În anii ’80 deţinerea unei maşini de scris trebuia declarată la cel mai apropiat centru de miliţie. Regimul comunist român se temea de eventualele texte, materiale, afişe subversive, opozante doctrinei marxist-leniniste.
Un amic de al meu, administratorul unor birouri, a găsit într-un depozit câteva maşini de scris date la casare. Erau încă în stare excelentă, deşi erau fabricate în perioadă interbelică. I-am plătit o ladă de bere şi două pachete de ţigări Kent, şi m-am ales cu două maşini de scris marca Erika.
Să ai propria-ţi maşină de scris în acele timpuri, să mai fii şi aspirant la statutul de poet, îmi umpleau viaţa de bucurie. M-am rugat de un vecin sas, priceput la biciclete, la ceasuri, la orice obiect de pulsaţie mecanică să redea viaţa maşinii mele de scris. Au trecut zile. Tastele, cu literele întoarse, carcasa şi arcurile erau întinse pe o pătură în garajul lui Seppi Onkel. Mai treceam eu pe la el şi aruncam o privire pe furiş să văd dacă maşina era gata.
– Mashinu‘ nu gata inke. Doi zile, trei, mai pune Seppi Onkel arc, ulei de la mashinu’ de cusut… Aştepte copile.
Într-o seara Seppi Onkel vine cu maşină mea de scris învelită într-un ştergar. Tata abia aştepta să aibă un partener de pahar. I-am lăsat în bucătăria de la subsol povestind de garduri de sârmă, maşini de tăiat lemne şi te mai miri ce visau ei în lumea lor a mecanicii şi am tăiat-o în camera mea să repun în altă haină versurile mele, pe filele de hârtie imaculată.
Anii s-au scurs în ţăcănitul tastaturii, deasupra maşinii mele de scris.
Am ajuns la Tulcea în primul an de stagiatură. Cumva, unul dintre colegii binevoitori i-a şoptit şefului de post că deţin o maşină de scris. Nea Popescu, şeful de post era un om de aur, se întâmplă să mai dai şi peste băieţi buni.
M-a convocat la secţie.
– Măi Florinaş, ia să înscriem maşină de scris, să ai autorizaţie că altfel dai de dracu’. A scos el nişte hârtii şi un formular . Am declarat că am primit maşină de scris de la un vecin plecat în Germania. Apoi a trebuit să bat la maşină un text anume pregătit de Ministerul de Interne. Nea Popescu le-a pus într-un ziar şi le-a aranjat în dulapul de fier.
La câteva zile iar mă cheamă iar:
– Măi Florinaş, trebuie să mergi la Măcin la secţia de acolo, să vezi un ofiţer şi să înregistrezi maşină la centru…
Iau un autobuz. Mă fiinţez la Măcin cu maşina mea de scris în braţe, unde comandantul districtului municipal mă primeşte într-un birou prăfos, ferestrele cu gratii, pereţii slinoşi de un albastru cenuşiu. Intrăm în vorba, îi raportez de ce am venit.
O iau de la capăt cu formularele, cu bătutul acelui text. Între timp ofiţerul, un tânăr înalt, vânjos mă scrutează şi mă întreabă privind formularul. Îşi pierdea răbdarea:
– Tu eşti ardelean ?
– Da, am răspuns.
– Şi eu, şi ochii îşi schimbară privirea tăioasă.
Am intrat în poveşti despre locuri natale, despre gustul rachiului întors de două ori şi tot aşa. Ofiţerul primeşte un telefon.
– Nu putem să facem înscrierea maşinii aici, că nu ai buletin de Tulcea, domiciliul tău e de Sibiu. Da-o în aia mă-sii de maşină, hai la una mică.
Ne-am urcat într-un Aro şi ne-am oprit la un motel de la marginea Dunării. Ne-am cinstit tot povestind de Ardealul nostru, de dorul lui de casa, de sat, de ai lui. Fusese băiat la ţară la coasă, cu car, cu căi. A venit seara. Începuse să tragă nişte cântări. Din fericire cântă bine, avea voce.
Nu mai aveam autobuz către casă. Eu cu maşină mea de scris în braţe, ofiţerul în mijlocul drumului opreşte maşinile căutând să-mi găsească pe cineva să mă ducă înspre casa. La despărţire mi-a zis să-i trimit şi lui o carte după publicare. Ne-am îmbrăţişat .
Nu am reuşit să public nici o carte până la plecarea mea din ţară, însă nici nu m-am mai sinchisit să mai înregistrez maşina de scris la nici o secţie de miliţie.
P.S. Mi-aş dori să reîntâlnesc ofiţerul de atunci şi să-i ofer o carte după mai bine de două decenii.