ACUM.TV

 
Cruzimea omului faţă de om nu o poate egala, în zilele noastre, pe cea a omului faţă de animale!

Acum trei ani cineva, un mare iubitor de animale care creşte în gospodăria sa de la ţară, şapte câini, un măgar, o pisică, două capre, mi-a trimis un filmuleţ despre un chinez impasibil, cu o ţigară în colţul gurii şi care, în timp ce vorbea cu un alt chinez, jupuia de viu un câine. Imaginea acestui câine viu, tremurând, în picioare, cu o privire fixă spre obiectivul camerei cu care era filmat, dezbrăcat de pielea lui, m-a urmărit multe nopţi. Câinele avea gura încleştată, nu putea să scoată nici un sunet din cauza durerii atroce, dar privirea lui, îndreptată spre omul din faţă lui, urla un reproş infinit : „Tu eşti Dumnezeul meu, Cel pe care-l slujesc cu credinţa ??”

În acel moment m-a cuprins un gând criminal, de nestăpânit, de a-l face pe acel chinez să treacă, pe viu, el însuşi, prin aceleaşi chinuri pe care le provoca bietului animal. După câteva clipe mi-a revenit raţiunea, care mi-a şoptit o scuză tembelă că poate este vorba de un caz singular şi că acest gen de chinuri nu se mai aplică de către alţi oameni, bietelor animale. Dar acest gând bun, pentru empatia oamenilor faţă de animale, a fost sortit să se facă ţăndări, după ce prezentatorul filmului a citat nişte cifre de necrezut, şi anume, că numai în China se jupoaie de viu, în jur de 5.000.000 de vulpi pe an, nemaivorbind şi de câini, pisici, nutrii, veveriţe, şinşile, etc. (Vezi aici şi aici, la rubrica: “In China câinii sunt jupuiţi şi gătiţi de vii – BZI.TV”).

Prezint siturile de mai sus numai pentru confirmarea veridicităţii, în nici un caz nu le recomand iubitorilor de animale, slabi de înger, să privească aşa ceva, cel mult aş recomanda video-clipul, celor care nu au nici un pic de respect pentru viaţa animalelor şi deci, implicit, şi pentru oameni.

Pentru că, nu-i aşa?, suntem cu toţii animale, cu o identitate senzorială şi structurală de necontestat, poate cu singura deosebire că natura, sau Dumnezeu, încă nu se ştie care din ei, a adăogat două molecule de proteină la gena FOXP2, formată din 1500 de nucleotide al lanţului ei de ADN, lucru care a determinat ca omul să capete darul vorbirii. (Vezi de ex. aici).

În viaţa mea au fost prezenţi, cu un rol de colaboratori, şase câini, în ordine cronologică: Ţuţi, Azorel, Jackie cel Bătrân, Jackie II, Miki, şi Maronica zis şi Rony. De ce colaboratori ? Pentru că discutam cu ei toate problemele mele când eram singuri, mă înţelegeau perfect şi mă contraziceau, sau erau de acord cu mine, doar cu lătrături sau prin fluturarea cozii.

Ţuţi era ieşean, a fost băgat în maşina mea, un Fiat 600 cu care am făcut o vizită la Iaşi, la mama prietenului meu Solomon Mirel. În timpul acestei vizite am întrebat-o pe mama lui Mirel,dacă nu ştie pe cineva care vrea să vandă un căţel. Ea a reţinut dorinţa mea şi astfel m-am pricopsit la plecare cu Ţuţi, un căţel pufos căruia nu i-se vedeau ochii de atâta blană câtă era pe el. Mama lui Mirel mi-a spus că este abandonat, stăpâna lui a murit şi devenise câinele blocului, pentru că nimeni nu l-a vrut în casă. Şi astfel Ţuţi a devenit oneştean, vaccinat, cu acte în regulă. S-a acomodat rapid, astfel că de la un timp, când scăpa afară din casă, îmi luă urma şi venea până la poarta Combinatului. De aici i s-a tras moartea, mi-au povestit martorii, că Ţuţi mergea pe drum şi o maşină de tip GAZ l-a urmărit, urcând şi pe trotuar, că să-l calce! Există şi astfel de, nu-mi vine deloc bine să spun, “oameni”.

Pe primul Jackie, poreclit ulterior “cel Bătrăn”, un teckel cu blană, mi l-a adus un şofer pe care l-am scăpat de puşcărie printr-o expertiză tehnică cu multe calcule savante, de deducţie, care au rezistat şi în faţa contra-expertizei făcută de cunoscutul specialist în maşini, Aramă.

Eram deja căsătorit, şi nevastă-mea era tot timpul supărată ca Jackie lasă fire de blană peste tot, motiv pentru care, într-o bună zi (numai bună nu era!), m-am trezit că Jackie nu mai venea acasă. Nevastă-mea mi-a spus că l-a dat unei colege, la ţară, şi că colega are mare grijă de el. M-am suit în maşină şi m-am dus, cale de 16 km., la doamna Sârbu, noua proprietară a lui Jackie. Este de nedescris bucuria unui câine fidel, când îşi regăseşte stăpânul ! A sărit pe mine, a urlat minute în şir, spunându-mi în felul lui, că de ce l-am abandonat, când el mă iubeşte atât de mult, şi că nu mai vrea sub nici un chip să mai fie despărţit de mine !

Al doilea Jackie, poreclit de fiică-mea, pe atunci în vârstă de 4 ani, Jackie cel deştept, tot un teckel cu blană, şi care avea un simţ extraordinar al urmei, dar, într-o iarnă grea, cu zăpada mare, a plecat cu o haită de câini după o căţea în călduri până în comuna Mănăstirea Casin, cale de peste 20 km., şi a dispărut de acasă, timp de 4 zile, astfel încăt l-am considerat pierdut definitiv.

În a 5-a zi, vecinul meu de la etaj, profesorul de matematică Sava a văzut pe geam un ghem de zăpada şi gheaţă, care se tăra pe burtă, Desigur, era Jackie care, din ultimele lui puteri, s-a întors acasă!

Au urmat Jackie II şi Miki, tot teckeli, dintre care remarcabil a fost Miki, un teckel pitic, cât 2 palme de om în lungime, şi care a fost cel mai mămos câine teckel, cunoscut fiind faptul că teckelii au înclinări spre vagabondaj datorită caracterului lor foarte voluntar. Ambii au dus-o bine şi au murit de bătrâneţe, înconjuraţi de multă dragoste, în special din partea copiilor mei. Sunt convins că aceşti câini le-au format caracterul, într-o măsură mult mai mare decât i-am putut eu influenţa, spre ruşinea mea, care mă mai bântuie şi acum, din când in când.

Acum îl avem pe Rony (prescurtarea de la Maronică, numele lui întreg), desigur tot un Teckel care, când scriu aceste rânduri, stă pitit sub plapumă dar este atent la orice mişcare din casă, şi n-o să mă credeţi că atunci când nevastă-mea doar se gândeşte, în cealaltă cameră, că e momentul să-l ia la plimbare, Rony sare ca ars şi începe să latre fără oprire până ce i se pune lesa! Telepatie adevărată!

Acel “cineva”, atâta de iubitor de animale, care mi-a trimis filmul acela îngrozitor, este profesor de istorie la un liceu din Piatra-Neamţ. După trei zile de la vederea acelui film încă mai plăngea, bolborosind la telefon fraze incoherente, de revoltă. Şi m-am întrebat, fără să vreau, dacă un asemenea om sensibil ar fi plâns şi pentru oamenii trataţi cu aceiaşi cruzime (nu pot pronunţa “cu o cruzime animalica”!), de alţi oameni? Şi mi-au revenit în minte imaginile cu Hitler, mângâindu-şi, câinele său, un ciobănesc german, cu multă afecţiune şi dragoste. Şi Nicolae Ceauşescu şi-i iubea pe cei doi dogi imperiali, uriaşi, care-l păzeau de eventualii agresori. Deci este posibil ca un om să fie iubitor de animale, şi să-i considere pe alţi oameni nedemni măcar de o cât de cât minimă compasiune.

Şi mai este posibil că un om de stat, foarte respectat în comunitatea religioasă islamică, ca preşedintele Egiptului Mohamed Mursi să declare oficial că el “considera o naţiune întreagă, cum sunt evreii, ca fiind descendenţi din maimuţe şi porci”, animale dispreţuite de Islam. Câtă dragoste de oameni şi de animale poate avea un asemena specimen?

Cum este posibil să coexiste în acelaşi individ sentimente atât de diferite faţă de om şi de animale? Există oameni care sunt mizantropi, dar iubesc animalele, şi există oameni care iubesc oameni, dar nu iubesc animalele. Dar, da, există şi mulţi, foarte mulţi oameni care iubesc în aceiaşi măsură şi oamenii şi animalele. Şi un astfel de om, este C.H., profesorul de istorie, bun prieten cu fiul meu.

Care este originea râului din om? Răul are o natură genetică? Se pare că cele 23 de perechi de cromozomi ale oamenilor poartă în ele toate tarele fiarelor sălbatice, în primul rând, cele ale agresivităţii, deoarece la cea mai mică supărare produsă de un specimen de om altui om sau de către un animal unui om, acesta devine furios, apelând la agresiuni verbale, loviri, mutilări şi chiar ucidere. Un alt rezultat colectiv al tarelor genetice este că omenirea se găseşte neîntrerupt în războaie locale, sau generalizate, pentru nişte motive minore în raport cu valoarea vieţii! Ceea ce este chiar absurd este că omenirea se angajează uneori în războaie care cuprind întreaga lume, atunci când una din naţiuni are pretenţia că este o “rasa superioara”, sau atunci când este ucis un personaj important. Şi în acest tip de războaie mor zeci de milioane de oameni nevinovaţi. Nemaivorbind de războaiele determinate de conflictele inter-religioase.

Dar ce vina au animalele, ca să fie crescute şi apoi omorâte, prea de timpuriu, doar ca să satisfacă nişte mofturi absurde, imposibil de justificat în mod raţional, numite “mode, pentru blănuri naturale”?

Şi de ce trebuie sacrificate sute de milioane de animale pentru consumul de carne, poate justificat în epocile anterioare, dar care astăzi, la nivelul de dezvoltare tehnico-ştiinţifică actual, oferă alternative pentru necesarul de proteine în formarea şi dezvoltarea fiinţei umane. Chiar dacă admitem, deşi cu inimă strânsă, că se pot sacrifica animale pentru hrană, de ce se face acest lucru cu atâta sălbăticie şi cruzime, în unele părţi ale lumii?

Acest articol a fost publicat duminică, 17 februarie 2013 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.