Iată un sfat politicos şi o rugăminte pentru toate instituţiile şi organismele de presă care confecţionează eroi, propunând nume de străzi, de şcoli, statui şi alte simboluri memoriale: documentaţi-vă foarte atent înainte, trimiteţi adrese la instituţiile deţinătoare de arhivă, întrebaţi specialiştii, vedeţi ce spune legea şi, în cazul instituţiilor, supuneţi orice propunere dezbaterii publice. Numele de străzi, statutul de cetăţean de onoare şi statuile ţin de memoria oficială a comunităţii şi au impact asupra reprezentărilor colective, aşa încât subiectul trebuie tratat cu toată responsabilitatea. Teoretic, cei aleşi pentru a primi această recompensă memorială ar trebui să fie personalităţi recunoscute, simboluri consensuale, care nu jignesc memoria altora şi care reprezintă un omagiu pentru valorile morale, democratice şi comunitare. Bunul simţ, dar şi legea spun că militanţii extremei drepte şi criminalii de război nu intră în această categorie.
Trei lucruri întâmplate recent au provocat acest articol. Pe 22 martie 2011, Consiliul Local al oraşului Comăneşti, din judeţul Bacău, a aprobat ca Şcoala nr. 5 din localitate să primească numele „General Costachi S. Ciocan“. Viceprimarul din Comăneşti, Nicolae Ciocan, este nepotul generalului. Ziarul Evenimentul Zilei a reacţionat anul acesta, pe baza unor documente (fişa matricolă penală) furnizate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, arătând că Ciocan a fost condamnat după război pentru crime împotriva umanităţii.
Al doilea caz: Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ a protestat recent faţă de o decizie a Consiliului Local Târgu Ocna, din 10 februarie 2009, prin care legionarul Valeriu Gafencu a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului. Institutul Wiesel a amintit că legea interzice cultul fasciştilor.
În fine, ziarul România liberă a publicat recent un articol, bazat pe documente militare, despre faptele de arme ale unui ofiţer al armatei române, maiorul Valeriu Carp, în urma ultimatumului sovietic din vara anului 1940. Institutul Wiesel a reacţionat din nou. Valeriu Carp este cunoscut în istoriografie ca autor al mai multor masacre împotriva evreilor în 1940 şi 1941, iar acest lucru nu era menţionat în portretul eroizant din ziar.
Cazul Constantin Ciocan
Cine a fost generalul Constantin S. Ciocan, cel care a primit onoarea de a da numele unei şcoli din Comăneşti? General a devenit în timpul preşedintelui Emil Constantinescu. Aproape sigur, autorii propunerii de înaintare în grad nu l-au informat pe şeful statului de atunci în legătură cu biografia lui Ciocan. Documentele lămuritoare ar fi putut fi obţinute de la SRI (acum sunt la CNSAS), jandarmerie sau armată. Tot aproape sigur, nici înaintarea în grad, nici votul din Consiliul Local Comăneşti nu au fost întemeiate pe o documentare care să conţină toate datele problemei.
Ciocan a fost arestat preventiv pe 30 iulie 1949 şi condamnat pe 5 februarie 1951 pentru crime împotriva umanităţii, fiind acuzat că a participat cu exces de zel la executarea unor civili. I s-au imputat fapte din 1943, din vremea când era locotenent în cadrul Şcolii de Subofiţeri de Jandarmerie din Cernăuţi. Ciocan s-a născut în 1913 în Comăneşti, într-o familie săracă; a absolvit Şcoala Ofiţerilor de Jandarmi în 1936 şi a trecut prin diferite specializări şi unităţi; după 22 iunie 1941 a făcut parte dintr-o companie de poliţie a Marelui Cartier General şi a făcut patrulări în Iaşi, în iulie, după pogrom; a fost mutat apoi în Basarabia, unde, conform propriilor declaraţii, oameni din unitatea sa au participat la mai multe execuţii de evrei, iar din toamna lui 1941 a ajuns la Cernăuţi.
În sarcina Şcolii de Jandarmi, unde era locotenent, a căzut executarea unei pedepse capitale decise de Curtea Marţială Cernăuţi, împotriva a cinci „comunişti“ declaraţi periculoşi. Nu le ştim numele, ştim doar că erau tineri de 20-25 de ani. Nu ştim clar nici motivele condamnării: unii au fost se pare acuzaţi că au pus o bombă la poarta prefectului de Hotin, alţii că au tăiat liniile telefonice între Prut şi spatele Prutului – acuzaţii frecvente în acei ani care duceau la executarea civililor, evrei, comunişti, sovietici etc. După ce mai mulţi ofiţeri au refuzat să execute ordinul, invocând diferite pretexte, Ciocan, mai înclinat spre conformism, după cum îl descriau colegii, s-a oferit voluntar. A constituit un pluton de execuţie şi i-a executat pe cei cinci.
După război, a fost arestat alături de alte sute de persoane acuzate de implicare în crime împotriva umanităţii. A fost acuzat că a încălcat prevederile legale privind execuţiile. În 1942, apăruse în Monitorul Oficial Regulamentul asupra normelor de urmat la executarea pedepsei cu moartea (MO nr. 96 din 27 aprilie 1942). Regulamentul dădea câteva indicaţii, să le spunem tehnice, privind desfăşurarea execuţiei, pornind de la norme umanitare: păstrarea unei distanţe între plutonul de execuţie şi condamnaţi, legarea acestora din urmă la ochi şi întoarcerea cu spatele faţă de pluton, executarea loviturii de graţie cu pistolul în cap în cazul celor care nu mureau din prima salvă etc. Or, Ciocan a fost acuzat că i-a introdus pe condamnaţi într-o groapă comună, că a ordonat focul de aproape, de sus în jos, şi că a procedat excesiv în momentul loviturii de graţie. În cazul unei persoane sau două, locotenentul a descărcat întregul încărcător în capul victimei şi mutilând cadavrul, trăgând în ochi şi gură. După ce a tras, şi-a mângâiat pistolul ostentativ. Se pare că s-a enervat din două motive: unul sau mai mulţi condamnaţi au strigat „Trăiască Uniunea Sovietică! “, iar după prima salvă, nefiind împuşcaţi toţi cei cinci, procurorul militar aflat de faţă l-a ironizat că nu şi-a instruit bine oamenii.
Acestea sunt amănuntele sinistre ale cazului Constantin Ciocan, reconstituite pe baza a numeroase mărturii, date de colegi şi membri ai plutonului de execuţie. Ciocan s-a apărat spunând că nu a făcut decât să execute un ordin legal, instanţa a reţinut că a procedat nelegal, cu exces de zel şi sadism. Pedeapsa nu a fost mare, în comparaţie cu alte condamnări pentru crime împotriva umanităţii: 3 ani temniţă grea.
Se ştie, al doilea război mondial a reprezentat un moment de „barbarizare“ a conştiinţei umane (Omer Bartov), normele naţionale şi internaţionale privind protejarea integrităţii civililor şi a demnităţii vieţii şi morţii fiind adesea lăsate uitării. Normele din 1942 veneau după un şir de atrocităţi în care zeci de mii de oameni, în special evrei, au fost executaţi sumar, fără decizii în justiţie şi fără respectarea normelor legale şi umanitare; în multe situaţii, cadavrele au fost mutilate, iar victimele au fost îngropate în gropi comune. În acest context, intervine povestea locotenentului Ciocan.
Ştiind aceste lucruri, putem judeca mai clar cât de raţională este decizia de a da numele unei şcoli după comandantul unui pluton de execuţie. Istoricilor le rămâne eventual să discute detaliile cazului, dar pentru politicile publice lucrurile sunt clare: nu poţi violenta conştiinţa elevilor din şcoala din Comăneşti introducându-i în această poveste dură.
Cazul Valeriu Carp
Din articolul din România liberă (Dan Gheorghe, Cum a fost evitată ocuparea Mănăstirii Putna de către sovietici, din 14 ianuarie 2013) aflăm despre faptele de eroism ale maiorului Valeriu Carp, după ultimatumul sovietic din vara anului 1940. Mai precis, Carp, comandant al Batalionului 3 din cadrul Regimentului 16 Infanterie al Diviziei 7, a întârziat cu unitatea sa dincolo de noua graniţă stabilită, ocupând poziţii pe şoseaua Ciudei-Vicov, decis să deschidă focul împotriva sovieticilor, în ciuda unui ordin contrar dat de Armata a 3-a. Nu reiese dacă au avut loc într-adevăr confruntări cu sovieticii. Este citat doar un raport în care se spune că „maiorul Carp ocupă poziţie de apărare şi a oprit înaintarea trupelor sovietice şi bandele teroriste. Capii bandelor sunt capturaţi de români şi împuşcaţi pe loc“. Autorul articolului speculează: „Este clar, după descrierea oficială a faptelor din perioada 1-3 iulie, că Batalionul 3 nu putea să captureze inamici decât prin luptă“.
Mai aflăm din articol că Valeriu Carp s-a născut în Iaşi, că avea 43 de ani în 1940 (de fapt, ca să fim scrupuloşi, avea 42 de ani în timpul evenimentelor pentru că s-a născut pe 27 noiembrie 1897), era căsătorit cu Margareta Coller – în 1932 şi tatăl unei fetiţe – Maria. Ofiţer de carieră, absolvent, în 1933, al Şcolii Superioare de Război, Valeriu Carp va cădea pe câmpul de luptă în vara lui 1944, la Paşcani (mai exact, pe 11 aprilie).
Ce lipseşte din portretul acestui ofiţer erou şi familist? Lipseşte, după părerea noastră, esenţialul. Documentele militare şi istoriografia reţin că Valeriu Carp a fost implicat în mai multe masacre împotriva evreilor, în 1940 şi 1941, comise cu o cruzime ieşită din comun. Au scris despre aceste atrocităţi Marius Mircu în 1945 (Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi), Matatias Carp în 1947 (Cartea neagră, vol. III), mai apoi istoricii Jean Ancel, Radu Ioanid, Raportul Comisiei Wiesel şi alţii.
Astfel, din documente şi cărţi aflăm că „bandele teroriste“ erau de fapt civili, evrei, uneori familii întregi. Carp era simpatizant legionar, iar frustrarea provocată de retragerea din faţa sovieticilor a răbufnit împotriva evreilor. S-a întâmplat tot astfel în mai multe zone pe linia de retragere; pogromul de la Dorohoi în acest context a izbucnit.
Resturi umane scoase dintr-o groapă comună rezultată în urma masacrului de la Noua Suliță comis în 1941 de Divizia 7, din care făcea parte Valeriu Carp, reînhumate în 1948 într-un cimitir evreiesc
M. Carp şi Mircu relatează că prima crimă în masă comisă de unitatea lui Carp s-a produs pe 30 iunie 1940, la intrarea în localitatea Ciudei. Aici au fost adunaţi mai mulţi evrei (Mircu vorbeşte de 4 evrei care ar fi vrut să întâmpine cu steag roşu trupele sovietice, M. Carp menţionează 5 bărbaţi reţinuţi, o femeie şi doi copii), care au fost schingiuiţi şi împuşcaţi. „După ce le-au rupt picioarele, povesteşte Mircu, le-au sfărâmat craniile, i-au legat de copaci şi i-au tăiat în bucăţi cu baionetele.“ Pe 1 iulie, în ziua pogromului de la Dorohoi, maiorul Carp a ajuns în Zahareşti (Suceava) şi a dat ordin să fie adunaţi evreii din împrejurimi. Au fost găsiţi 36 de evrei, bărbaţi, femei, copii, care au fost torturaţi (li s-au tăiat urechile, limba şi degetele), împuşcaţi şi îngropaţi, morţi sau vii încă, într-o groapă comună. Deasupra, a fost aruncat, „ca ultimă batjocură“ (M. Carp), cadavrul unui cal. Doi soldaţi evrei au fost obligaţi de V. Carp să facă parte din plutonul de execuţie. La masacru a asistat şi fiica maiorului şi, conform documentaţiei adunate de M. Carp pentru procesele criminalilor de război şi citate de Jean Ancel, a cerut să împuşte cu mâna ei un evreu.
În 1941, odată cu declanşarea operaţiunii Barbarossa, Regimentul 16 Infanterie s-a întors în Bucovina pe acelaşi traseu. Cum retragerea din 1940 a fost văzută ca o umilinţă, a urmat răzbunarea, iar ţinta principală au fost şi de data aceasta evreii. M. Carp ne spune că una dintre primele localităţi ocupate a fost Ciudei şi în câteva ore au fost ucişi 450 de evrei. Crimele comise, în 1941, la intrarea în Bucovina sovietică de unităţile Diviziei 7, comandată de generalul Olimpiu Stavrat, au făcut obiectul unui proces mare, cu un lot de 35 de acuzaţi (dosarele se află la CNSAS). Stavrat însuşi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă (dar eliberat prin Decretul din 1955).
Documentele unei anchete militare din 1950 dau mai multe amănunte despre numărul victimelor (singura problemă fiind că, în limbajul comunist, menţiunea etniei dispare, iar „evreii“ devin „persoane“, „cetăţeni“) şi cei care au comis crimele în 1940. La 2 km de Ciudei, au fost prinse şi executate 6 persoane (de un grup de soldaţi conduşi de sergentul Antoniu şi căpitanul Tantu). Din Ciudei au fost ridicaţi din ordinul maiorului V. Carp 35-40 de civili, daţi pe mâna lui Antoniu. În zona Crasna, au fost prinse două persoane, iar V. Carp a ordonat sergenţilor Antoniu şi Mihai Ţandură să-i împuşte. În comuna Marginea, maiorul a ordonat lui Antoniu şi Ţandură executarea a 4 civili. La Zahareşti, V. Carp a adunat mai mulţi „suspecţi“ de pe traseu, i-a închis într-o cameră, după care a invitat lumea să asiste la execuţie, i-a pus pe evrei să-şi sape singuri gropile, la 200-300 de metri de Zahareşti, căpitanul Silviu Nemţeanu le-a făcut fotografii pe marginea gropilor, după care un pluton i-a executat. Din pluton, au făcut parte Tantu, Ţandură, Antoniu, sergent Ştefănoaia, caporal Crucico Simion, fruntaşii Vlajinca Grigore, Rusu Ilie, Anton Laubach şi soldatul Solomon. După război, dintre aceştia ştim că Tantu şi Ţandură (fost actor la Bacău, membru al Frăţiilor de Cruce) au fost condamnaţi. Nemţeanu, şi el fost legionar, nu a fost condamnat, dar a fost folosit de regimul comunist în anii ’80. Antoniu şi V. Carp au murit înainte de a începe anchetele. Carp eroul a fost de fapt un anti-erou.
Cazul Valeriu Gafencu
Valeriu Gafencu este o figură controversată, adulată de unii, contestată de alţii. Din cei aproape 32 de ani de viaţă, 12 i-a trăit în închisoare – Aiud, Piteşti, Târgu Ocna. În închisoare a făcut TBC, insuficienţă cardiacă, apendicită şi a fost mult timp bolnav, zăcând la pat, până s-a stins. Seninătatea cu care şi-a trăit suferinţa a lăsat o bună amintire în rândul celorlalţi deţinuţi şi chiar a gardienilor. În plus, în închisoare a trăit o criză mistică, motiv pentru care Nicolae Steinhardt l-a numit „sfântul închisorilor“.
Pe seama sa este pus un episod care s-a transformat în legendă. În 1951, un deţinut de la Târgu Ocna, Aurel Leonida Stratan, a primit în pachet streptomicină, iar acesta a decis că i-ar fi mai utilă lui Gafencu, grav bolnav. Conform relatărilor din memorialistica legionară de închisoare, Gafencu ar fi decis la rându-i să cedeze medicamentul lui Richard Wurmbrand, considerând că aceasta are şanse mai mari de supravieţuire.
Wurmbrand este o altă figură legendară a spaţiului concentraţionar, mai mult pomenit decât cunoscut (aşteptăm o monografie serioasă). Evreu, erudit, comunist şcolit la Moscova, deţinut la Doftana la începutul anilor ’30, unde a contractat tuberculoză, atras de creştinism, Wurmbrand a devenit apoi pastor protestant, făcând prozelitism pentru creştinarea evreilor. După război a criticat subordonarea totalitară a cultelor şi a fost arestat. A stat, cu o pauză, 14 ani prin închisori, ajungând şi la Târgu Ocna, bolnav ca şi Gafencu de TBC.
Este posibil ca Wurmbrand să fi primit de la Gafencu streptomicină – antibiotic tuberculostatic abia descoperit şi căutat în închisori ca o „apă vie“. Cert este că Wurmbrand este primul care a primit şi a fost tratat cu streptomicină la Târgu Ocna, utilizând o filieră protestantă şi complicitatea unui medic din închisoare. Wurmbrand a ajutat apoi şi pe alţii (inclusiv un antisemit incurabil care nu vroia să accepte ajutor de la un evreu). Aceste lucruri sunt atestate într-o carte recentă a istoricului Mircea Stănescu (Reeducarea, vol. III). Gesturile de întrajutorare erau frecvente în lumea închisorii, fiind declanşate de diferite resorturi – grija creştinească pentru celălalt, convingeri umanitare, ideea legionară a sacrificiului, camaraderia, empatia, simţul datoriei profesionale etc. – sau, uneori, toate la un loc. Nu ştim ce a contat mai mult la Gafencu. Nu ştim nici dacă se poate spune că i-a salvat viaţa lui Wurmbrand. Pastorul nu a pomenit acest ajutor în nici o scriere. Cert este că mai mult a contat filiera de medicamente proprie de care a beneficiat şi îngrijirea acordată de medici şi alţi pacienţi.
Şi acum ajungem la povestea care ne interesează. Gafencu a devenit obiect de cult, mai ales după 1989, pentru diferite grupări neolegionare şi ortodoxiste. O simplă căutare pe Internet este lămuritoare. Efigia lui Gafencu este abuzată, folosită ca paravan şi legitimare de tot felul de extremişti. Povestea spusă de legionari a relaţiei dintre Gafencu şi Wurmbrand nu este decât o parabolă a antisemitismului legionar. Wurmbrand este valorificat în imaginarul neolegionar ca evreu convertit, ba chiar citat cu luări de poziţii antisemite. Ajutorul lui Gafencu pentru Wurmbrand, real sau imaginar, apare ca dovadă a magnanimiei şi superiorităţii morale legionare şi faptul că pastorul nu-l pomeneşte nu vine decât să demonstreze că „evreul rămâne tot evreu“. Alţii folosesc scena ajutorului ca probă că legionarii nu au fost, până la urmă, antisemiţi. Wurmbrand a spus el însuşi că Gafencu nu era antisemit, dar dacă citim relatările discuţiilor lor din celulă vedem că Gafencu colporta majoritatea prejudecăţilor antiiudaice din ideologia legionară. Aşadar, cultul lui Gafencu nu este o poveste echilibrată despre Gafencu, ci una dintre modalităţile propagandistice prin care noile grupări fundamentaliste caută expresie în lumea contemporană.
Acest cult a avut trecere pe lângă municipalitatea din Târgu Ocna, care l-a declarat pe Gafencu cetăţean de onoare. Fireşte, o dezbatere publică nu a avut loc. Institutul Wiesel a protestat, pe bună dreptate, pentru că Gafencu a fost un militant legionar şi pentru că este un simbol al neolegionarilor, iar legea interzice un astfel de cult. Originar din Basarabia, Gafencu a devenit legionar, conform propriilor declaraţii, încă din 1937, la 16 ani. În 1941, pe când era student la drept, a fost numit şef peste Frăţiile de Cruce din Iaşi, aşadar şef politic al tineretului legionar ieşean (nu era simplu membru FDC cum spun unii). A participat la rebeliunea legionară şi atunci a venit prima condamnare. În toamna anului 1941, la câteva luni de la eliberarea din închisoare, a reluat propaganda şi prozelitismul legionar, fiind surprins împreună cu Paul Miron (influentul personaj de mai târziu de la Freiburg) în timpul unui ritual legionar. A fost condamnat din nou, împreună cu Miron şi cu alţii. În 1949, comuniştii au dat o nouă sentinţă şi a rămas în închisoare. Acolo a dezvoltat latura ortodoxistă a legionarismului său.
Mai trebuie să spunem ce însemna legionarismul? Însemna cultul dictaturii împotriva democraţiei, antisemitism şi violenţă. Pe scurt, Gafencu nu este un simbol consensual, iar glorificarea sa publică înseamnă o jignire pentru alţii, în condiţiile în care legionarismul a împins România, alături de alte forţe antisemite şi de regimul Antonescu, în Holocaust.
Acest articol de Adrian Cioflâncă şi Adriana Radu (CNSAS) a apărut în Revista 22 din 12.02.2013
Despre autori:
Adriana Radu, consilier asistent în cadrul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), licenţiată în Administraţie Publică la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), studii masterale cu specializarea Guvernare Modernă şi Integrare Europeană la SNSPA.
Adrian Cioflâncă, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi membru al Colegiului CNSAS. Membru în Comisia Wiesel şi expert în Comisia Tismăneanu, coautor al Rapoartelor Finale redactate de cele două comisii. Lector asociat la „Al. I. Cuza”, la masteratele de „Istoria comunismului” şi „Istoria evreilor”. Membru în delegaţia României la Holocaust Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research.
Studiu de caz. Prin 1998, se eliberează un loc în așa-numita comisie pentru denumirea străzilor a Primăriei Generale. Știind că mă mai pricep, mă cheamă primarul general de atunci, zice: „Sorine, uite, s-a eliberat un loc în comisia de străzi, știu că ești filolog, istoric, nu ai vrea să faci parte?”. De ce nu, zic. Și mă numește.
La prima întîlnire, lume bună, nu spun nume. Ascult și, neastîmpărat cum sînt, zic: vă propun ca, timp de cel puțin 6 luni, poate mai mult, să nu mai schimbăm nici un nume, să adunăm dovezi, să vedem cum e mai bine. În orice caz, mă opun schimbării denumirii fără o justificare. Sînt pentru revenirea la denumirea istorică, dacă se poate, de ex. – țin minte exemplul – Bariera Vergului, nu Piața Muncii.
Lumea zîmbește, da, sînt de acord.
Următoarea întîlnire a fost peste 3 luni, ne aștepta un vraf de propuneri.
Păi ce facem, zic, parcă era vorba că nu mai schimbăm denumiri.
Da, știți, zice acru secretara, dar am primit niște telefoane urgente de la dl prim-ministru, de la ministrul X, e sarcină de partid să le schimbăm.
Am plecat și mi-am dat demisia din comisie. Am stat, formal, 3 luni. Mi-a ajuns.
S. Paliga: din cazul relatat de tine am invatat ca si pentru a putea da nume unor locuri din spatiul public se cer talent, competenta, bun-simt si integritate (of, e prea mult…).
Mai sunt de acord ca denumirile istorice sunt de preferat, daca vrem sa fim priviti cu seriozitate. Alternativa e sa tot schimbam numele in functie de ultima (sau penultima) beizadea fapt care creaza confuzie si contribuie la starea de instabilitate (labilitate). In plus, denumirile istorice au incarcatura emotionala. Bine, daca nu altceva pentru turism. Un alt argument pentru pastrarea denumirilor istorice este ca acestea la rîndul lor consolideaza istoria. ,,Vama Veche” spune cu mult mai mult decît alta denumire ad-hoc.
Am mai aflat practica sarcinilor de partid nu a disparut. Nici nu ma asteptam – practica e omul.
Ma pot lauda cu un studiu de caz. Pe la mijlocul lui 2012 am avut placerea sa imi fie pusa in practica o propunere ca o strada din Pitesti sa fie numita Cornel Chiriac (pentru cei care nu stiu, cel cu ,,Metronom” de la Europa Libera, emisiune zilnica de auditii de muzica rock; o intreaga generatie il tine minte). E o straduta obscura undeva in Pitesti, pe care o am pe constiinta, la fel ca si sensurile giratorii.
Din articol si din cazul impartasit de S. Paliga trag concluzia ca ar trebui sa existe un indrumar (nu o Ordonanta de Urgenta) care sa explice liniile generale privind denumirile locurilor din spatiile publice.
Intocmit de un grup multidisciplinar cu specialitatile istoric, lingvist, sociolog, urbanist (eventual). NU de membri de partid, politisti, contabili sefi la primarie, profile TV, sponsori etc. Nu e vorba de rocket science, ci lucruri simple si de bun simt, dar care ar fi bine de pus pe hîrtie ca sa previna ca imaginatia nascocitoare si bunul plac al altor ,,actori” influenti din spatiul public sa faca ravagii.
Doua victime ale lui Carp sunt binecunoscute si edocumentate. Avocatul Conrad Kreis si studentul Knoll Udelsman care au avut „inspirata idee” sa iasa inaintea trupelor in retragere. Sa iasa fluturand steagul sovietic. Sunt curios care ar fi reactia unuor soldati israelieni in situatii similare … cum ii trateaza pe teroristi reali sau presupusi se cam stie.
As mai adauga ca retragerea din 1940 s-a facut cam in pas alergator. Cu tripele sovietice „presand” … asa ca nu prea era timp de torturi la Ciudei – localitate „cedata” sub presiunea inaintarii sovotectice. Caci aici e un mic spil – trupele romane se retrageau fara sa mai consulte .. harta si sovoetcii nu se opreau ca daca trupa romana se retragea de ce sa se opreasca ei?! Asea ca in retrgareere e de presupus ca numa Conrad Kreis si Knoll Udelsman au fost ucisi. Rapid. Si cam fara oridin (ca in situiatii asemnataore si orioce soldat al Zahalului ar trage in ala de ii flutura steagu palestinian sub nas.. )
Am dat exemplul, absolut autentic, trăit de mine direct, pentru a arăta cîteva lucruri:
– lucrurile simple, de bun simț, se complică inutil prin ignoranță, nepăsare și, nu evit cuvîntul, prostie; din acest motiv nu am menționat niciun nume, în comisia aia erau și oamenii cu pretenții, mai apar și la televizor și vorbesc despre birocrație, incompetență etc. etc.
– schimbarea haotică de denumiri de străzi, mai rar și de localități, nu face numai rău cultural, să zic așa, conduce la cheltuieli inutile, deoarece, după fiecare denumire, se schimbă plăcuțele agățate pe străzi, se schimbă cardurile de identitate, de schimbă documentația cadastrală… nu au fost rare cazurile cînd numele unei străzi s-a schimbat de 2-3 ori, ba chiar s-au dat nume diferite unei străzi care, inițial, avea un singur nume [?!]
– am descris cazul ca o completare la textul despre reforma administrației: păi dacă aceste primării nu sînt în stare să gestioneze o situație așa de simplă, așa de clară, așa de bun simț, cum este denumirea străzilor/localităților, cum să fie în stare să facă o reformă radicală a administrației?
> reactia unuor soldati israelieni in situatii similare … cum ii trateaza pe teroristi reali sau presupusi se cam stie.
Nu ştiu. Puteţi da exemple documentate?
> ca in situatii asemnataore si orioce soldat al Zahalului ar trage in ala de ii flutura steagu palestinian sub nas..
Lafel: câteva exemple?
S. Paliga: „păi dacă aceste primării nu sînt în stare să gestioneze o situație așa de simplă, așa de clară, așa de bun simț cum este denumirea străzilor/localităților, cum să fie în stare să facă o reformă radicală a administrației?”
As indrazni sa le gasesc o scuza ca sa pot sa-i bag la apa si mai tare.
Capacitatea de a gestiona o misiune are o componenta de baza, nu neglijabila, care nu depinde de marimea si complexitatea misiunii de gestionat.
Cu alte cuvinte, fisa postului pentru un gospodar mic (schimbator de nume de strazi) si unul mare (reorganizari vaste administrative) contine o lista comuna destul de lunga. Daca nu poti bifa respectivele puncte comune nu faci fata nici macar ca responsabil de camin cultural sau ca botezator de strazi: nu esti apt. La fel cum daca esti cleptoman nu ti se poate da pe mîna administrarea capitalului unei banci dar nici macar administrarea fondului de 159 lei noi al unui ONG. Nu esti apt.
De aici o problema. Se face mare caz de capacitatile si nivelul de preagatire al specialistilor, ,”olimpicilor nostri” etc. Dar din cîte stiu eu nu exista curs universitar care sa te poata face bun antreprenor daca nu ai aceasta aptitudine. Multe lucruri se invata sau perfectioneaza, dar pe „nimic” e mai greu sa construiesti ceva.
Sigur, nu am timp să intru în detalii. De exemplu, exista propunerea ca o stradă din București să se cheme Ion Țuculescu, marele pictor „merita” să dea numele unei străzi. Nu sînt deloc sigur că o personalitate trebuie să dea nume unei străzi, ca lingvist, pasionat al toponimiei, cred că numele localităților și ale străzilor trebuie să reflecte memoria locului, nu să răspundă presiunilor proștilor. Dar să trecem…
Marele pictor, al cărui admirator sînt (la Craiova am fost special de vreo 2 ori ca să-i văd muzeul), a locuit în București pe str. Lizeanu. Deoarece, în sfîrșit argumentat, nu s-a acceptat schimbarea unei denumiri istorice cum este Lizeanu în str. Țuculescu, acest nume a fost luat de o obscurissimă stradă din Piața Muncii (Bariera Vergului), continuată cu str. Gh. Petrașcu. Nu putem spune că onorata comisie nu știe, fie și un pic, istoria picturii românești.
Nu cred că marele pictor Țuculescu merita o asemenea decădere, să dea numele unei banale străzi apărute sub buldozerele comunismului victorios.
Cateva observatii privind articolul de mai sus, o initiativa buna in fond, dar care in final a esuat lamentabil datorita politizarii faptelor. Pentru ca rolul istoriei este de a deslusi faptele intamplate in trecut si nu de a condamna. Acesta este rolul justitiei. Istoria nu condamna, ci explica.
Este exact ceea ce nu au facut autorii articolului, transformand o analiza istorica in rechizitoriu stalinist. Pentru ca fiecare caz in parte trebuia discutat in mod nuantat. Sa precizam ca legea la care ne raportam in astfel de cazuri, in speta OU31/13.03.2002(L107/2006), se refera extrem de clar la, citez : persoane condamnate definitiv de catre o instanta judecatoreasca romana sau straina pentru una sau mai multe infractiuni contra pacii si omenirii. De asemenea se interzic organizatiile si simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob. Daca in primul caz lucrurile sunt clare, pentru ca persoana in cauza a fost condamnata definitiv pentru astfel de fapte, pe care chiar si bunul simt le respinge, pentru cazurile urmatoare nu mai pot fi de acord.
Sa le luam in ordine. Sa precizam ca in ceea ce priveste crimele de razboi presupuse sa fi fost comise de catre maiorul Valeriu Carp, autorii mentioneaza in primul rand Raportul Final, in care nu apare nimic mentionat in acest sens. Este totusi mentionat (pag.66) un anume maior Vasile Carp, in legatura cu niste executii ce ar fi avut loc in satul Ciudei. Vasile in raport, si nu Valeriu, dovada a seriozitatii cu care comisia de istorici a abordat subiectul. NB. Pe banii contribuabilului roman, sa nu uitam. In continuare sunt citati dnii Jean Ancel si Radu Ioanid, care in legatura cu acest subiect il citeaza pe dl. Matatias Carp (Cartea Neagra, vol.3, 1947, pag.26, 27, 29), si Marius Mircu, Pogromurile din Bucovina si Dorohoi, 1945, pag.23, 24. Deci, sursele pentru faptele mentionate sunt aceste doua carti, intre relatarile cu privire la presupusele fapte ale maiorului Carp existand contradictii flagrante. Sa mentionam ca la data la care aceste presupuse atrocitati au avut loc, dnii Marius Mircu si Matatias Carp se gaseau in Bucuresti. De asemenea, sa observam ca toate anchetele privind atrocitatile petrecute atunci s-au derulat dupa aparitia cartii dlui Mircu.
Ceea ce este mai important insa, este ca maiorul Valeriu Carp nu a fost condamnat niciodata de vreo instanta judecatoreasca pentru aceste presupuse atrocitati. Ca atare, protestul INSHR este ne-fondat, cu atat mai mult cu cat se bazeaza pe cele scrise in cele doua carti. De altfel, nu cred ca autorii articolului au citit din scoarta in scoarta vreuna din cele trei carti ale dlui Marius Mircu, ca si cele trei volume ale Cartii Negre, scrisa de catre Matatias Carp, carti ce evoca acele evenimente, pentru ca nici un istoric serios nu poate cita asa ceva fara a se descalifica in mod iremediabil. Citez si eu ca exemplu in completarea celor din articol, la pag.74, in Pogromurile din Basarabia : s-au gasit note si socoteli stabilind valoarea in moneda germana a fiecarui cadavru. Cadavru, adică materialele diferite cuprinse intr-un corp, din care savantii germani scoteau 900 de creioane, 2000 de chibrituri, un cui de fier, var pentru spoit un cotet, etc… Edificator, nu ?
In ceea ce priveste ultimul caz, Valeriu Gafencu, nu voi insista prea mult, pentru ca faptele sunt extrem de cunoscute si mediatizate. De acord cu autorii ca se incearca a se confisca figura acestuia pentru a fi folosita in scopuri propagandistice de catre diverse organizatii, dar reactia disproportionata la aceste fapte risca sa impinga totul in cealalta extrema. Atata vreme cat Valeriu Gafencu nu a fost condamnat nici prima, nici a doua oara pentru faptele mentionate in lege, iar viata si personalitatea sa nu pot fi in niciun caz asimilate unui simbol fascist, nici acest protest nu are baza legala.
Exact ce spuneam la inceput, totul a esuat in momentul in care enumerarea unor fapte a devenit rechizitoriu, iar analiza lor, proces de intentie tipic stalinist. Nu exista vina colectiva de aderare la o formatiune politica, miscarea legionara in cazul de fata, ci doar vina individuala pentru fapte concrete condamnate de codul penal. Iar Valeriu Gafencu nu a fost niciodata condamnat pentru fapte sub incidenta OU31(L107/2006). De altfel, dansii aveau la indemana legea, asa ca puteau ataca in instanta decizia primariei orasului Tg. Ocna. Este singura solutie democratica care poate lamuri definitiv aceste aspecte, si nu pe cale abuziva prin reclamatii, scandaluri si alte asemenea.
Problema e ca pentru un proces serios trebuie probe. Dar nu citate din dl. Marius Mircu sau Matatias Carp, ci acte oficiale, decizii judecatoresti, etc… Personal, nu cred ca ar risca dansii sa se aventureze intr-un proces. Pentru ca s-ar putea ca rezultatul scontat sa fie tocmai invers. Sunt tare curios ce-ar hotari instanta in cazul celor cinci eleve de la Lic. Iulia Hasdeu, condamnate in 1942 de catre Curtea Martiala la pedepse intre 10 si 25 de ani de munca silnica, desi erau minore, pe motiv ca stransesera ajutoare pentru legionarii intemnitati (DANIC, Fond DGP, dosar nr.199/1942,f.87) Sau cum a fost cazul Mariannei Kardos din Cluj, doctorita evreica deportata la Auschwitz, care a salvat sute de femei de la moarte cu riscul propriei vieti, condamnata la ani grei de ocna in 1950, pentru crime contra umanitatii, mai mult ca sigur victima unor rafuieli personale, sentinta pentru care recursul in anulare a fost pronuntat abia in 1997, dupa aproape 50 de ani.
In fine, parerea mea este ca toate aceste scandaluri si proteste nu fac decat sa sporeasca numarul de antisemiti intr-o tara aproape fara evrei.
Alexandru Leibovici
Revedeti va rog ziarele din ultimele decenii. Si orice soldat normal la cap silit ca sa se retraga (mai ales fara lupta) va ucide scurt pe ala care ii flutura in batjocura sub nas steagu „care nu trebuie”. „Omor scuzabil” – dar care nu ar scuza omorul copiilor , civililor nevinovati samd.
Soldatii Zahalului au dat suficente dovezi ca sunt normali la cap. (Aici o mica paranteza : sergentul Gilad Shalit, detinut de peste cinci ani in Fasia Gaza de catre Hamas a fots eleioberat in schimbul a 477 de detinuti palestinieni. Am oaresce retineri sa crez ca toti aia 477 erau chiar asa de periculosi…). Cat despre tratamentu aplicat teroristilor cautati Mania lui Dumnezeu, Lista lui Golda * corect a Goldei meyer) si vedeti asta: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Israeli_assassinations
Cat despre altele va rog sa cititi articolul „Semne de întrebare în jurul sinuciderii unui fost membru al Mossad într-o închisoare israeliană” …. ciudat nu?!
Sau alta minune „Spre un compromis care… să nu compromită?” .. auzi obraznicie sa ceara ca elevii ultrareligiosi sa faca armata!! O fi si asta un guvern „antisemit”?!
@Ghita Bizonu
Nu domnule, nu aşa se argumentează: eu v-am cerut exemple concrete, iar nu o #bibliografie# de sute de pagini din care să le culeg eu faptele pe care vi le-am cerut.
Recitind articolul domnului Ivancu din ediţia curentă, îmi dau seama că m-am lăsat păcălit prosteşte de fenta dv. de genul „dar ce, alţii sunt mai buni?” Deci consideraţi întrebările mele care mergeau pe linia dacă alţii sunt mai buni drept nulă şi neavenită 🙂 şi justificaţi că în episodul:
„Doua victime ale lui Carp … Avocatul Conrad Kreis si studentul Knoll Udelsman care au avut ‘inspirata idee’ sa iasa inaintea trupelor in retragere. Sa iasa fluturand steagul sovietic.”
uciderea celor doi a fost legitimă. Vă rog să cercetaţi diferitele aspecte, începând cu prevederile Statutul Militar al Armatei Române pentru asemenea incidente. După cum ştiţi, acţiunile militarilor sunt strict reglementate de asemenea statute şi, eventual, Convenţii relevante la care a aderat statul Român – dacă a aderat. Nu-mi veniţi cu ce au făcut alţii, că nu mai ţine 🙂
Nu vă fie frică, la subiectul colateral spre care v-aţi grăbit să deturnaţi discuţia ne putem întoarce – dacă văd onestitate în felul dv. de a discuta.
Alexandru Leibovici
Cei doi – oricare alti doi din indiferent care tara , indiferent care etnie – erau cam tradatori. In astfel de conditii.. scuze.
Si ar trebui sa intelegeti ca nu se poate cere doar altora sa respecte conventiile. Daca doriti neaparat va amintessc de Kibiah .. cand nu prea au existat circumstante care sa justifice victime „colaterale” in randul civililor.
at despre legislatia internationala .. ei bine la NUremberg s-a stabilit ca nu exista atac preventiv ci numa agresiune. Cam multa lume „buna” ar trebui spanzurata azi daca ne-am ghida dupa istorica sentinta …
@Ghita Bizonu
Lăsaţi vrăjeala. Repet întrebarea: cei care i-au împuşcat pe cei doi, au acţionat ei conform regulilor militare române valabile în acel moment? Da sau nu? Dv. personal justificaţi împuşcarea – arătaţi-mi că era legală. Aveau militarii căderea să-i califice pe loc, la vedere ca trădători şi să aplice pedeapsa? Că dv. aţi fi făcut lafel nu este o scuză. Că şi alţii, în alte părţi şi timpuri, ar fi făcut-o nu are nici o legătură şi nu este o scuză.
Voi ignora orice care nu este un răspuns direct la întrebarea mea. Nici nu vă mai obosiţi.
@Alexandu Leibovici.
Adiacent discuției și fără niciun fel de intenție de a abate atenția.
Este dificil, dacă nu imposibil, să aplicăm în trecut normele juridice de azi ori, simplu, scheme logice simple.
Dau două exemple, nu neapărat cele mai relevante. Conform normelor în vigoare în decembrie 1989, „revoluția” română a fost ilegală (scriu cu ghilimele, deoarece nu a fost revoluție, de fapt, dar asta e altă discuție și mult mai amplă), ilegală a fost și executarea soților Ceaușescu etc. Ele se abăteau de la normele juridice de atunci. Așa s-a și pus problema relativ repede după execuție, a sărit în ajutor dna Thatcher, dacă mai țineți minte (ceva gen „in special circumsances it is allowed to take extreme measures”, citat aproximativ).
Exemplul 2. În 1946, a fost expulzată aproape toată populația germană din Cehoslovacia. Nu era conform cu normele juridice de atunci, dar s-a făcut cu acordul marilor puteri și nimeni nu a protestt. Argumente guvernului cehoslovac de atunci au fost așa de puternice, încît protestele au fost rapid încheiate. Problema s-a reluat în 1990 și a durat ceva, apoi s-a închis, deschidea răni prea adînci ale perioadei 1938–1945. Expulzarea germanilor a creat mari probleme de repopulare a zonelor de frontieră, practic golite de populație. A fost colonizați din toată țara, inclusiv mulți slovaci și deținuți eliberați în anii ’50 și ’60.
Am scris toate acestea nu pt a justifica gestul de atunci, evident, ci pt a arăta că istoria e cumplită, dureroasă. Problema nu e deloc simplă nici în judecarea faptelor de atunci. Crima e crimă, dar sînt crime pt care se acordă circumstanțe atenuate și altele pt care nu se acordă. Nu sînt jurist și nu mă pronunț, dar cred că asemenea gesturi ar trebui rejudecate cu simț de răspundere, cu discernămînt și cu simțul dreptății. Am citit o carte extraordinară, de două ori, în două ediții, „Cine l-a ucis pe Isus”, nu mai țin minte cum îl cheamă pe autor, parcă un timp judecător al Curții supreme a Israelului. Aducea acolo argumente pertinente, de tip strict juridic, privind procesul de acum aproape două milenii. Cred că este un mod serios de abordare a unei probleme care a frămîntat și frămîntă lumea creștină și lumea iudaică deopotrivă. Nu trebuie să fim neapărat de acord cu tot ce spune autorul, dar – cert – nu putem ignora multe detalii.
@ Ghita Bizonu
Cunoasteti istoria cu soldatul roman (de etnie iudaica) Iancu Solomon?
Acesta, impreuna cu capitanul Ioan Boros si sublocotenentul Alexandru Dragomir, s-au opus trupelor sovietice, care ocupau in 1940 tinutul Herta, tragand cu tunul in tancurile sovietice. Au fost ucisi cu o rafala de mitraliera si apoi calcati cu tancul.
Conducerea regimentului atrimis o garda de onoare din 10 (o miniam) soldati evrei in uniforme, cu drapelul regimentului, sa-l inmormanteze la cimitirul evreiesc din Dorohoi.
Ei bine, cand au iesit din cimitir, au fost impuscati de soldatii altei unitati romane, in retragerea lor.
Vorbim aici de un minimum de discernamant, de o minima justitie, care nu li s-a aplicat.
Este totuna sa participi la un protest, cu sau fara steag si sa fii ucis, si impuscarea unor teroristi care pun bombe in autobuzele cu civili?
Din informatile certe existente, palestineanul impuscat recent a intrat in zona interzisa si i s-a dat un avertisment de care el nu a tinut seama.
Daca credeti ca criminalii trebuie pedepsiti, de ce nu spuneti ca au fost criminali si cei care au cedat fara lupta teritoriile romanesti? In aceeasi situatie cu Romania a fost si Finlanda, dar ce palma au tras finlandezii sovieticilor!
Daca riposta atunci, Romania, indiferent de rezultatul acelor lupte, ar fi fost declarata, in mod cert, tara Beligeranta, si nu ar fi fost tratata ca tara ocupata!
Lasitatea nu poate fi ascunsa cu vorbe!
@Sorin Paliga
„Normele juridice de azi??!! Eu nu ştiu ce vorbiţi dv., domnule Paliga! Unde era vorba de a invoca pentru evenimentele de atunci normele de azi?
Întrebarea mea era cât se poate de clară:
Deci era clar vorba de:
– normele de atunci,
– şi anume de cele ale Armatei Române.
Oricine a făcut armata ştie cât accent se pune pe respectarea strictă a disciplinei, deoarece în caz contrar o armată devine o gloată dezorganizată, absolut inutilă pentru apărarea ţării. Aceasta este valabil acum, dar cu atât mai mult atunci, în 1940, în condiţii de alarmă militară.
Tocmai de aceea îi cer lui Ghita Bizonul să stabilească mai întâi dacă cei care împuşcau civili (probabil cetăţeni români care nici nu prezentau pericol iminent) sub imperiul „mâniei sfinte”, nu erau cumva pasibili să fie judecaţi de un tribunal militar român.
@Sfartz Pincu
> de ce nu spuneti ca au fost criminali si cei care au cedat fara lupta teritoriile romanesti?
Interesantă întrebare! M-am gândit şi iată concluzia mea: soldaţii şi ofiţerii nu au fost criminali (mă limitez la legile de atunci), pentru că au făcut-o aplicând ordinele, ordine care veneau de la conducerea statului (regele, guvernul) şi ale armatei. Cel mult aceştia din urmă puteau fi acuzaţi de trădare, dar nu cred că cu prea mult succes, ţinând cont de circumstanţe.
1. Este evident că acei asasini trebuia să fie judecați și condamnați, cu sau fără circumsanțe atenuante/agravante.
2. Cedarea teritoriilor fără luptă. Aici intrăm într-o discuție extrem de complicată, după părerea mea, deoarece ar trebui să analizăm toată politica românească după 1930. Nu sînt istoric, dar consider urcarea pe tron a lui Carol II drept începutul marii corupții în politica românească. El a introdus șmecheria pe față, imoralitatea, asasinatul politic, jocurile murdare împotriva unor mari politicieni (Titulescu și anul 1936, de ex.), într-un cuvînt marea trădare națională. Antonescu a preluat o țară terminată din punct de vedere politic, derutată și cu moralul la pămînt. E complicat…
@Sorin Paliga
> 1. Este evident că acei asasini trebuia să fie judecați și condamnați, cu sau fără
> circumsanțe atenuante/agravante.
Cu 5 ore mai devreme aţi scris:
> Problema nu e deloc simplă nici în judecarea faptelor de atunci.
Ce v-a făcut să treceţi de la îndoială la certitudine?
Nu e nicio modificare. Problema nu e deloc simplă și, atunci, ar fi fost și mai puțin simplă decît acum. Judecarea ori rejudecarea unui proces e lucru complicat. Imaginați-vă în ce stare era armata română atunci, umilită, dezorientată, dezordonată… Mă rog, nu sînt istoric și nu cunosc amănunte, dar nu cred că un proces atunci ar fi fost posibil și, dacă ar fi fost, cît de corect ar fi fost. Nici azi nu cred că lucrurile sînt (foarte) simple. Nu cred că m-am contrazis de la o vorbă la alta…
Să ne imaginăm că, în 1944, România ar fi fost ocupată de americani, nu de ruși, iar Antonescu ar fi fost judecat de americani. Ce verdict ar fi dat? l-ar fi achitat? Nu cred, cred că ar fi sfîrșit la fel. Nu ar fi sfîrșit la fel Lucrețiu Pătrășcanu, dar deja e altă perioadă.
S-a tot vorbit în ultimii ani de rejudecarea unor procese, al lui Antonescu ar fi fost pe primul loc, probabil. S-a vorbit, generic, de „procesul comunismului” etc. Poate ar trebui făcute odată, cînd societatea românească va fi suficient de matură pt a analiza aceste lucruri, cu ochii de atunci, dar cu mintea de acum. Deocamdată, sistemul juridic românesc trece prin dezbateri aprinse, iar discuțiile din ultimele zile scot la iveală cît de adîncă e rana, cît de adîncă e mizeria… Nu cred că sistemul juridic românesc a atins acel grad de maturitate care să îi permită analize subtile, de nuanță, pe perioade istorice dificile, cum e perioada 1940–1945 și după.
Nu ştiu exact ce doriţi să spuneţi, privitor la subiectul nostru, prin acest scenariu ipotetic.
Pe de altă parte: poate vă interesează să aflaţi că procesul lui Antonescu s-a rejudecat în 2006 şi 2008.
@Munteanu Corneliu
Domnule Munteanu Corneliu, eu nu ştiu cine sunt Costachi S. Ciocan, Valeriu Gafencu şi Valeriu Carp, şi nu ştiu ce-au făcut. De aceea nu abordez amănuntele furnizate de adepţi şi de adversari în această privinţă şi nu ader apriori la aprecierile niciunora. Ar fi o treabă de istoric, iar eu nu sunt. Poate vreun istoric, cititor al acestei publicaţii, va dori să se exprime.
Altceva mă interesează.
Scrieţi: „rolul istoriei este de a deslusi faptele intamplate in trecut si nu de a condamna”
Rolul istoriei este de a stabili faptele precum şi efecul acestora – benefic sau malefic – pe termen mai lung sau mai scurt. Prin urmare studiul istoriei nu poate opera în afara valorilor etice. Aprecierile etice sunt parte legitimă a istoriei ca studiu.
Continuaţi: „Acesta [de a condamna] este rolul justitiei”
Rolul justiţiei este de a condamna la o pedeapsă pentru încălcarea legii; nu este de a condamna moral. Rolul justiţiei nu este nici măcar de a face dreptate, ci de a aplica legea. Condamnarea morală nici nu este rolul statului, este rolul oamenilor.
Dv. păreţi a crede că, pentru ca cineva să poată fi considerat demn de a da numele unei şcoli (sau de a fi numit cetăţean de onoare sau a merita un articol laudativ în ziar), este suficient să n-aibă cazier judiciar, ca să zic aşa (adică ca o instanţă judecătorească să nu-l fi găsit vinovat de fapte grave).
Sunt convins că şi dv. puteţi fi de acord cu mine, fără să fie nevoie de multe explicaţii, că lipsa cazierului judiciar nu este suficientă.
Pentru a respecta, respectiv onora o persoană, trebuie ca aceasta să fi făcut multe fapte bune şi să nu fi făcut fapte rele. Cum diferiţi oameni au diferite concepţii de bine şi rău (nu spun că acestea sunt subiective!), şi cum statul nu trebuie să statueze sau să arbitreze în această privinţă, a onora persoane prin monumente, nume de străzi, etc., trebuie să fie rezervată, pe cât posibil, domeniului privat.
Ideea este că pe proprietatea lor privată oamenii trebuie să aibă dreptul să onoreze pe cine vor ei. Atunci n-au decât să ridice monumente pe terenurile pe cale le posedă sau pe care le-au cumpărat în acest scop, iar nu în spaţiul public. Iar străzile, acelea care sunt publice, să le dea nume neutre sau chiar numere, nu nume de persoane. Cu ceva imaginaţie şi inspirându-ne şi de la alţii – care au aceleaşi probleme – se pot evita conflicte inutile.
Trebuie să pornim de la ideea că o stradă publică nu este proprietatea privată a cuiva pe care s-o instrumentalize pentru a proslăvi personajul său preferat. O stradă publică este a tuturor, deci a nimănui în particular, şi deci nici a vreunei majorităţi.
Închei amintind că o stradă cu un nume prost ales nu va fi cauza unei stări de confuzie etică, ci doar simptom a unei astefel de stări preexistente.
@Al. Leibovici. Nu s-a rejudecat nimic, a fost o păcăleală.
Îmi place să fac scenarii: ce ar fi fost dacă Aliații ar fi debarcat în Grecia, iar americanii, nu rușii, ar fi ocupat România; cum ar fi fost judecat Antonescu sub ocupație americană, nu sovietică; care ar fi fost soarta Regatului pe scenariul american; cum ar fi evoluat România? ar fi fost judecat Carol II pentru faptele sale din anii ’30, dacă americanii ar fi ocupat România? cum ar fi fost judecați/analizați politicienii partidelor istorice, PNȚ și PNL, pentru activitatea lor din anii ’30? care ar fi fost istoria statului Israel dacă, atunci, s-ar fi creat un stat evreiesc fără minorități? (da, azi pare retorică întrebarea, în epocă nu ar fi fost) etc.
Cât privește aspectele morale, istorice, juridice ale perioadelor trecute, nu cred că e așa simplu și nu cred că le putem banaliza în subiecte facile. Pogromul armenilor, holocaustul, asasinatele de la Katyń sînt teme actuale, tocmai pentru faptul că nu au fost analizate cum se cuvine, cu răspundere, cu abordări serioase, cu criterii clare de analiză, neinterpretabile politic ori conjunctural. E mult de discutat aici, foarte mult…
@Sorin Paliga
> Nu s-a rejudecat nimic, a fost o păcăleală.
OK, nu explicaţi, nu-i nimic, vă cred pe cuvânt. Înţeleg că ştiaţi de acestă rejudecare a procesului Antonescu, deşi din ce-aţi scris nu rezultă.
Tot nu ştiu exact ce doriţi să spuneţi, privitor la subiectul nostru, prin aceste scenarii ipotetice. Dar nu-i grav.
Mai spuneţi că aspectele morale, istorice, juridice ale evenimentelor trecute sunt complexe, etc., nu au fost analizaze serios, şi daţi exemplul Katyn. Puteţi să-mi spuneţi care-i dificultatea concretă cu Katyn-ul – eu credeam că cazul e clar…
În altă ordine de idei: m-aţi rugat acum aproape o săptămână să mut o discuţie a noastră la thread-ul de la „Non-reforma administraţiei…”, ceea ce am şi făcut, dar n-aţi mai reacţionat…
Domnule Leibovici, eu cred ca am fost destul de clar, degeaba incercati sa-mi rastalmaciti punctul de vedere, sustin eu, mai mult decat argumentat, pe care ati binevoit sa-l blocati. Si nu este pentru prima data cand adoptati astfel de practici inadmisibile.
Nu a fost vorba de istorie in sine, ci m-am referit extrem de precis la cei doi autori ai articolului care s-au transformat din istorici in acuzatori publici, (cu nimic mai prejos decat Brucan, Sidorovici, Saracu & Co), care au facut trimitere la OUG31/2002. Cred ca am aratat destul de clar de ce in cazul ultimilor doi nu se poate aplica, la fel cum am invitat INSHR sa renunte la comunicate si sa atace deciziile respective in instanta. Se pare insa ca puncte de vedere ce contravin aparent scopurilor INSHR, MCA & Co, nu fac parte din schema postului pe care-l ocupati.
Nu are rost sa faceti pe inocentul, cum ca nu stiti cine a fost X sau Y. Nu era nevoie sa stiti mai mult decat ce s-a spus aici, ca sa puteti publica si punctul meu de vedere, care a respectat toate regulile impuse, fara a jigni sau leza pe nimeni. Nicio grija, pana cand va aparea o lege care sa dea dreptul la replica, imi rezerv dreptul de a relua acest subiect pe alte situri. Cat despre parerea mea despre astfel de procedee, nu mai are rost sa insist. In definitiv, chiar va inteleg, un punct de vedere pertinent si argumentat este mult mai periculos pentru Dvs decat reactia viscerala pe care probabil o doriti.
@Al. Leibovici. Nu am mai scris la admin deoarece sînt mult mai ocupat zilele astea. Totuși, am mai scris, în alte intervenții, pe tema admin, de ex. cînd a fost vorba de denumirea străzilor, și asta e un capitol(aș) al problemei. Despre Katyń voi mai scrie, e un caz tipic. Despre Antonescu credeam că știați că a fost o farsă, ca toate șmecheriile din ultimii 8 ani. Păi așa se rejudecă un asemenea proces? Nu cu dezbateri ample, cu un complet internațional, relevant? serios, temeinic… Mă rog, puncte și puncte de vedere.
Domnule Munteanu, eu nu comentez mesaje nepublicate. Mesajul dv. este publicat. Faceţi o mică cercetare şi-l veţi găsi.
Apoi gândiţi-vă un pic de ce este acolo unde l-aţi găsit şi nu unde vă aşteptaţi să-l găsiţi.
Apoi cereţi scuze pentru neatenţie şi rescrieţi acest comentariu al dv. ţinând cont de noua situaţie. Apoi vom vedea.
Da, cer scuze pentru ne-atentie, dar din pacate, adevarul este ca desi l-am scris acum doua zile, desi au aparut alte posturi dupa aceea, ieri nu era inca publicat.
Ma rog, nu mai comentez. Nu stiu cui servesc astfel de copilarii.
In fond, dincolo de discutiile despre ce-ar fi fost si ce-ar fi putut sa fie, problema ramane aceeasi. Pentru primul caz, am precizat clar, nici vorba, categoric, faptele cu pricina au intrat sub incidenta crimelor de razboi, sau ma rog, comportament inuman fata de condamnati, si sunt condamnate chiar si de catre bunul simt.
Pentru cazul Valeriu Carp, este clar ca doua scrieri contradictorii, cu un puternic caracter revansard, nu pot constitui baza pentru a condamna o persoana, chiar si post-mortem. Ramane sa se consulte arhivele militare, pentru ca o fi fost razboi, dar se faceau si rapoarte, jurnale de operatiuni, executiile se raportau, etc…, trebuie sa fi ramas urme.
Problema este insa cu Valeriu Gafencu, si ma mir ca nimeni nu a sesizat acest lucru. Pentru ca sunt multe voci care cer canonizarea acestuia, ba se pare ca si cei din Republica Moldova cer acest lucru, si asta ridica enorme probleme etice. Punctul de vedere al dlui Cioflanca si al INSHR reiese din articol. Pe al meu l-ati auzit. Il presupun si pe cel al guvernului. Este clar ca BOR nu va intreba nici guvernul, nici INSHR in astfel de cazuri, nici pe mine, si nici nu va organiza o dezbatere publica, deoarece criteriile sunt diferite.
Despre aceste aspecte as fi vrut sa vad discutii, si nu despre ce ar fi facut soldatul Itic in fata palestinianului Abdullah, sa aud cat mai multe pareri. Pentru ca problematica este extrem de complexa.
V-am dat cazul doctoritei din Cluj, despre care am aflat ca traieste inca. Acestei femei i s-a facut o nedreptate colosala, am citit de curand declaratiile de la proces, care au fost publicate. Ce s-ar fi intamplat bunaoara, daca recursul in anulare ar fi fost amanat pentru 2014 sa zicem? femeia asta care a salvat sute de detinute in lagar, conform deciziei din 1950 ar fi fost si azi criminala de razboi, pe picior de egalitate cu Eichmann?
Din aceasta cauza sustin ca lucrurile sunt mult mai nuantate decat doresc autorii articolului sa ne faca sa credem.
Doar 2-3 gînduri apropo de tema asta, care ar trebui amplificată, fiindcă e vorba de armată și de onoarea ei, a oricărei armate. De ce oare este așa de greu ca politicienii, azi, să facă declarații clare, neechivoce, privind fapte cumplite ale trecutului?
Să luăm cazul Katyń. Ce au făcut sovieticii acolo, la ordin, evident, este așa de cumplit, așa de dezonorant – pentru orice soldat, militar, ofițer, general – încît, după consumarea faptelor, nu mai știau cum să ascundă nenorocirea aia. La un moment dat, mulți și-au dat seama ce josnic comportament au avut, nedemn nici măcar de o armată primitivă, cum era cea mongolă de la 1200. Și au făcut tot ce au putut ca să ascundă faptele acelea.
Mai întîi au încercat să acrediteze ideea că au fost nemții care făcuseră masacrul. Nu a mers. Imediat după război, trupe speciale ale securității sovietice au scotocit casele rudelor victimelor pt a confisca documente. Degeaba. La un moment dat, trebuia făcut ceva și au făcut o declarație ambiguă, de gen „regretăm faptele de atunci”, ceva banal, neangajant. Nici măcar Gorbaciov nu a avut curajul să facă o declarație mai clară. De ce? Ar fi simplu, pentru imaginea Rusiei, a istoriei sale, a conducătorilor săi. Eu cred că e simplu: de rușine, din cauza acelui sentiment cumplit că nu mai poți da înapoi, dar nici să recunoști nu-ți vine. Dar nu e numai asta. O recunoaștere clară are consecințe imediate și cumplite asupra armatei sovietice, glorioasă, cum să spui că a făcut așa ceva? În sfîrșit, mai e un motiv, poate cel mai important: consecințele juridice. Dacă guvernul rus, oricare ar fi el și reprezentat de oricine, ar face o declarație clară, neambiguă, Polonia ar putea declanșa o procedură de drept internațional din care Rusia nu mai iese așa ușor.
Exact aceeași situație este cu Turcia și masacrarea armenilor și, la scară mai mică, dar similar, cu faptele unor români (militari, ofițeri, generali, politicieni) din perioada 1940–1945. Germania și Japonia au făcut gesturi de mult mai mare anvergură, dar erau alte vremuri și în alte condiții. Chiar și așa, americanii au avut grijă să nu rănească prea mult orgoliul japonezilor, știau ei ce știau.
@Munteanu Corneliu
> nu mai comentez. Nu stiu cui servesc astfel de copilarii.
Văd că recidivaţi cu acuzaţiile gratuite. Nici nu înţelegeţi ce vă scriu. În plus, nu aţi retras agresiunile şi insultele din comentariul dv.:
– „repetate practici inadmisibile”,
– fluturarea lui „”Brucan, Sidorovici, Saracu & Co”,
– „puncte de vedere ce contravin aparent scopurilor INSHR, MCA & Co, nu fac parte din schema postului pe care-l ocupati”
– „nu are rost sa faceti pe inocentul…”
– „un punct de vedere pertinent si argumentat este mult mai periculos pentru Dvs decat reactia viscerala pe care probabil o doriti”
Pretenţia dv. că purtaţi o discuţie raţională, argumentată, este o mascaradă. Deci nu văd nici un motiv să continui vreo discuţie cu dv.
@Sorin Paliga
– Este bine să ştiţi că armata n-a fost implicată în uciderea ofiţerilor polonezi.
– Celor care au fost implicaţi nu le-a fost ruşine nici o clipă. Faptul că au încercat să ascundă nu este dovadă de ruşine. Dv. nu înţelegeţi ce a fost regimul sovietic.
– au reuşit cu mult succes să acrediteze ideea că au făcut-o nemţii – timp de peste 40 de ani!
– Scrieţi: „Dacă guvernul rus, oricare ar fi el și reprezentat de oricine, ar face o declarație clară, neambiguă, Polonia ar putea declanșa o procedură de drept internațional din care Rusia nu mai iese așa ușor.” Fapt este că guvernul rus a făcut o declaraţie clară, neambiguă. De ce nu a urmat o procedură de drept internaţional, nu ştiu.
@Alec. Leibovici. Serviciile „speciale” fac și ele parte din structurile militare. Nu înțeleg ce a fost regimul sovietic? Se poate, doar nu am trăit în URSS. Nu cred că i-a crezut cineva că au făcut-o nemții, dar poate nu știu eu tot. Guvernul rus a făcut, recent, o declarație cît se poate de responsabilă, textul pe care l-am citit eu nu este însă deloc angajant juridic, deși poate fi luat și astfel. Faptul că Polonia nu merge mai departe e absolut logic, dv. ați merge dacă ați fi actor politic major în Polonia?
Apropo de procesul lui Antonescu, poate nu am fost suficient de clar.
Cred că aici trebuie reanalizată o întreagă epocă, nu numai anii cînd Antonescu a fost șeful guvernului. După părerea mea, ca neistoric, tragedia României începe în anul 1930, odată cu urcarea pe tron a lui Carol II, a cărui activitate mi se pare prea ușor trecută cu vederea. El este cel care a introdus masiv în viața politică românească primitivismul, corupția la cel mai înalt nivel, asasinatul politic ca mod de lucru, sabotarea marilor oameni politici pt a-și face loc… Toate ar fi fost bune și frumoase, dacă ar fi fost eficient. În 1940 lăsa moștenire o țară coruptă, sfîșiată și lăuntric și teritorial. O analiză a epocii ar trebui să analizeze, tocmai, perioada 1930–1940, precursoarea marilor tragedii.
Prin toate acestea nu doresc, evident, să-i acord circumstanțe atenuante lui Antonescu, ci doar să subliniez că nu e ușor să faci o analiză și o reconstituire pe bază de „wild cards”, ce ar fi fost dacă ar/n-ar fi fost așa, ce s-ar fi putut întîmpla dacă…
@Sorin Paliga
Referitor la Katyn. Sunteţi în eroare pe toată linia.
> Serviciile „speciale” fac şi ele parte din structurile militare [răspuns la afirmaţia mea că armata n-a fost implicată în asasinatele de la Katyn]
Acele servicii speciale nu erau serviciile speciale ale armatei (GRU, ale Statului Major, mai precis), ci erau ale Direcţiei Generale a Securităţii Statului din Ministerului de Interne (NKVD). Erau militarizate, dar nu aveau nici o legătură cu armata. De altfel, militarizate au fost în URSS la vremea aceea până şi căile ferate.
> Nu înțeleg ce a fost regimul sovietic? Se poate, doar nu am trăit în URSS [la comentariul dv. despre ruşinea care i-ar fi cuprins pe sovietici…]
– nu este nevoie să fi trăit în URSS ca să înţelegeţi. Ca să ştiţi cât costa o sticlă de ulei – da, pentru asta ar fi fost, poate, nevoie.
– Uciderea celor vreo 22.000 de ofiţeri, etc. polonezi se încadra perfect în logica şi practica anterioară a regimului. Pentru o primă informare aveţi la îndemână, în limba română, câteva articole de-ale mele (Un erou sovietic, Ordinul numărul 00447, 13 iunie 1941…). Acolo găsiţi referinţe la surse – în lb. rusă, pe care cred că o cunoaşteţi. Vă recomand şi secţiunea „poloneză” a sitului Memorial: http://memo.ru/history/polacy/
> Nu cred că i-a crezut cineva că au făcut-o nemţii, dar poate nu ştiu eu tot.
Aşa se pare, din păcate nu ştiţi tot. Comisia sovietică de „cercetare”, formată când sovieticii au recucerit regiunea Katyn de la nemţi (sf. 1943), a „stabilit” că a fost treaba nemţilor. La gropile comune au fost chemaţi corespondenţi străini, care au văzut… ce li s-a arătat. De exemplu, ziarista Kathleen Harriman (fiica lui Averell Harriman, ambasadorul de atunci a SUA la Moscova) a cauţionat 100% teza sovietică. Printre membrii comisiei erau: scriitorul Alexei Tolstoi, mitropolitul Nikolai, preşedintele Crucii Roşii sovietice şi alţe persoane cu reputaţie ireproşabilă… Ceilalţi erau specialişti legişti… de la NKVD(!)
Astfel încât în tot lagărul socialist versiunea oficială era – „naziştii” – iar alte informaţii nu existau; câţi au crezut is anyone’s guess, dar puţini nu erau. La ăştia se adaugă toţi comuniştii şi simpatizanţii din Occident (20-30-40% din populaţie), deci… asta este cu „nu cred că i-a crezut cineva”…
> Guvernul rus a făcut, recent, o declarație cît se poate de responsabilă, textul pe care l-am citit eu nu este însă deloc angajant juridic
Aţi afirmat mai înainte că guvernul rus n-a făcut niciodată „o declaraţie clară, neambiguă”. Nu ştiu ce înseamnă la dv. „declaraţie responsabilă”. Fapt este că deja Gorbaciov în 1990 a spus clar că polonezii au fost ucişi de Securitate (vedeţi Wiki ), iar în 1992-93 au fost publicate deciziile din martie 1940 ale Biroului Politic (=Stalin) privitoare la lichdarea polonezilor şi dispoziţiile aferente ale Securităţii.
> Faptul că Polonia nu merge mai departe e absolut logic, dv. ați merge dacă ați fi actor politic major în Polonia?
Stimate domn, încercaţi să deduceţi fapte din raţionamente! Iată care este situaţia juridică actuală a problemei (v. aici):
– CEDO, judecând o plângere privată a unor rude a polonezilor ucişi privind superficialitatea cu care un tribunal din Moscova a judecat cazul, a stabilit că „poliţia secretă sovietică” a comis „o crimă de război”
– CEDO nu se poate pronunţa asupra fondului, deoarece cercetările faptelor s-au făcut înaintea aderării Rusiei la Convenţia pentru Drepturile Omului, iar de atunci nu s-au descoperit fapte noi
– CEDO a stabilit că tribunalul din Moscova a fost neglijent
– Reclamanţii au formulat recurs; audieri au avut loc pe 13 februarie 2013 (acum 10 zile!). Au participat reprezentanţi ai guv. polonez şi rus. Video: aici.
Nu am ascultat audierile în întregime, aşa că nu ştiu mai mult pentru moment.
@Alex. Leibovici. V-am spus că nu sînt istoric și nu pot face analize complexe. Nu sînt nici antirus, nici filorus, încerc să am o părere despre un eveniment.
Dar vă mulțumesc pt lungul text, nu merit atîta atenție din partea dv.
Propun să închid aici comentariile mele, deoarece sînt în eroare „pe toată linia”, doar cu următoarele note/concluzii (provizorii), dacă mi se permite:
– Guvernul Rusiei a făcut un mare pas înainte fie și numai pentru faptul că a acceptat explicații/regrete/scuze pentru cele întîmplare la Katyń; este unul dintre cele mai curajoase gesturi de acest fel, simbolic sau nu, cu sau fără implicații juridice; nu sînt în măsură să le judec eu și nu sînt în măsură să dau recomandări comportamentale rușilor și polonezilor, cred că își pot rezolva singuri problemele.
– Cel puțin similar ar trebui să se comporte și alte țări la nivel oficial, de exemplu Turcia față de masacrarea armenilor în primul război mondial, japonezii față de Coreea (luată ca entitate etnică) și, nu în ultimul rînd, România față de evreii prigoniți în acea perioadă neagră a istoriei; lista țărilor poate fi mai lungă, dar unele și-au recunoscut de mult responsabilitatea.
Cu acestea, închid discuția din punctul meu de vedere.
@”Astfel încât în tot lagărul socialist versiunea oficială era – “naziştii” – iar alte informaţii nu existau; câţi au crezut is anyone’s guess, dar puţini nu erau. La ăştia se adaugă toţi comuniştii şi simpatizanţii din Occident (20-30-40% din populaţie), deci… asta este cu “nu cred că i-a crezut cineva”…”
Va inselati amarnic. In momentul in care au fost descoperite gropile comune de la Katyn, germanii au facut din asta un subiect propagandistic, se poate spune chiar ca a fost cea mai puternica „bomba propagandistica” din timpul razboiului. S-au format 4 comisii internationale de investigatii, cu specialisti in medicina legala din toate tarile Europei, inclusiv Romania a trimis o echipa de criminalisti, apoi a fost o comisie a Crucii Rosii Internationale, care au constatat totul. Dovezile au fost coplesitoare, cu toate ca fusesera utilizate gloante de fabricatie germana. Adica : marturii ascunse in hainele celor ucisi, texte scrise in podul palmei, divese dovezi ascunse, etc… S-a organizat o expozitie itineranta cu dovezile, care a circulat prin toata Europa, ziaristi din toata lumea au fost invitati sa se documenteze si sa scrie.
Consecintele ulterioare pentru acestia au fost dramatice, Pamfil Seicaru a fost condamnat la moarte, la fel in Franta, Paul Chack, un scriitor pretuit de cei tineri mai ales, a fost condamnat si executat. Desi motivele au fost oarecum diferite, „colaborationism”, majoritatea observatorilor au remarcat ca toti acestia au scris despre Katyn, relevand caracterul criminal al regimului bolsevic. Apoi, mai era revista Signal, care aparea in toate tarile de sub umbrela Reich-ului, la apogeu, un numar avea 2-2,5 milioane exemplare tiraj, a avut cateva numere dedicate masacrului de la Katyn. Dovezile au existat, dar au fost ocultate de americani, din motive politice. La fel cum la Nuremberg nu s-a putut relua acest aspect, datorita opozitiei sovietice. Iar „dovezile” fabricate ulterior de catre sovietici au fost atat de stangace, incat eu cred ca nu le-a crezut nimeni. Au fost destinate mai degraba sa „inchida gura” celor care vociferau.
Nu-mi amintesc ca prin 1965-70 sa se fi indoit careva ca rusii au fost autorii. Cei dinainte de 65, sigur isi aminteau de articolele lui Seicaru, iar dupa 1970 a aparut Soljenitsin, asa ca iar a inceput sa se discute despe gulag, crimele comunismului… Cat despre autoritatile comuniste de la noi, au preferat politica strutului, adica sa evite cu orice chip discutia acestui subiect, dar, repet, nu cred ca se indoia cineva de faptul ca rusii au fost autorii. De altfel, subiectul era reluat permanent la Europa Libera, mai ales dupa marile miscari sindicale de la Gdansk din 1970, soldate cu sute de morti, care au produs caderea lui Gomulka.
Iar in vest, imi inchipui ca lumea nu era atat de preocupata de crimele staliniste, dar oricum informatia era mult mai libera, cine voia sa se informeze asupra subiectului, avea toate posibilitatile, chiar daca opinia oficiala in anumite perioade era alta. Cu atat mai mult cu cat exista o puternica emigratie poloneza.
@Munteanu Corneliu
„Va inselati amarnic…”
„Amarnic…”. V-aş fi recunoscător să rezumaţi într-o frază – una singură! – cu ce anume nu sunteţi de acord din fragmentul pe care îl citaţi. Şi vă rog să-l recitiţi cu atenţie. Deci vă rog numai să precizaţi şi atât.
@Sorin Paliga
> „Guvernul Rusiei a făcut un mare pas înainte fie şi numai pentru faptul că a acceptat [să dea] explicaţii/regrete/scuze pentru cele întîmplare la Katyń; este unul dintre cele mai curajoase gesturi de acest fel…”
Din procesul care se judecă în prezent la CEDO (l-am amintit mai sus) rezultă o imagine mai puţin entuziasmantă a comportării guvernului actual al Rusiei în problema Katyn. Gesturile curajoase s-au oprit undeva prin anii 2000, după aceea autorităţile au recurs la cele mai incredibile mijloace pentru a împiedica pe reclamanţii polonezi să aibă câştig de cauză.
Un exemplu. În 1990, Procuratura Militară a deschis un dosar penal asupra masacrului. Specialişti ruşi şi polonezi au procedat la deshumări şi studii de arhivă. Începând însă cu 2001, cercetătorii polonezi n-au mai primit acces la actele din dosarul penal. În 2004 Procuratura militară a decis sistarea cercetărilor şi închiderea dosarului. Ei bine, textul acestei decizii a fost declarat secret de stat. Reclamanţii polonezi nu au acces nici la această decizie, nici la dosarul (rezultatele) cercetărilor (183 de volume), care au fost şi ele clasate „secrete de stat”.
După cum se vede, după venirea la putere a lui Putin Rusia a renunţat la „gesturile curajoase”…
@ Al. Leibovici. Păi nu asta spuneam și eu? Că juridicul împiedică finalizarea acestor gesturi frumoase? Oricum, Rusia a făcut, pt vremurile noastre, un mare pas înainte, alte țări au făcut mult mai puțin.
Orice ati zice, pentru noi, salvatorul Putnei este un erou. Valeriu Gafencu la fel. orict va straduiti sa ii defaimati mu reusiti, noi ii iubim si ii cinstim.
Consiliul Local al oraşului Târgu Ocna a retras pe data de 21 iunie 2013 lui Valeriu Gafencu titlul de Cetăţean de Onoare post-mortem.
Acest titlu îi fusese acordat pe 10 februarie 2013.
Domnue Leibovici, de ce nu mentionati si sedinta PUBLICA din 30 mai, in care se luase decizia mentinerii titlului?
Din punctul meu de vedere toata istoria asta din jurul titlului lui VG mi-aduce aminte ca prin 1989 a fost un meci in care Steaua a fost condusa de FC Bihor cu 2-1 pana in minutul 90. Ei bine, la presiunile lui Valentin Ceausescu si ale primului secretar s-a prelungit meciul pana Steaua a reusit cu chiu cu vai sa invinga cu 3-2. Mai exact cu 11 minute.
Ei bine senzatia mea este ca si acum s-a facut la fel. In timpul regulamentar, s-a luat o decizie. Si apoi, pe usa din dos, la presiunile unei structuri a Guvernului, s-a facut repede-repede o noua sedinta, de data asta ferita de publicitate (si, implicit, de ochii publicului) si… s-a decis! Poate gresesc.
Nu știam că V.C. era așa de microbist, nici că meciurile de fotbal decid soarta țării.
Fiindcă veni vorba de amintiri și de meciuri, redau aici cele spuse de Cezar Ivănescu (poetul, nepotul lingvistului Gh. Ivănescu). Prin anii ’60 a fost un an-doi la Tg. Mureș la redacția revistei (Vatra? alta?). La un moment dat, la un meci de fotbal Ungaria-România, cîștigă Ungaria. Bucurie mare între ungurii de acolo. La un chef între scriitori, după ce un flăcău ungur bea mai mult, se apropie de Cezar și-l întreabă mai încet, discret: dom’le, acuma că Ungaria a bătut România, putem să cerem Ardealul, nu?
Eu cred că meciurile astea de fotbal, pe lîngă faptul că iau mințile unora, cultivă și violența și, bag sama, duc și la comparații politice. Eu le-aș interzice. Vorbesc serios. Cine vrea să urle și să-ți spargă capul, are ocazii în altă parte.
@Dan Petre
> Domnue Leibovici, de ce nu mentionati si sedinta PUBLICA din 30 mai, in care se luase decizia mentinerii titlului?
Am dat situaţia care era la data la care m-am uitat – iulie 2013. Nu era cea pe care am spus-o?
Apoi: bănuiţi vreo manipulare din partea mea în faptul că nu am pomenit peripeţiile cazului între 10 februarie şi 21 iunie 2013?
1. Pe 21 ocrombrie 2013, CEDO a respins definitiv, cu majoritate de voturi, reclamaţiile contra Federaţiei Ruse ale unor rude ale polonezilor ucişi la Katyn în aprilie-mai 1940. Motivul respingerii: Curtea de la Strassbourg nu este competentă pentru judecarea cazului. Curtea a recunoscut însă că partea rusească a împiedicat cercetarea cazului de către partea poloneză. (http://europeancourt.ru/2013/10/21/13655/)
2. Se cunoaşte acum soarta tuturor documentelor sovietice legate de execuţiile prizonierilor polonezi. Cele 21’857 de dosare au fost păstrate într-o încăpere separată sigilată şi au fost distruse în martie 1959 printr-o decizie a Comitetului Central al PCUS. Decizia a fost luată pe baza unui raport al şefului KGB de atunci, A. Şelepin, adresată lui N. Hruşciov (http://katyn.ru/index.php?go=Pages&in=view&id=42).
În acest raport Şelepin argumentează:
– operaţiunea de lichidare a avut loc în urma Deciziei CC PCUS din 5 martie 1940; documentele se păstrează într-o încăpere sigilată şi în legătură ce acestea nu au fost emise informaţii către terţi [adică: nimeni nu ştie de aceste documente şi existenţa lor nu va putea fi vreodată dovedită];
– cu privire la cei împuşcaţi există o versiune oficială care atribuie operaţiunea trupelor germane. Această versiune s-a înrădăcinat adânc în opinia publică internaţională („прочно укрепились в международном общественном мнении”)
– „dat fiind că un incident imprevizibil ar putea duce la deconspirarea operaţiuni, cu consecinţe nedorite pentru statul nostru”, se recomandă distrugerea documentelor.