Decembrie 2009
Se spune că faţă de India nu poţi avea sentimente neutre. Ori iubeşti ţara aceasta cu tot ceea ce îţi oferă ea, ori o deteşti integral, cu toate incongruenţele şi ipocriziile ei. Personal, nu cred că poţi iubi o ţară, oricare ar fi aceasta, pentru simplul motiv că sentimentul în discuţie nu e făcut pentru a fi resimţit faţă de entităţi abstracte şi eterogene. Dacă, însă, ar fi să accept această aproape sentinţă (doar de dragul discuţiei), nu văd ce ar fi de iubit într-o ţară în care până şi cel mai mic gest se transformă într-o luptă surdă cu un sistem excesiv birocratic şi, mai ales, excesiv corupt.
Familiarizat, cât de cât, cu aerul şi oamenii Indiei, realizez că trei lucruri îmi sunt imediat necesare. În ordine, un cont bancar în care urmează a-mi fi virat salariul, un telefon cu o cartelă prepaid şi o conexiune la internet. Contul sunt obligat să îl deschid la National Bank of India şi, mai mult decât atât, mi se transmite că trebuie să aleg obligatoriu sediul din apropierea Universităţii. Oricare altul e… nepotrivit, deşi e vorba de aceeaşi bancă. Mă prezint în faţa funcţionarilor. Mi se pun în braţe patru-cinci formulare voluminoase. Ajung acasă şi sunt complet bulversat. Nu ştiu cum să le completez. Am în faţă multiple tipuri de conturi şi carduri, între care trebuie să optez. Învăţ acum o altă lecţie a Indiei: nimeni nu citeşte cu atenţie formularele. Ele sunt depozitate într-un colţ al biroului şi acolo rămân. După două-trei drumuri la bancă pentru lămuriri, cred că totul e în ordine. Mă prezint din nou în faţa funcţionarului cu toate formularele completate. N-am noroc. Astăzi se pare că nu e ziua în care se primesc hârtiile. Vreau să întreb ce anume activităţi se desfăşoară astăzi la bancă. Nu apuc. India nu are timp de ironiile mele ieftine. Sunt împins într-o parte de ceilalţi indieni care se îmbulzeau deja în spatele meu de minute bune. Revin într-o altă zi şi, în cele din urmă, depun actele. Întreb dacă asta e tot. Mi se spune că nu. Contul nu e încă deschis şi cardul nu a fost încă emis. „Vă anunţăm noi”. „Când?”, mă interesez. „Nu ştim, într-o săptămână-două. Dar cel mai bine ar fi să mai treceţi pe la noi din când în când”. Într-o bună zi primesc de la bancă înştiinţarea pe care o aşteptam: contul este deschis. Cu scrisoarea primită va trebui să merg la bancă pentru a intra în posesia cardului.
Între timp, debutează o nouă aventură. Mi-am cumpărat un telefon mobil, numai că, pentru procurarea unei cartele, trebuie să completez alte formulare. Câteva fotografii de paşaport, câteva zile pierdute şi o problemă care pare insurmontabilă. Compania de telefonie are nevoie de un act care să ateste adresa mea din România. Ea nu e trecută în paşaport. Conform legislaţiei româneşti, la primirea unui Paşaport de Serviciu, trebuie predată Cartea de Identitate. Ea urmează a fi recuperată odată cu înapoierea paşaportului, la întoarcerea în ţară. Permisul de conducere a rămas acasă, aşa că nu am asupra mea niciun act din care să reiasă adresa mea românească. Uimit şi uşor enervat, încerc să înţeleg ceva din toată această poveste cu iz de Kafka sau Boris Vian. Întreb: „dar de ce aveţi nevoie de adresa mea din România? Am paşaport, am un act oficial emis de Guvernul Indiei, care dovedeşte cine sunt şi ce fac aici. Apoi, nu e vorba de un abonament, ci de o cartelă prepaid, deci practic şansa de a înşela compania de telefonie este nulă”. Indianul mă priveşte de parcă ar fi avut brusc o revelaţie. În cele din urmă, totul se rezolvă. După câteva zile, sunt conectat.
În paralel, duc o altă luptă pentru internet. Băieţii de la magazin mă asigură că, după ce semnez formularele (alte hârtii şi, desigur, alte fotografii şi copii de pe paşaport!) pot cumpăra un device, îl conectez prin usb la laptop şi totul va funcţiona. Am o lună internet gratis, după care îmi încarc contul lunar în funcţie de cât vreau să downloadez. Îmi pot lua laptopul în călătoriile mele şi pot accesa internetul de oriunde din India. Timp de o săptămână completez formulare, aduc documente şi răspund la întrebări. Cumpăr device-ul. Îl conectez… nimic. Sun la companie şi mă întreabă unde stau. Când aud răspunsul meu, mă informează că reţeaua s-ar putea să nu funcţioneze în zona în care locuiesc. „Dar am fost asigurat că funcţionează în întreaga Indie. Eu stau chiar în capitală… deci?!”. Niciun răspuns. După alte două săptămâni, totul e rezolvat. In aceste 14 zile mi se spune zilnic că totul se va termina cu bine. Imprudent, întreb: „dar de unde ştiţi că se va rezolva?”. Mi se răspunde prompt: „domnule, există un Dumnezeu deasupra noastră”. Sunt stupefiat şi, evident, cu nervii la pământ. În India, deci, Dumnezeu, are şi atribuţii legate de internet. Credeam că numai în România El are atâtea responsabilităţi colaterale fişei postului.
Încă nu sunt în deplină legalitate în incredible India. Cei care au viză valabilă mai mult de 180 de zile trebuie să se înregistreze la FRRO. Alte formulare, alte fotografii, alte copii de pe paşaport. Mi se solicită, printre altele, şi o hârtie oficială prin care angajatorul (în cazul meu, Delhi`University) îşi asumă întreaga responsabilitate pentru conduita mea pe timpul şederii în India. Dacă se va impune, Universitatea va trebui să asigure repatrierea numitului Ovidiu Ivancu pe propria ei cheltuială. După ce plătesc o amendă (mă înregistrasem la mai mult de 14 zile de la intrarea în ţară, pentru că toate actele solicitate necesitaseră timp), iată-mă în perfectă legalitate!
Eliberat de coşmarul ciocnirii cu birocraţia indiană, merg la o serată de poezie la Ambasada Portugaliei. Este pentru prima dată când particip, aici, la un astfel de eveniment. Aveam să constat că manifestările culturale publice au în India un mod aparte de a se desfăşura. În primul rând, indienii se manifestă zgomotos. Dacă le place o poezie, exclamă cu toţii, dacă sunt plictisiţi, vorbesc la telefon sau între ei. Această constatare avea să fie validată în timp. La un concert de muzică clasică (Frederic Chopin), organizat de Ambasada Poloniei, aveam să fiu uluit când, la final, o femeie aflată în sală, trecută de prima tinereţe, s-a ridicat şi i-a cerut pianistei să interpreteze o anume bucată muzicală favorită. Eram parcă la o nuntă cu manelişti şi lăutari. La acelaşi concert, un bărbat din imediata mea vecinătate, eructa de zor şi a continuat să facă asta, fără a-şi acoperi măcar gura cu mâna, într-un gest de minimă decenţă. Tot la Ambasada Portugaliei aveam să iau contact pentru prima dată cu ceea ce, în timp, a ajuns poate lucrul cel mai greu de suportat în India: modul lor de a mânca. Ştiam că indienii îşi folosesc mâinile, mai precis întotdeauna mâna dreaptă, de vreme ce stânga are alte scopuri (în India nu se foloseşte hârtia igienică). Ceea ce nu ştiam, însă, era incredibila rapiditate cu care oamenii aceştia îngurgitează, cu gura deschisă, scoţând diferite zgomote care, nu de puţine ori, au avut un efect devastator asupra propriului meu apetit. Ii observasem înainte, mâncând la colţuri de stradă, dar îmi imaginasem întotdeauna că lucrurile stau altfel în cazul indienilor ceva mai educaţi. Pentru rigoare, trebuie spus că am întâlnit şi excepţii.
Cursurile sunt şi ele prilej de nemulţumire. În primul rând, din cauza lipsei punctualităţii, noţiune complet străină, se pare, atât profesorilor, cât şi studenţilor. Până acum, nu-mi aduc aminte să fi început să predau la ora stabilită de mai mult de două-trei ori. În cele mai multe cazuri, scenariul este următorul: ajung la 7.30 la Universitate pentru cursul de la ora 8. Aştept până cel devreme la 8.15 în birou, după care şansele de a găsi pe cineva în sala de curs cresc exponenţial, de la minut la minut. Încerc să le vorbesc despre punctualitate, iniţial înţelegător-concesiv (în definitiv, sunt într-o lume guvernată de alte reguli!) şi, mai apoi, autoritar. După ceva vreme, pot începe să predau la zece minute după ora stabilită oficial. În primele treizeci de minute, întârziaţii continuă să apară cu diferite scuze. Nu prea am alternative: prezenţa nu este obligatorie şi nu pot face altceva decât să respect un regulament pe care nu îl înţeleg.
În pauze, merg la cantină împreună cu studenţii. Cantina e un spaţiu destul de murdar, în spatele Facultăţii de Arte. Acolo bem un ceai, un suc natural şi… fumăm o ţigară. Fumatul e, aparent, o problemă în Delhi. Oficial, nu se poate fuma în spaţiile publice sau în zona campusului. Pentru că regula e atât de absurdă şi impusă, oarecum, peste noapte, nimeni nu o prea respectă. Cu toate acestea, din când în când, o studentă graţioasă ori un indian între două vârste te privesc acuzator, deşi fumezi la mai bine de 10 metri de ei. E uluitor cum o lege apărută din senin se bucură de sprijinul unui număr important de cetăţeni care îşi închipuie că ,astfel, se poate lupta împotriva poluării. E şi o serioasă doză de ipocrizie aici. Aceeaşi studentă alergică la fumul de ţigară ce se ridică în aer la zece metri de ea, nu va avea nicio reacţie văzând un bărbat urinând în faţa ei, la mai puţin de zece metri. Urinatul în public pare a face parte dintr-un soi de cultură, în vreme ce fumatul e un viciu intolerabil. În acelaşi timp, poliţiştii călare sau pe jos nu par a da nici ei vreo importanţă acestei legi menită a combate poluarea (într-o ţară în care, aşa cum spuneam, oamenii urinează pe stradă şi vacile îşi marchează teritoriul fără niciun fel de restricţie, impregnând aerul cu arome aproape irespirabile). Aceleaşi tabuuri şi în legătură cu alcoolul. El se vinde doar în locuri special amenajate şi, oficial, hinduşii nu beau. În realitate, la nunţi îi vezi, oameni în toată firea, retrăgându-se în colţuri întunecate, cu sticlele de whisky în mână şi cu pachetele de ţigări în buzunare. La o recepţie oficială, organizată de Ambasada României, de 1 Decembrie, am văzut politicieni indieni de prim rang scufundaţi serios în aburii alcoolului. După o vreme, paharele scăpau din mână, declaraţiile deveneau tranşante şi emoţionale. De la aceeaşi recepţie, m-am întors în maşina unui fost membru al Parlamentului, V.J. Deşi nu mai era decât un lider al partidului de opoziţie, omul avea la dispoziţie un şofer şi un jeep alb pe care flutura, mândru nevoie mare, drapelul Indiei. În drum spre metrou, V.J îmi spune că nu înţelege de ce indienii obţin aşa de greu viza pentru Europa. Îmi transmite că a încercat să meargă în România, dar formalităţile au fost mult prea greoaie şi, finalmente, a renunţat. Nu am timp să vorbesc, nu am timp să răspund. V.J vorbeşte despre el însuşi şi deţine o cantitate de orgoliu cel puţin egală cu cea de alcool consumat în cele câteva ore, în curtea interioară a hotelului Claridges (unde avusese loc recepţia).
E decembrie deja. Ce repede trece timpul! Mă pregătesc să înfrunt prima iarna indiană.
Extrem de interesante informaţii. Sper să continue.
Un serial senzational, multumesc Ovidiu!
Multumesc pentru aprecieri si lectura.
Foarte frumoase articole, mai am ceva pana la finalul „jurnalului”. Mi-ar face placere sa publicati o carte despre aceasta „aventura”. Multumesc de lectura!