Coincidenţa calendaristică face ca preşedintele Sarkozy să-şi inaugureaze mandatul cincinal odată cu demarajul celui de-al 60-lea Festival al Filmului de la Cannes, iar, după câteva zile, datorită fenomenului aspiraţiei, preşedintele Băsescu să-şi recupereze mandatul pierdut la partida de „poker” cu Parlamentul. Unii zic că-i de bun augur, alţii urla a pagubă, în timp ce onorabilul alegător se rupe ezitărilor şi-aruncă zarurile cu un gram de speranţă într-un viitor mai puţin apocaliptic.
În ambele situaţii, chibiţii – adică cetăţenii – au avut dreptul la opinie decizională, aşa cum se cade de drept şi de fapt în societăţile autentic democratice. „Le peuple” suveran a distribuit cărţile, mai convins ca niciodată că, între forţele antagoniste, e preferabilă cea mai puţin funestă, cea mai puţin retrogradă şi conservatoare, aceea unde interesul egocentric se lasă mai moale faţă de interesele întregii naţiuni. De fapt, între ficţiunea cinematografică şi „cinema”-ul politic, distincţia devine din ce în ce mai gingaşe. Când realizezi că omul providenţial nu-i decât un mediocru comedian, parcă-ţi trece pofta de vot şi, cu toate astea, şi cu Dumnezeu înainte, îţi faci violenţa şi s-arunci buletinul în urne. Nu-mi aduc aminte cine spunea cu haz că, astăzi, totul e politică, totul e cinema…
Festivalul frazelor cu aparenţe plauzibile şi al proiectelor cu tentă realizabilă, cu care ne lăsăm îmbălsămaţi luni de zile preelectorale, confirmă că în politică vedetismul se obţine prin forţa glotei, concedând mulţimii iluzia unei alegeri judicioase, iar specialiştilor apanajul dezbaterilor.
În cadrul celei da V-a Republici bis, cortegiul miniştrilor şi secretarilor de stat escaladează scările Elysée-ului cu o alură sprintenă, în timp ce la Cannes, eroii artei a 7-a, urcă nonşalanţi scările de velur ale Palatului Festivalului, acompaniaţi de tumultul aplauzelor şi ovaţiilor juvenile.
Aici apare însă o neasemănare privind durata gloriei. Dacă în cinema insuccesul face să dispară grabnic afişele, în politică destinul se arată mai blând, permiţând protagoniştilor să-şi reia piesa de la început şi să se limiteze numai la schimbarea portofoliilor.
