http://www.exclusivnews.ro/stiri/stiri-nationale/protest-in-bucuresti-impotriva-exploatarii-gazelor-de-sist.html
Există, în România, şi, probabil, în multe alte colţuri ale lumii, o anume vocaţie exasperantă a lamentării. Prezentul e văzut ca loc de întâlnire a tuturor relelor lumii; politicieni corupţi şi incompetenţi, tineri debusolaţi şi plini de vicii, intelectuali vânduţi etc. Dacă cineva dintr-un alt sistem solar ar ajunge, în vizită de lucru, prin România, dacă ar deschide ziarele, televizoarele şi radiourile, dacă ar vorbi cu oamenii pe stradă, în gări, aeroporturi sau autogări ar rămâne cu senzaţia că România e în pragul vreunei Apocalipse. Că nimic demn de luat în seamă nu se petrece aici, cu excepţia veşnicelor scandaluri. Că prezentul e o distorsiune, o tumoră a gloriosului nostru trecut. Desigur, tendinţa nu e nouă, ci doar exacerbată de existenţa unui circuit al informaţiei care nu era posibil cu, să zicem, jumătate de secol în urmă.
Devalorizarea excesivă a prezentului se petrece în paralel cu valorizarea, la fel de excesivă, a nostalgiilor faţă de trecut. Ni se vorbeşte astăzi, din ce în ce mai des, de România interbelică, de leul românesc, un leu puternic, în faţa căruia monedele europene se înclinau reverenţios, de nivelul de trai al românilor, comparabil cu al belgienilor sau portughezilor, de Produsul Intern Brut care ne aşeza în fruntea Europei. Fără îndoială, interbelicul este, în multe dintre zonele lui, un punct de referinţă, însă, nici pe departe, el nu reprezintă un soi de Vârstă de Aur. Lucrurile par a sta în felul următor: elita românească a fost mereu dispusă să idealizeze trecutul şi să-şi reprezinte prezentul ca variantă alterată a vremurilor de altădată. Dacă citiţi presa interbelică, veţi avea surprize de proporţii. Ceea ce astăzi, de la distanţă, apare ca fiind o societate modernă, în plin avânt economic, părea atunci, pentru trăitorii acelor vremuri, drept o palidă copie a generaţiei lui Eminescu, spre exemplu. Dacă îl citim pe Eminescu şi contemporanii săi aflăm, însă, cât de mult aceştia îşi dispreţuiau, la rândul lor, contemporaneitatea.
Mai aproape de vremurile noastre, nostalgicii comunismului suspină la gândul marilor fabrici şi uzine, a blocurilor de beton care răsăreau din asfalt în locul caselor şi a satelor româneşti. Memoria lipsei de libertate, a arbitrariului, a lipsei proprietăţii individuale, toate dispar în faţa imaginii macaralelor, a şantierelor unde fiecare îşi găsea un loc de muncă, a şcolii unde totul era disciplinat, organizat, aproape militarizat. E, desigur, firesc ca memoria colectivă să fie selectivă; ceea ce nu e firesc e ca iluzia trecutului glorios al României să fie întreţinută şi astăzi, la fel ca ieri, prin discurs public şi manuale şcolare. Tot ascultând cât de mari şi de viteji am fost în Evul Mediu, în a doua jumătate a secolului XIX, în interbelic, trăim cu senzaţia că istoria noastră nu e un continuum, ci o fractură. Că între românii prezentului, decăzuţi şi corupţi, şi marii înaintaşi nu mai există o legătură logică, de cauzalitate. Pur şi simplu, noi suntem azi varianta alterată a celor de dinainte, umbra lor, pigmei care nu se pot ridica la statura impozantă a înaintaşilor… Or, ideea e completamente falsă. Eliade scrie în presa anilor `30 despre imaginea de ţară coruptă pe care România o avea în Europa, Eminescu ne vorbeşte şi el, cu frustrare, câteodată, de precaritatea intelectuală şi morală a elitelor vremii sale, Maiorescu ironizează snobismul cultural al contemporanilor săi, Kogălniceanu e şi el exasperat de precaritatea culturii române.
Cât despre democraţie, nici aici nu merită să ne iluzionăm. Democraţia interbelică era cel puţin la fel de originală precum cea a zilelor noastre. Cine priveşte cu atenţie istoria alegerilor parlamentare, cine e interesat de climatul politic al vremii nu se poate să nu constate falsul; cine e curios în privinţa capitalismului românesc interbelic nu poate ignora corupţia, cartelul, evaziunea; cine vrea să ştie cum arăta societatea românească, află relativ repede că rata de analfabetism era alarmant de ridicată. Bunăstarea interbelică e, în multe zone, produsul propriei noastre imaginaţii. Privind, deci, din această perspectivă, ceea ce trăim astăzi nu e, nicidecum, o decădere bruscă, o ruptură fundamentală, o involuţie, ci continuarea naturală a unui parcurs.
Dinu C. Giurescu, din ce în ce mai vocal azi, se opune proiectului de regionalizare a României cu un argument tipic pentru cei care gândesc ca domnia-sa, nu puţini la număr. De ce să nu lăsăm judeţele aşa cum sunt ele? De ce încercăm tot felul de experimente care nu fac parte din tradiţia noastră?! De ce să cedăm unei evidente (pentru domnia-sa!) conspiraţii antiromâneşti?! Noi trebuie să fim ce am mai fost! Gândirea domniei-sale este simptomatică. Întrebările care se pun sunt: ce am fost? Ce motive avem să revenim la ce am fost?! Există, în istoria recentă a României, un singur moment atât de excepţional, încât să merite să ne întoarcem acolo? Să admitem, de dragul celor care gândesc asemenea istoricului Dinu C. Giurescu, că am putea, fie şi pentru o clipă, să reconstituim interbelicul. Acesta ar trebui să ne fie scopul? Aceasta este singura noastră şansă? Să trăim în prezent cu nostalgia permanentă a unui trecut pe care, în prealabil, l-am falsificat? Greu de crezut…
Prezentul nostru nu e, esenţial, nici mai bun şi nici mai rău decât ne e trecutul. E doar diferit! E, desigur, confortabil să te gândeşti că aparţii unei naţiuni definite prin excepţionalism şi mesianism. E comod să-ţi priveşti prezentul ca pe un balon de săpun şi nu ca pe o consecinţă directă a trecutului. Astfel, ai iluzia că ceea ce trăieşti astăzi e pasager, că energia latentă a acestui popor, capabil de atâta măreţie în trecut, e doar ascunsă undeva, gata să erupă. Romantism de secol XIX… Democraţia noastră arată aşa cum arată nu pentru că ea a fost pervertită de contemporani, ci pentru că nu a fost practicată cu succes niciodată în istoria noastră. Societatea românească ne provoacă astăzi atâtea motive de lamentare şi disperare nu pentru că am rupt-o cu tradiţia, nu pentru că am fost colonizaţi de Uniunea Europeană, ci tocmai pentru că avem tradiţia pe care o avem. Dacă fie şi jumătate din trecutul nostru glorios ar fi fost şi altceva decât mitizare şi ideologie, falsificare şi demagogie, am fi arătat, cu siguranţă, astăzi, altfel. Dacă Evul Mediu românesc ar fi fost atât de spectaculos, dacă generaţia Eminescu ar fi fost atât de luminată, dacă democraţia interbelică ar fi fost atât de funcţională, dacă comunismul nostru ar fi modernizat şi industrializat în mod real România, atunci, pur şi simplu, prezentul pe care îl avem astăzi nu ar fi fost posibil.
Perfect valabile aprecierile pentru imaginile Romaniei si a romanilor in oglinzile „deformante” folosite curent in media. Totusi, una este imaginea pentru valorile „medii” de prezentare a tarii si a indivizilor sai, si alta este imaginea pentru unii indivizi de apreciat printr-o „singularitate”!
In „medie” nu s-a schimbat nimic, dar parvenitii si alte specimene de „moguli” – produsi de revolutia din 1989, desi, fiecare din ei este un caz singular, in ansamblu ei prezinta o imagine reala a acestei tari in acest moment.
Istoricul Dinu C Giurescu a fost reactivat, să zic așa, de antene și reflectă o anume abordare naționalist-primitivă a istoriei României. Reacția la crearea regiunilor este însă generală și am analizat-o și eu, pe scurt, cînd a venit vorba de reforma administrativă (http://www.acum.tv/articol/63195/).
Motivele sînt sau pot fi reale ori nu, cert este că aversiunea există. În generația mea și a celei mai în vîrstă, reacția la regiunile comuniștilor. La generațiile mai tinere, asocierea cu regionalizarea Iugoslaviei și la războiul cumplit care a măcinat această țară. Mulți văd regionalizarea ca un plan ascuns al UDMR-ului de a crea regiunea autonomă secuiască și apoi scindarea României.
Reale sau nu, asemenea scenarii circulă și nimeni nu oferă garanția că nu s-ar putea întîmpla și așa, iar a minimaliza reacția sentimentală alogică (nu ilogică) mi se pare o eroare. Într-un sistem minimal democratic, nu poți implementa un sistem împotriva voinței majorității, de vreme ce această majoritate nu este convinsă că e mai bine așa. Dv., dle Ivancu, de ce credeți că introducerea regiunilor ar fi un lucru bun, pozitiv? Ce argumente aveți? În text, nici unul, aveți doar impresia că așa e mai bine deoarece regiuni au și alții. Singurul argument cît de cît minimal logic ar fi acela că fondurile europene se accesează mai ușor pt zone de dezvoltare („euroregiuni”). Asta e logic, că doar nu vei face o autostradă numai pe teritoriului județului X, va străbate cîteva județe, ba chiar cîteva regiuni. Dacă e vorba numai de asta, atunci e simplu, se pot găsi formule juridice simple care să permită reglementarea regiunilor pt asemenea proiecte.
Problema regiunilor, așa cum arătam (argumentam? poate da, poate insuficient…), nu este numai una atitudinală, este și una funcțională, greu de urnit într-o țară mîncată de birocrație și de incompetență. Credeți, în context, că regiunile vor aduce competența la conducerea trebilor țării? Că, brusc, România va deveni o țară civilizată? Că va crește nivelul de trai? Că se va reduce birocrația?… Nu, evident nu. Un sistem impus scremut, cu forța, pt că așa „dă bine” nu va fi eficient.
În final, o scurtă notă: toate popoarele își idealizează cumva trecutul, deoarece asta face din tradiția colectivă. Cunoașteți vreun popor care să fie altfel? Și, în final, o confesiune: nu cred că străinii ne iubesc mai mult decît ne-am putea iubi noi înșine dacă ar fi să o facem.
D-l Paliga: „toate popoarele își idealizează cumva trecutul, deoarece asta face din tradiția colectivă. Cunoașteți vreun popor care să fie altfel?”
Nu ca sa raspund în locul d-lui Ivancu, ci doar ca o simpla mentiune complementara. Suedezii (mai putin extremistii de dreapta, de care se desolidarizeaza insa orice membru al comunitatii suedeze cu scaun la cap, adica majoritatea) nu isi idealizeaza trecutul. Subiectul e practic absent din spatiul public. Sunt evidentiate, in mod decent, succesele de astazi (de exemplu softurile care au avut impact international, ca Spotify, si orice alte produse de exceptie ale tehnicii, medicinei, artei etc). Nu se trage niciodata concluzia „suntem cei mai buni” sau „uite cît de mici si totusi cei mai buni”.
E drept, se spune ca se invata istorie prea putina la scoala. S-a propus sa se predea mai multa, dar nu pentru idealizare ci pentru un mai bun control al realitatii.
La inceput eram bulversat ca ispravile unuia din starurile istoriei suedeze, Karl den XII sunt ori ignorat sau clasat ca actiuni razboinice care au ruinat Suedia.
Pentru un popor atît de „nesimtit” e chiar straniu cum se reuseste la locul de munca sa se practice autocontrolul de calitate la produse de exemplu si sa nu existe sanctiuni. Respectul pentru spatii publice urbane (aruncatul gunoaielor, distrugeri) nu e chiar la nivelul celui din Austria, Elvetia, chiar Portugalia, Franta. Dar totusi e remarcabil cît de multe reuseste un popor castrat la patriotism si mîndrie nationala. Cum spuneam, daca e sa întîlnesti mîndrie nationala la suedezi, ea e destul de discreta si refera nu la „cine am fost noi” ci la „cine suntem sau am putea fi”.
Dle Petrineanu, am fost o singură dată în Suedia, dar nu pt a studia tema de aici.
Oricum interpretăm, discret sau nu, un sentiment național există la toate popoarele, altfel nu ar mai vorbi de acele popoare. Oricum și-ar interpreta suedezii istoria, discret sau nu, naționalist sau autocritic, este modul lor de a fi și de analiză. Vecinii finlandezi își văd altfel istoria și ar fi greu de crezut că o văd identic suedezilor, doar au avut conflicte în istorie. Polonezii, la rîndul lor, își văd altfel istoria.
Un popor așa de nefericit cum sînt românii, cu complexe majore, sigur că își vede diferit istoria, altfel decît suedezii ori decît americanii. Dar asta e, cred, în firea lucrurilor.
D-l Paliga, de acord.
Am vrut cu asta sa dau doar un exemplu extrem, nu neaparat de urmat, dar bine de stiut. Exista vietuitoare aerobe si anaerobe 🙂
Domnule Sorin Paliga,
Am inteles ca ati scris si dvs. despre subiect, ne dati si linkul. Va felicit. Credeam ca sunt singurul care a scris despre regionalizarea Romaniei. Acum aflu ca suntem doi.
Spuneti despre planul UDMR de a crea „scindarea Romaniei” „Reale sau nu, asemenea scenarii circulă și nimeni nu oferă garanția că nu s-ar putea întîmpla și așa”. Serios? Aveti habar cate tratate s-ar incalca si care ar fi pozitia UE? Riscul de a „scinda Romania” e, azi, juridic vorbind, practic nul.
Ma intrebati de ce cred ca regionalizarea e buna si mai apoi, doua randuri mai jos, raspundeti.
Cat despre idealizarea si falsificarea trecutului, v-a raspuns George Petrineanu.
Cu iubirea de tara fluturata in finalul comentariului dvs., aici m-ati pierdut definitiv.
Daca aveti ceva coerent de spus, continuam dialogul. Daca nu, si monologul are avantajele lui.
Domnule Ivancu, eu nu am comentat ca să vă dau prilejul de a fi arogant. Dacă aveți argumente, expuneți-le. Dacă citiți cu atenție, veți observa că eu nu consider că UDMR are un asemenea plan și nici nu cred că regionalizarea ar conduce la scindarea României, spuneam că unii/mulți cred asta. Nu ați argumentat în niciun fel de ce regionalizarea ar aduce vreun avantaj României, ceea ce am spus eu considerați răspuns la ce nu ați răspuns dv.?
Nu am fluturat nicio iubire de țară, eu nu flutur iubirea, eu analizez. Consider, dacă vă interesează și altceva decît ideile dv., că iubirea de țară înseamnă competență și lucru bine făcut și tocmai aici e grava problemă a României.
Și încă ceva: problema regiunilor, a administrației locale nu e nici a mea, nici a dv., este a noastră a tuturor. În loc să mă felicitați (cu falsitate) ar fi mult mai util să aduceți argumente pro/contra celor analizate de mine. Spre deosebire de dv. eu nu aduc aici pe forum amici care să mă laude, îi invit pe toți care au ceva de spus să spună, cu argumente, pro sau contra.
Domnule Paliga,
Spuneti „Spre deosebire de dv. eu nu aduc aici pe forum amici care să mă laude, îi invit pe toți care au ceva de spus să spună, cu argumente, pro sau contra”. Aveti argumente pentru o asemenea acuzatie?
Domnule Ivancu, eu nu am timp să fac acuzații, am constatat că vă plac laudele, lucru pe care eu nu prea îl fac. Dacă doriți să fiți, totuși, lăudat zilnic și la ore prestabilite, spuneți-mi și vă laud cît pot de mult.
Așadar, de ce credeți că regiunile ar aduce un plus de eficiență organizării administrative a României?
Domnule Sorin Paliga,
M-ati acuzat direct ca „aduc aici pe forum amici care sa ma laude”. Va mai intreb o data, de vreme ce n-ati raspuns: puteti produce vreun argument care sa arate ca am rugat pe cineva sa „ma laude”?
D-l Paliga, ori produceţi dovezi în sprijinul acuzaţiei aduse d-lui Ivancu, ori va cereţi scuze. Nu văd cale de mijloc. Aveţi, din punctul meu de vedere, termen 24 de ore. Abia am mai curăţat aceste dialoguri de afirmaţii jignitoare şi/sau nejustificate intr-un dialog de idei, nu vom reveni unde am fost, cu noi protagonişti…
Regionalizarea asta este inca o cestie negandita.
Sa o luam de la baza: orice tara moderna are ceva numit administratie. O administreatie locala – la nivel de localitate destul de mare ca sa suporte costurile (comuma, oras) si una centrala. Cele mai multe probbelem se rezolva la nivelu adtiei locale. Unele insa depasesc competentele locale. Insa nu chiar toate merita sa fie tratate la nivel central. Asa ca exista niveluri de administrie intermediare. Si astfel in cel mai bun caz o tara nitel mai mare decat Luxemburgul are o adminstratie pe 3 niveluri : local, intermediar (judet, comitat, departament ca tot aia e!) si una centrala. Unele mai nenorcoase au 4 niveluri (locala, raionala, ragionala si centrala).
Insa adtia trebuie sa mai fie si accesibila. Adica ca cetateanu sa isi rezolve in max 1 zi problema (de ex sa obtina dispensa ca fica sa de 15 ani si 3 luni sa se marite inainte sa nasca). Ori asta face ca densitatea sediilor adtive sa fie determinata si de starea drumurilor si a transporturilor. In Romania interbelica erau si asa-zisele plăşi… insa drumurile erau proaste si transportu se facea cu autoopinca si caru cu boi. Adica lent. Deci de fapt erau 3 randuri de centre adtive – plasa ce grupa cateva comune, judetul si adtia centrala. Adica cam multi birocrati.
Si acu sa ne intrebam la ce or fi bune regiunile azi? Unii spera ca se va putea renunta la judete. Insa asta ar imsemna ca de pilda inspectoratele scolare sau de sanatate sa fie plasate la capitala regionala… Nasol… distante prea mari mai ales daca tinem cont de starea drumurilor si a transportului din Romania! Pastram judetele ? Atunci singurul avantaj ar fi oeseete “baronii” locali punem cativa voievozi care sa taie si sa spanzure! Care adtie regional-voivodala necesita si ea secretare, limuzine, sefi si bani! Mai ales bani. Eu nu vaz nici un chichirez.
Trecem o parte din sarcinle jutetelor unor localitati urbane? (de ex in jud Botosani orasul Dorohoi ar putea prelua in sarcina adtiva niste comune din prejur). Care sarcini?
In final as dori sa stiu care vor fi comptentele regionale… Ca daca unica competenta ar fi sa isi deschida borou la Strassbourg scuzati e de rau!! BANII!!!
D’aia zic ca e negandita. Ca nu se pune problema comptenetelor ci doar a sefilor care vor fi creati. Si ptr ca va aparea un al 4 lea nivel adminsitrativ… motiv de noi abuzuri… ATENTIE! Eu zic ca este nevoie si de o administratie … insa in limitele utilului si eu prefer inca un ghiseu deschis si am oroare de inca un sef dotata cu secretara si masina de serviciu …
Nu protestez ca platesc impozite insa doresc sa imi fie returnate servicii. Prin servicii nu inteleg sefi!!
Si povestea roza cu regiunile mi se pare ca este la fel ca aia cu Romnaia – mare econiomie interbelica. Adica rodul fanteziei si al lipsei de informare mitomane.
@Stefan N. Maier. Eu am avut convingerea, nu știu de ce, că Radu Cosma, care a intervenit aici
http://www.acum.tv/articol/63353/
a fost un lăudător al autorului, poate cineva rugat să scrie acel text. Dacă m-am înșelat, sigur că îmi cer scuze. Cred că ar fi mai profitabil să discutăm, polemic sau nu, cu argumente, nu să ne cerem scuze, dar dacă asta aduce plusvaloare discuției, de ce nu? Îmi cer scuze fără probleme și fără jenă. Dacă am greșit, voi fi sigur scuzat, dacă nu de dv. ori de dl Ivancu, sigur în ceruri.
Domnule Sorin Paliga,
Din cate imi pot aminti acum, nu-l cunosc pe Radu Cosma. Chiar si daca l-as fi cunoscut, de aici si pana la ideea ca l-as ruga sa scrie comentarii favorabile mie, e o cale lunga.
Din punctul meu de vedere, nu sunt multe de facut.
Spre deosebire de polemici si alte diferente de viziune si idei, ceea ce ati facut dvs. se numeste, dupa toate definitiile termenului, atac la persoana. Asadar, revenim la status quo-ul de dinainte de schimbul nostru de replici. Incepand din acest moment, nu voi mai intra in dialog cu dvs. pana in momentul unei scuze neechivoce.
E o rezolvare decenta a unui conflict inutil.
@Ovidiu Ivancu.
De acord, de vreme ce vă supărați pe oricine vă critică ori vă sugerează ceva, a nu dialoga este cea mai bună soluție. Scuzele nu au fost deloc echivoce, au fost cît se poate de sincere. Ați făcut dintr-o polemică un casus belli într-adevăr inutil, dar eu nu sînt pregătit pentru asemenea reacții, sînt pregătit cu argumente pro sau contra, nu să explic unor supărăcioși ca dv. în ce constă un dialog, fie și polemic.
„am avut convingerea, nu ştiu de ce,” nu este argument. Deci, cum am spus, ori veniţi cu probe reale, ori vă cereţi scuze.
@Stefan N. Maier.
Mi-am cerut scuze de două ori. Acuma ce doriți, să cad în genunchi? Nu am depășit limita de 24 de ore.
Şi mie mi s-au părut scuzele dv. echivoce. Să va explic de ce: a afirma ceva în genul că „Dacă m-am înşelat, şi comentatorul X de fapt nu a făcut un mercenariat de preamărire a modului în care aţi scris, atunci îmi cer scuze” este incorect. Că să fie corect, ar fi trebuit din start ca presupunerea respectivă să fie pusă sub semnul întrebării sau pusă sub forma: „am văzut că laudele, chiar nesubstantiate de argumente, nu vă deranjează”. Ar fi fost cu totul altceva şi ar fi semănat a polemică, dar ceea ce spuneţi dv. seamănă a acuzaţie (inclusiv un pic la adresa revistei – oi fi şi eu excesiv de sensibil – şi de aceea am şi intervenit).
Totuşi, vestea bună este că s-a discutat despre acest mod de comunicare şi sper că am avut cu toţii care am participat la discuţie sau i-am fost martori, de învăţat câte ceva. Ovidiu (pot vorbi în numele lui deoarece mi-a scris pe privat că a închis subiectul) şi subsemnatul considerăm punctul clarificat şi deci, cu lecţia învăţată, ne continuăm drumul înainte, sper într-o formaţie la fel de preocupată de schimburi de idei într-o atmosfera cât mai favorabilă. Nu vom avea decât de câştigat cu toţii de pe urma acestor nori cărora, se pare, le-am făcut faţă decent.
@ Stefan N. Maier.
Eu cu dl Ivancu nu voi mai dialoga niciodată, nu are rost, de vreme ce, la critici și la observații, reacționează prin supărare. Nu asta e tehnica dialogului, fie și polemic.
Nu-şi au rostul luptele de orgolii, între stimabilii oponenţi O.I. şi S.P.. Cel care cedează primul, face un gest înţelept.
În problema regionalizarii, deja a apărut o fractură gravă, prin declaraţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti, precum că el susţine „suveranizarea ţinutului secuiesc”!
Unde este, stimaţi Domni, Sorin Paliga şi Ovidiu Ivancu, certitudinea Domniilor Voastre, că suveranitatea României este imuabilă??
Domnule Sfartz Pincu,
Declaratiile politice sunt una si posibilitatea ca ele sa devina fapt e altceva.
@Sfartz Pincu: „Nu-şi au rostul luptele de orgolii…”
Nu este deloc vorba de orgolii.
@ Ovidiu Ivancu
Aveţi dreptate că de la o declaraţie politică până la fapt e o distanţă. Dar să pui paie pe foc este grav în contextul unor relaţii româno-maghiare, cu destule fapte petrecute în istoria acestor relaţii.
Tot doar o declaraţie politică ar rămâne dacă de ex. ambasadorul român la Moscova ar declara că ocuparea Basarabiei de către Rusia este o agresiune??
@ Alexandru Leibovici
Puteam să folosesc, în loc de „lupte de orgolii”- expresia „îmi iau jucăriile şi plec”?
Nu e prima data când unii comentatori se supără prea repede în loc să se respecte o opinie a unui adversar şi s-o trateze cu respect, indiferent despre ce şi despre cine este vorba.
Trebuie luat exemplul dat de Domnul Ştefan N. Maier care, deşi s-a repezit mai întâi cu o formulsre prea dură „în termen de 24 ore !?”, a exprimat în a două intervenţie o opinie pertinenta si foarte plăcută pentru toţi cititorii şi comentatorii, opinie care chiar reprezintă o linie de conduită exemplară a acestei reviste, la timpul prezent şi sperăm că şi pentru viitor!
Problema pe care articolul o formulează este actuală și deosebit de gravă. Ar fi păcat să ajungă în derizoriu doar din niște reflexe bizare care tin de manipulare. Pentru ca o idee sa traiască ea are nevoie de dialog. Apreciez felul in care Sorin Paliga isi sustine ideile. Il felicit pe d-l Pincu pentru moderație si pentru incercarea sa de a debloca impasul creat artificial. Este problema autorului articolului ca nu il simpatizeaza pe Dinu Giurescu, dar si distinsul istoric are drept de opinie si in plus, are dreptate. „Ce am fost…” nu trebuie înteles anecdotic, ci istoric. Poporul acesta a carui limba ne pune in legatura azi are dreptul de a se cauta pe sine, de a se regasi undeva. Oricum, deciziile au si fost luate, dar putem discuta, nu?
„Bunăstarea interbelică e, în multe zone, produsul propriei noastre imaginaţii.”- afirmă autorul articolului. Chiar așa să fie, oare? Oare situația economică și financiară a anului 1938, datorată politicilor agrare reușite de Madgearu este legendă? Oare industrializarea interbelică, urbanizarea, viața culturală pot fi așa de ușor anulate printr-o frază?
Dacă regionalizarea va reduce aparatul birocratic infernal din România, ea va fi de bun augur, doar sa nu ducă la efecte perverse precum parlamentul „redus” in plus cu 188 de parlamentari.
Regionalizarea nu are cum reduce aparatul birocratic, din contra, îl va umfla. Dacă se va aplica varianta discutată în aceste zile, adică „adunarea” unor județe într-o structura suprajudețeană de 2-3-4-5 județe, cum vă puteți închipui că se reduce birocrația? apare o nouă structură supraetajată, între județ și guvern, ea va avea structura ei birocratică, funcționari, sedii, semnături și aprobări.
Din toate discuțiile purtate, acum și mereu în ultimii 22 de ani, pe care le-am prezentat în problema așa-zisei reforme administrative, rezultă cu claritate că, de fapt, politicienii nu au sesizat care sînt disfuncțiile reale ale sistemului. Argumentul că regiunile ar fi cauza faptului că nu absorbim fonduri europene pt proiecte regionale este o găselniță care să justifice birocrația existentă. Pt așa ceva se pot găsi soluții rapide și eficiente de asociere pt un proiect de anvergură, nu umpli sistemul și așa birocratizat cu o nouă structură. Nu e mare filosofie.
Domnule Victor,
Tocmai de aceea, in text, se spune ca „in parte” e produsul propriei noastre imaginatii. Evident ca interbelicul a avut si zone de excelenta, insa tabloul trebuie privit in ansamblul lui. Industrializarea de care vorbiti a adus cu ea uriase scandaluri de coruptie cu iz politic, viata culturala a pacatuit grav printr-o simpatie fata de ideile de extrema dreapta, urbanizarea interbelica nu putea fi o urbanizare in deplinul si adancul sens al termenului cu o rata asa de importanta de analfabetism. Ceea ce sustine textul e nu ca nimic nu e bun in interbelic, ci ca perioada e supusa unei nerezonabile idealizari.
Evident ca istoricul Dinu C. Giurescu are dreptul la opinie. I-a fost negat undeva in corpul acestui text?
@Sorin Paliga
> politicienii nu au sesizat care sînt disfuncțiile reale ale sistemului
Care sunt, în opinia dv., principalele disfuncţii?
Le-am analizat, fie și pe scurt, în articolul despre administrație și mereu amînata reformă. Le repet:
1. Rezolvarea problemei extremelor, numeroase: localități mici și foarte mici, care funcționează ca unități administrative distincte. Ele trebuie adunate în unități mai mari. Nu am o statistică clară, dar sînt sute în situația asta.
2. Sectorizarea orașelor mari: Constanța, Craiova, Iași, Timișoara, Cluj, Oradea….
3. București: circa 25 de sectoare = cîte secții de poliție sînt; rezolvarea raportului primar general/primari de sector; rezolvarea zonei metropolitane, definirea ei și trasarea frontierelor; o lege a zonelor metropolitane și problema administrării zonelor metropolitane (infrastructură, poliție, administrație, rețele sanitare, asistența la domiciliu….); problema actualelor comune suburbane și rezolvarea situației lor, fie care sectoare, fie integrate zonei metropolitane.
4. Regiunile și argumentele pro/contra existenței lor.
Mai sînt și altele, de mai mică importanță. Numai lista arată cît de complexă este problema.
Domnule Ovidiu Ivancu,
Este de bun simț să răspund întrebării D-voastră: nu, în textul articolului nu se neagă dreptul cuiva de a-și susține ideile, doar în context și în intertextual. Și uneori în cenzura comentariilor sau în intervențiile moderatorilor asupra textului (în ultima vreme acest fapt este mai puțin vizibil).
Dar fondul problemei rămâne: o secvență a politicii actuale. Poate românii au vocația lamentării, dar au și de ce. Prea multe speranțe ratate, prea multe valori risipite în lume, prea multe resurse cheltuite nesăbuit, prea puține proiecte finalizate. Nici articolul pe care îl semnați nu este departe de „valea plângerii” sau de „spitalul politicii”. Orice analiză onestă trebuie să rețină tragismul situației.
@Victor
Mai jos mă refer exclusiv la aspectele de moderare din comentariul dv.
„în textul articolului nu se neagă dreptul cuiva de a-și susține ideile, doar […] uneori în cenzura comentariilor …”
Nu are nimeni un drept necondiţionat să-şi susţină orice idei pe ACUM, după cum se vede din Regulament. Dv. faceţi o confuzie. Dreptul la libera exprimare înseamnă numai că statul nu are dreptul să vă împiedice; acest drept nu înseamnă că ACUM este obligat să publice opiniile oricui. Vă amintesc că ACUM este o publicaţie privată.
„… sau în intervențiile moderatorilor asupra textului (în ultima vreme acest fapt este mai puțin vizibil)”
La ce intervenţii vă referiţi? Vă rog să notaţi că Pct. 2 din Regulament permite anumite intervenţii. Apoi: „mai puțin vizibil” înseamnă că sunt, dar mai ascunse?
@Sorin Paliga
„Le-am analizat [disfuncţiile în administraţie], fie și pe scurt, în articolul despre administrație…”
Să vedem. Cuvântul „disfuncţie” înseamnă o funcţiune care nu este executată corect, înseamnă modul greşit în care este îndeplinită funcţiunea. Dacă acesta este sensul, atunci:
mărimea unei unităţi administrative nu poate fi numită o disfuncţie, pentru că mărimea nu este o funcţiune unei entităţi. Ea este o caracteristică a unei entităţi, entitate care are anumite funcţiuni. Caracteristica acesta poate fi o cauză disfuncţiei. Să nu confundăm posibilele cauze (de ex. mărimea unităţii administrative) cu efectele, care ar putea fi anumite disfuncţiuni.
Nici una din cele enumerate de dv. la punctele 1-4 nu este o disfuncţie în sensul de mai sus. Acestea sunt modalităţi de împărţire administrativă, împărţire care este un mijloc pentru a face mai eficiente şi eficace funcţiile administraţiei.
Astea le-am mai spus, sper că de data asta am fost şi mai clar. Vă rog să nu vă grăbiţi cu răspunsul. Dacă nu sunteţi de acord cu cele de mai sus, este posibil să fie o neînţelegere la mijloc; încercaţi şi dv. să vedeţi de unde provine, pentru că eu am încercat deja.
@Alexandru Leibovici. Probabil mă exprim greoi, dar puteți reformula dv. mai clar.
@Sorin Paliga
„puteți reformula dv. mai clar.”
Cu plăcere. Ce anume din ce am scris vă este neclar?
P.S.: nu, nu cred că exprimarea dv. este o problemă.
Domnule Victor,
Scrieti: „nu, în textul articolului nu se neagă dreptul cuiva de a-și susține ideile, doar în context și în intertextual”.
Care context? Care „intertextual” (ma tem ca folositi termenul in mod eronat).
„o publicatie privata” – nu este cumva o contradictie in termeni? ori este publicatie, destinata prin definitie unui public, un fapt demn a fi adus la cunostinta unor cititori, sau este adresata doar anumitor persoane, nu toti fiind demni de a incalca un domeniu privat…cu subiectele luate totusi din viata publica, din realitatea ce ne apartine tuturor in egala masura?
@Victor Sonea: „‘o publicatie privata’ – nu este cumva o contradictie in termeni?”
ACUM este privată în sensul formei de proprietate: este proprietatea personală a cuiva. Nu este proprietate de stat sau „a întregului popor” 🙂
Ca urmare a acestu fapt şi în virtutea dreptului său de proprietate şi a dreptului său la libertatea cuvântului, proprietarul este cel care hotărăşte suveran ce doreşte şi ce nu doreşte să fie publicat pe banii lui.
Aceste punct fiind lămurit, puteţi să răspundeţi şi la întrebarea pe care v-am pus-o.
@Victor
„nu, în textul articolului nu se neagă dreptul cuiva de a-şi susţine ideile, doar în context şi în intertextual”
Da, mă alătur şi eu nedumeririi d-lui Ivancu: puteţi să ilustraţi cu ceva citate cum se neagă în articol „dreptul cuiva de a-şi susţine ideile”?
@Alexandru Leibovici.
Da, cred că „disfuncție” nu e termenul corect.
Subdimensionarea și supradimensionarea, birocrația, haosul administrativ sînt cauzele disfuncțiilor, nu disfuncțiile înseși, care sînt amorțeala, lîncezeala, cheltuielile mari și inutile sau cum vreți să interpretați toate acestea. Sigur, într-un sistem anchilozat și puternic disfuncțional, orice modificare este privită cu teamă, aș spune chiar cu spaimă, deoarece urnește din loc niște cutume, proaste, dar bine consolidate. La urma urmelor, de ce să modificăm ceva?
Într-un sistem bazat pe nepotisme, telefoane cu circuit închis, șmecherii pe ușa din dos, golănisme de înalt nivel, ce rost are să schimbăm toate astea? Deranjăm doar „buna” funcționare a sistemului. Se spune că avem cele mai mari cheltuieli/km de autostradă, pare record mondial, presupun că motivul e profund, nu? Nu pot verifica, prefer să-mi termin cartea încă în lucru.
În continuare, pe tema reformei ori pseudoreformei administrației, v-aș ruga să mutăm discuția la articolul meu, nu aici. Sigur, dacă o mai continuăm.
Sincere felicitări persoanei (persoanelor) care finanțează ACUM, revistă virtuală care reunește personalități de valoare. O publicație este prin definiție o agora unde cuvântul e liber. Cuvântul (în latină „conventum”), nu vorbele deșarte.
Ce rău sună:
„Ca urmare a acestu fapt şi în virtutea dreptului său de proprietate şi a dreptului său la libertatea cuvântului, proprietarul este cel care hotărăşte suveran ce doreşte şi ce nu doreşte să fie publicat pe banii lui.”
Asta să fie menirea inițiativei meritorii ACUM?
@victor
„Ce rău sună […]”
Atunci, domnule Victor Sonea, aveţi o concepţie cu totul diferită de a mea în ce priveşte drepturile şi dreptatea.
Victor
„situația economică și financiară a anului 1938,” este in mare parte hiperbolizata. Se bazeaza pe fantezie si ignoranta. Cam toti isi inchipuie ca aurul ar mai fi circulat ca moneda. FALS!!! Aurul ca moneda a disparut din Europa in 1914, hai 16. Nu a mai reaparut. Mai rau, moneda de aur a disparut si din SUA prin 1930 (ca urmare a crizei). In anii 1930-33 Romania a fost silta sa faca multe imprumuturi numai ca sa isi poata plati functionarii.
Imprumutul suedez si ala de la ITT sunt doar cele mia celebre. D’aia canta Tanse „si cu asta ce-am facut?”. Industria romaneasca cea atat de cantata era in dezvoltare INSA p’a dreapta cam pricajita si avea nevoie de pretectia statului. A da, Malaxa producea locmotuve bune, intreprinderile lui Auschnit erau de un modernism socant, INSA fara protectia statului nu ar fi facut fata concurentei. Agrocultura romeasca nu stalucea la capitolul randament pe hectar ci era cam al coada clasamenteleor europene.
Este perfect adevarat ca 1938 a reprezentata varful economic al Romaniei inerbelice, INSA arata asa de bine doar daca comparam cu Romania de pana atunci… si ne uitam doar la Albania si Bulgaria (totusi randamentu la hectar bulgaresc era cevea mai mare). Cauta excelenta carte Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010) a lui Bogadn Murgescu ca sa gesesti datele concrete.
A da. Inainate de 1973 petrolul nu aduceea chioar atat de multi bani tarilor producatoare…
Sînt multe „legende” economice și nu numai, una dintre acestea este idealizarea situației economice a României interbelice. Am mai scris despre astea și o repet: este un comportament firesc al creierului uman de a accentua lucrurile bune al trecutului și de a uita lucrurile rele, negative, stresante. Este un mod natural de protecție, care funcționează la majoritatea covîrșitoare a oamenilor. Dacă nu ar fi așa, am fi toți bolnavi mintal.
Partea proastă este cînd, știind toate acestea, mulți manipulează într-un anume sens asemenea realități. În România, idealizarea acelei perioade a avut loc, parțial, și înainte de 1990, pentru a sublinia faptul că anii răi din perioada comunistă se datorează (exclusiv) rușilor, punîndu-se în contrast cu perioada interbelică, nerusificată. Sigur, nu era neadevărată o asemenea interpretare, numai că nu era adevărul întreg.
Din 1990, idealizarea acelei perioade a avut alt scop, acela de a încerca o revenire la normalitate, la o situație idealizată din trecut. E, cum spuneam, firească o asemenea abordare. Nu este, din păcate, și întru totul reală.
Mai putem invoca și alte exemple, de exemplu eroizarea lui Antonescu, și ea cu motivațiile sale – ca erou anticomunist, nu ca cel care a luptat împotriva Puterilor Aliate, ca cel care declarase război Statelor Unite. Mulți români habar nu aveau de acest detaliu, motiv pentru care, imediat după război, sperau în lozinca „vin americanii”. Bunicul dinspre mama era unul dintre aceștia și, văzînd că nu vin, s-a îmbolnăvit de ulcer și a murit la 61 de ani. Și acesta a fost un sfîrșit normal, ne-am bucurat cu toții că nu a făcut pușcărie, cum era pe cale să se întîmple.