care depăşesc infinit posibilităţile noastre de a le pipăi, prin simţurile şi raţiunea noastră, neajutate de har.
Nu există altă soluţie pentru a ne salva viaţa şi implicit neamul nostru decât întoarcerea la Dumnezeu. Cine crede că Isus este Dumnezeu adevărat, făcut om pentru a ne ridica la Dumnezeu, acela crede că fătul din pântecele mamei nu este numai un conglomerat de celule, ci o persoană având destin etern. Acela crede că omorând un făt, omoram un fiu al lui Dumnezeu, distrugem într-o clipă o eternitate.
Abia atunci vom fi capabili să ne ridicăm din tragedia morţii prin păcat. Abia atunci, ca o consecinţă a credinţei noastre, catastrofa dispariţiei tragice a vieţii pe aceste meleaguri va putea fi evitată.
Abia atunci viaţa va învinge căci „Cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa”.