ACUM.TV

Sursa foto: http://lascaupetru.wordpress.com/umor/caricaturi-27-4/

Sigur că dialogul este forma cea mai inteligentă, cea mai urbană, cea mai decentă pe care gândurile şi convingerile noastre o pot avea. Însă, n-ar trebui să ne iluzionăm la gândul că el poate fi purtat oricum, în orice condiţii şi dincolo de orice limită. Bunăoară, în schiţa Căldură mare… a lui Caragiale avem un dialog suprarealist între un Domn şi un Fecior, ambii îndeplinind, formal şi minimal, regulile tehnice ale realizării unui dialog; unul întreabă, celălalt ascultă şi, mai apoi, răspunde. Ambii stăpânesc acelaşi cod lingvistic, par a înţelege în acelaşi sens semnificaţiile cuvintelor pe care le folosesc. Cu toate astea, rezultatul e unul catastrofal. Dincolo de comic, aş citi această situaţie de comunicare în următoarea cheie: fiecare dintre cei doi participanţi la dialog are o agendă proprie. Până acum, nimic nefiresc. Orice dialog porneşte de la agenda proprie a fiecăruia dintre participanţii la el. Însă, în acest caz, cele două agende sunt atât de diferite, încât ele nu se pot întâlni într-un punct comun, fractura este atât de mare, încât dialogul încetează să mai fie dialog, transformându-se în sumă de monologuri.

M-aş aventura să afirm că marile dialoguri eşuate ale societăţii româneşti de astăzi au ca explicaţie a eşecului lor tocmai această radicalizare a agendelor personale. Tocmai această lipsă a unui punct de referinţă de la care combatanţii să pornească, în mod consensual, în dezvoltarea argumentaţiilor proprii. Problema nu e (deşi, admit, poate părea!) una abstractă. Subsemnatul însuşi s-a văzut adesea confruntat cu ea. Nu o dată, am pornit un dialog de la o idee clară, precisă, neechivocă, pentru ca, doar câteva replici mai încolo, partenerul să dezvolte alte şi alte fronturi de dezbatere, din ce în ce mai îndepărtate şi fără legătură cu punctul iniţial de pornire. Şi, desigur, invers; în primele mele dezbateri cu parteneri occidentali, acum ceva ani, am observat cu uimire că eram, mai mereu, în poziţia în care, în loc să mă concentrez pe argumentaţia preopinentului, divagam inutil şi steril. Dacă cineva mi-ar fi spus, spre exemplu, mai mult sau mai puţin ingenuu, că România este, încă, un stat cu puternice metehne orientale, mimetic într-ale democraţiei şi drepturilor omului, cel puţin două ar fi fost direcţiile în care aş fi dezvoltat conversaţia. Fie aş fi afirmat lasă, că nici la alţii nu e cu mult mai bine, fie aş fi negat vehement, vehiculând un singur argument, omniprezent şi autosuficient, de genul de unde ştii cum suntem noi, românii? Simplul fapt că eu trăiesc aici mă face cu mult mai calificat decât tine să vorbesc despre România!

Cu alte cuvinte, dialogul în care intram nu era propriu-zis un dialog, ci o fandare oratorică. După ce păcătuisem de nenumărate ori, ucigând în felul acesta discuţii care promiteau să fie fertile, a trebuit să mă întreb de ce mă comport aşa?! Primul răspuns a fost unul evident: nu ştiam cum altfel aş putea proceda. Acesta fusese, decenii de-a rândul, modelul de dialog la care fusesem expus în societatea românească din care veneam, prin urmare contaminarea era inevitabilă. Am început, mai apoi, aproape obsesiv, să urmăresc dialoguri ale marilor intelectuali, europeni şi nu numai, pe YouTube (Žižek, Steiner, Homi Bhabha ş.a). Era acolo o formă de dialog pe care nici măcar nu mi-o putusem imagina posibilă. Mulţi începeau să-şi contrazică preopinentul prin i completely agree with you on that, but… Argumentele se înşiruiau logic, unul decurgând din celălalt, unul opunându-i-se celuilalt, propunând o alternativă. Dialogurile acestea erau, toate, paşi înainte şi niciodată fandări laterale. Atunci am realizat altceva: că profesorii mei mă învăţaseră tot felul de lucruri, unele mai utile, altele mai puţin, dar nimeni nu mă învăţase un lucru care, în multe ţări occidentale, e fapt banal, de existenţă cotidiană… cum să port un dialog, care sunt regulile unei polemici.

Îmi aduc aminte acum cât de surprins era Mihail Sebastian când, ajuns în Franţa, a constatat că polemicile de acolo nu au ceea ce, în ţară, se înţelegea prin polemică, adică un discurs virulent, atacuri la persoană, metafore dure, adresări fruste, toate adăpostite, adesea, sub specia, atât de prost înţeleasă la noi, a pamfletului. Pentru mine, a învăţa să dialoghez este şi astăzi un proces în plină desfăşurare. Discut adesea despre Marx şi postmarxism şi mă trezesc că am tentaţia să-i spun partenerului meu de dialog (în ultimii ani, un tânăr intelectual din America Latină) că Marx e un idiot şi că e idiot pentru că, în cei unsprezece ani ai copilăriei mele în comunism, îmi amintesc cu exactitate ce s-a ales din conceptul lui de egalitate socială şi distribuţie echitabilă a plus-valorii. În chiar momentul în care gândesc toate astea, sunt pe deplin conştient de micimea argumentului, de faptul că încurc nepermis planurile, că memoria mea afectivă mă împiedică să văd limpede, să-l deconstruiesc pe Marx pornind chiar de la el, nu de la propriile şi irelevantele mele experienţe. E un soi de provincialism, de egocentrism pe care educaţia mea în România l-a plantat adânc sub scoarţa cerebrală.

Până la urmă, însă, e o opţiune personală cum alegem să luptăm împotriva clişeelor şi prejudecăţilor cu care ne-a înzestrat societatea şi mediul din care provenim. Altă dilemă, însă, se naşte de aici: cum reacţionăm într-un dialog în care partenerul divaghează inutil, atacă gratuit, emite sentinţe sonore, neacoperite de vreun argument valid?! Ce facem?! Am încercat o vreme să-mi urmez partenerul de polemică în toate divagaţiile pe care acesta le-ar putea construi, în speranţa de a găsi pentru fiecare argumentul potrivit. Inutil. Când discuţia ajungea la un capăt de drum, când, în fine, argumentul era gata-gat să triumfe, venea o nouă fandare, un nou drum se deschidea. Am pierdut timp si energie în urmărirea fiecărei devieri de la traseu, în speranţa că voi putea convinge. Din nou, greşeala îmi aparţine. Am fost acuzat, adesea, că sunt fie vândut ruşilor sau ungurilor, fie că, în textele mele, promovez încălcarea la dreptul la liberă exprimare a celor care nu-mi împărtăşesc ideile. Am cerut pasajul concret care mă incriminează. Mi s-a răspuns, nu o dată, că, desigur, nu fac asta explicit, dar că sugerez destul de clar. Că printre rânduri, orice minte lucidă poate citi intoleranţa mea, antiromânismul meu, aroganţa mea, agenda mea secretă. Aşadar, ce e de făcut?! La momentul acesta, aş spune că un singur lucru: tăcerea. Odată ce prima fandare laterală e schiţată într-o polemică, odată ce primele insinuări şi atacuri la persoană apar, opţiunea unică e refuzul comunicării. În loc să întreţin un dialog pervers, care în esenţă e un monolog, prefer să îl las să se manifeste ca monolog şi atât. Şi nu pentru că aş avea neapărat dreptate, ci pentru că partenerul meu într-ale polemicii nu poate să mă convingă că nu am. El nu rămâne cu mine suficient de mult în zona argumentului pentru a-mi dovedi că ipotezele mele sunt false, ci preferă să execute salturi bruşte, debusolante, schimbări de paradigmă, întoarceri de 90 de grade executate constant. E ca şi cum ai dansa vals cu un partener care nu respectă paşii, ci dansează exclusiv în funcţie de muzica pe care, el singur, o aude.

Una dintre minţile cele mai lucide ale culturii noastre moderne, Eugen Lovinescu, avea obiceiul de a se revizui constant. Idei în care credea cu ceva ani în urmă se dovedeau, reexaminate peste timp, a nu mai fi valide. Poate că, peste ani, voi găsi o altă soluţie problemei; sper ca, peste ani, propriile mele capacităţi în a purta un dialog să crească simţitor. Refuzul comunicării nu e, desigur o soluţie recomandabilă şi, dacă vreunul dintre dumneavoastră (căci textul acesta, în pofida oricăror aparenţe, nu este despre mine) are o alta, dacă eu însumi voi descoperi la oameni care s-au născut în culturi ale dialogului, o rezolvare diferită şi eficientă, sper să adopt poziţia lovinesciană şi să mă revizuiesc. Până atunci însă, umilele mele posibilităţi intelectuale îmi indică o singură cale de urmat: refuzul polemicii şi al dialogului, atunci când acestea se dezvoltă haotic, părăsind ideea iniţială pusă în dezbatere pentru a se aventura pe căi lăturalnice, periferice, mlăştinoase.

Acest articol a fost publicat duminică, 17 februarie 2013 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.