M-am regăsit în lumea-mi cunoscută, după pelegrinări în lumile altora. Am căutat adevărurile mele, da ale mele, nu adevărurile unor societăţi în care m-am (m-au) format, m-au educat. Am străbătut munţi şi văi, oceane şi deşerturi. M-am cufundat în religiile altora, în filozofiile altora. Am reevaluat prin noi filozofii ceea ce-mi formează baza educaţiei.
N-am căutat absolutul. M-am căutat pe mine. Am învăţat să ascult; am învăţat să evaluez şi să compar; am învăţat să propun un punct de vedere, nu să-l impun.
Acum mă complac în lumea energiilor şi a armoniilor. Privesc înapoi fără mînie, fără reproşuri. Încerc să armonizez lumea învrăjbită în care trăiesc, lume care se agaţă de un trecut de mult îngropat sub osemintele luptătorilor şi colbul timpului.
Încerc să-mi fac semenii să înţeleagă că viitorul aparţine armoniei, fără graniţe. Graniţele, ghetourile, sînt în mintea noastră, în memoria colectivă, nu în sufletul nostru. Atîta timp cît mintea ne conduce şi nu sufletul, vom suferii încercînd să ajungem fiecare în parte la „Epoca de Aur” al naţiei respective pe locul istoric, asta fiind tendinţa istorică.
Sufletul nu are loc istoric, e universal. Deci într-o întîlnire de suflete putem să trăim în armonie pe acelaşi crîmpei de plai. Ăsta-i adevărul la care am ajuns în urma pelegrinărilor.
