O poză alb-negru.
O femeie tânără, cu mâinile în poală, aşezată cuminte pe o piatră de râu.
Poartă o cămaşă lungă, brodată de mâinile mamei sau ale bunicii, cu flori poate sângerii şi galbene pe platcă.
Sub degetele lungi, aproape translucide, androcul se desfăşoară evantai, în ape poate albastre.
Opincile mici stau lipite una de alta, parcă sculptate din malul râului.
Ochii mari, desenaţi de o mâna sigură pe albul ireal al feţei, mă privesc drept în ochi.
Buzele întredeschise rostesc pesemne gânduri doar de ea ştiute.
E atâta linişte în ţăranca asta frumoasă!
Ţin fotografia în palme şi aş vrea să simt florile roşii şi galbene cum îmi apăsă pieptul.
O întorc şi descifrez cu greu scrisul mărunt.
Buna mea, Vadu Izei, 1929…
…”e atata liniste in taranca asta frumoasa” … e multa liniste binefacatoare in poemul asta frumos…