Eram în liceu când am sărutat cu foc prima fată din viaţa mea.
Veneam de la un ceai şi exact ca în cântecele romantice am condus-o până “în poartă”.
Sunt ani de atunci, dar tresar de fiecare dată când în aer se insinuează parfum de violete.
Cam atât a mai rămas din povestea noastră de dragoste, care a durat doar o vară.
Şi mai ştiu că sărutul acela nu a avut aproape nimic “sexual”.
Iar a două zi, la şcoală, nu m-am lăudat că “am avut-o”.
Sunt peste trei decenii de atunci.
Dar şi acum mi se întâmplă să fiu orbit de lumina aceea îmbătătoare pe care o vezi cu… ochii larg închişi (ca să parafrazăm un film celebru).
Da, e un fel de punct G al absolutului indescriptibil.
Un extaz al nespusului.
Un ameţitor nimic aerian.
Ştiu, sunt ridicol, vor spune mulţi.
Pentru că acum nu mai este aşa.
Ca multe lucruri care sunt “altfel”.
În zilele noastre, scurse sub semnul lui “acum şi doar acum”, sunt mulţi băieţi sau “proiecte” de bărbaţi care au relaţii doar verbale, extrem de intime, primitiv carnale, cu te miri ce.
Începând cu femeile pe care “le-ar fi”, dar nu “le-au” şi terminând cu viaţa, care le duhneşte excremenţial.
Voci piţigăiate sau baritonale rostesc propoziţii scurte, dar extrem de viguroase, ilustrând bizare, ba chiar maladive intromisiuni.
Reale sau virtuale…
Un dezmăţ lingvistic, o orgie verbală, un arsenal viril, o “bărbăţie” zgomotoasă ce l-ar fi făcut pe Boccaccio să roşească intens, luând notiţe…
Un viol intens şi continuu al firescului.
Un grohăit gros, care ţine loc de cuvinte frumoase, precum a face sex înlocuieşte animalic a face dragoste.
O posedare sălbatică a tot ceea ce înseamnă lumea apropiată sau foarte depărtată.
Un orgoliu “de trombon” ce vrea să mascheze un handicap “de piculină”.
De ce atâta risipă de energie masculină?
Oare nu ar fi mai bine să mergem la prietenele sau la soţiile noastre şi să le arătăm ce putem cu adevărat?
Doar să nu uităm să adăugăm tandreţe, mângâieri, pasiune şi preţuire (suma se cheamă preludiu) la instinct şi cu siguranţă Domnul Freud o să ne caute ca să-l medităm.