Noiembrie 2009
În India mijloacele de transport reflectă însăşi organizarea socială a statului. Ca şi prin Europa fostă comunistă, dar mult mai accentuat, mijlocul de transport pe care îl alegi reflectă un status social personal. Pentru indienii săraci, există autobuzul. În Delhi, cu cinci rupii se poate beneficia de serviciile unui asemenea mijloc de transport. Fără uşi, cu pasageri circulând pe scara de intrare în vehicul, autobuzul opreşte, uneori, în mijlocul străzii. Traficul se blochează, pasagerii şi, nu de puţine ori, chiar şoferul mai schimbă o vorbă cu trecătorii; apoi, mormanul de fiare vechi se pune în mişcare, greoi, către următoarea destinaţie. Evit autobuzul… mirosurile din interior sunt aproape de nesuportat. Alternativa ar fi ricşa (cu varianta ei mai sofisticată , auto-ricşa). Ricşa e o bicicletă ce cară după sine un soi de ataş unde se pot instala de la doi până la patru-cinci pasageri. Este primul mijloc de transport pe care îl încerc în India. Senzaţia e una stranie. Instalat în ricşă, văd eforturile indianului care pedalează în traficul infernal din Delhi, pentru un preţ de nimic. Aveam să aflu că acest amestec de simpatie şi milă e încercat, iniţial, de orice non-indian la primul contact cu această ţară…
În timp, India te abrutizează. Sărăcia ei extremă, de neevitat, sfârşeşte prin a-ţi înfrânge instinctele sociale. Orice exces, de altfel, duce şi la un exces de cinism. În India, poate mai mult decât în alte părţi, sărăcia este atât de prezentă, încât, pentru a supravieţui în bune condiţii psihice, eşti obligat să o ignori. Oamenii aceştia pedalează o zi întreagă şi cheltuiesc la sfârşitul ei, în cel mai fericit dintre cazuri, un euro pentru a se hrăni. De fiecare dată când te pot înşela, o fac fără nici un fel de remuşcare. Odată ce cunoşti preţurile, însă, acceptă plata fără să se împotrivească. Greşeala capitală pe care am făcut-o, nu o dată, a fost să întreb cât mă costă. Întrebarea în sine e suficientă pentru a deschide calea unei negocieri interminabile. Pe distanţe mai lungi, folosesc de regulă auto-ricşa. Un vehicul motorizat, pe trei roţi, auto-ricşa are şi un aparat de taxat, rareori folosit.
În Delhi distanţele sunt enorme (în definitiv, în oraşul acesta sunt tot atâţia locuitori cât în întreaga Românie!), aşa că, dacă alegi auto-ricşa, ai toate şansele să aştepţi (în funcţie de norocul tău, şi până la 20-30 de minute) pentru ca vehiculul să fie alimentat pe parcursul călătoriei. Cât despre taxiuri, ele sunt destul de scumpe şi greu de găsit. De departe, cel mai confortabil mijloc de transport în Delhi este metroul. Foarte bine organizat, relativ ieftin, el acoperă multe zone ale capitalei indiene. Când l-am folosit pentru prima dată (pentru a mă duce la Ambasada României), am avut senzaţia că nici măcar nu mă aflu în India. În incinta metroului nimeni nu scuipă, nimeni nu aruncă gunoiul pe jos. Desigur, acelaşi zgomot inutil şi permanent, ca oriunde în India. Indienii vorbesc tare la telefon, iar gestul acesta e perfect coerent cu dispreţul total pe care îl au faţă de spaţiul intim. Despre asta, însă, cu altă ocazie.
A doua zi trebuie să merg la universitate. Afară sunt aproape 35 de grade. Renunţ, fără prea mare plăcere şi convingere, la costumul pe care mi-l adusesem cu mine din ţară. Ajung în faţa Facultăţii de Arte la ora opt fără câteva minute. Portarii, deloc impresionanţi, cu ţinute neglijente şi feţe plictisite, mă privesc ca pe o ciudăţenie a naturii. Mi se spune că nu pot găsi pe nimeni la Departament înainte de ora 9. Mă plimb timp de o oră pe coridoare dezolante, „admir” sălile de curs prăfuite, privesc uşor debusolat către pereţii lor cu tencuiala căzută şi înţeleg din ce în ce mai puţin din această lume faţă de care Europa are un soi de admiraţie tâmpă şi mistică în acelaşi timp. Într-adevăr, puţin după 9, intru într-o încăpere cu patru funcţionari blazaţi, mă prezint şi sunt condus într-o altă sală. Şefa de catedră nu a venit încă. Mă întâmpină F.I., o profesoară indiancă de Limba Franceză. Are o atitudine de general (căzut în dizgraţie) în armata lui Napoleon şi o figură de fată bătrână din romanele călinesciene… Puţină conversaţie şi, mai apoi, mi se prezintă biroul. Îmi cunosc colegele. Predau portugheză. M.S. este indiancă şi îmi vorbeşte despre ţara ei cu un patos care mă duce cu gândul la România Mare. Surâde cam artificial, de parcă s-ar afla la un casting pentru Bollywood. Pe S.C. o cunosc ceva mai târziu. Este lector portughez. Mi se pare extrem de arogantă. Vine, însă, din Europa, iar aici, în India, aveam să descopăr un soi de solidaritate continentală pe care n-aş fi putut-o bănui vreodată. Francezi, portughezi, spanioli, italieni, români, austrieci, polonezi, cehi, slovaci etc. – cu toţii ne comportăm de parcă am avea de împărţit acelaşi set de valori. În Paris, Viena, Bucureşti sau oriunde aiurea prin Europa, ne-am fi ignorat reciproc. Aici, însă, am descoperit că avem cu toţii multe în comun. Personal, am fost destul de sceptic, la un moment dat, cu privire la acest proiect-mamut numit Uniunea Europeană. Aici, încep să înţeleg mai multe.
Mă întâlnesc, în sfârşit, cu V.M., şefa catedrei. Ştiu că e comunistă. India este, totuşi, ţara paradoxurilor. Dacă mâine s-ar instaura comunismul în această ţară, prima victimă ar fi tocmai V.M. Ea are profilul perfect al burghezului împotriva căruia comuniştii au luptat prin centrul şi estul Europei. Nu mă surprinde, însă, atitudinea. E greu să explici credibil putrefacţia perfidă ce se ascunde în spatele manifestului comunist al lui Marx, din 1848. În plus, comunismul se mai bucură, chiar şi prin Europa, de credit, în mare parte pentru că a salvat bătrânul continent de ciocnirea brutală cu fascismul. Dacă l-a salvat ori nu sau care au fost motivaţiile acestei salvări, sunt întrebări secundare pe care nu şi le mai pune nimeni astăzi. V.M. crede că India are nevoie de Revoluţie. Acesta este de altfel subiectul primei noastre dispute publice. Într-o conferinţă, afirm că orice revoluţie care vine pe un teren nepregătit social trezeşte antipatii populare şi sfârşeşte prin a nu avea rezultate. Oamenii nu se schimbă prin Revoluţii, ci în timp, prin proiecte politice de durată. Femeia aceasta destul de sofisticată, cu o diplomaţie şi o şiretenie care nu trebuie subevaluate, trăieşte în plină utopie.
Din cauza birocraţiei comune româno-indiene, am ajuns în India la 3 luni de la începutul anului universitar. Mi se spune că într-o săptămână pot începe să predau.
Într-o seară, primesc o vizită neaşteptată. A.K. este un individ de vreo 50 de ani care a studiat română la Delhi University cu zeci de ani în urmă. Omul îmi spune că e fascinat de România şi mă avertizează că V.M. va face orice pentru a crea probleme lectorului de limbă română. Pe moment, intru în panică. Am senzaţia că am aterizat în mijlocul unui complot de care habar nu am. A.K., însă, nu este altceva decât un exaltat oarecare. A vizitat România beneficiind de o bursă ICR, şi are senzaţia că ştie totul despre ţara mea. Când îmi vorbeşte despre câte asemănări există între culturile noastre, realizez că mă aflu în faţa unui pierde-vară. Nu îi pot comunica ceea ce gândesc despre el pentru simplul motiv că omul nu ştie să asculte. Îmi pune întrebări la care tot el răspunde, până la urmă.
La data redactării acestui jurnal (la mai bine de cinci luni de la petrecerea faptelor) încă încerc să evit orice întâlnire cu A.K. Devine din ce în ce mai greu. Sună, folosind diferite numere de telefon, şi îmi scrie SMS-uri. Alături de el am trăit cele mai penibile momente în India. Îmi amintesc că o dată, la o nuntă, cineva mi-a adresat o întrebare (în engleză) despre România. Atât eu cât şi A.K. am răspuns simultan. El în hindi, eu în engleză. Răspunsurile au fost total diferite. Cel care întrebase a rămas bulversat. Eu am fost teribil de jenat. Un al doilea moment s-a petrecut la o altă ceremonie nupţială, în Faridabad, un oraş la vreo 25 de km de capitală. Mă invitase la ceremonie şi l-am întrebat dacă există anumite tradiţii sau obiceiuri pe care ar trebui să le cunosc în prealabil. A.K. mi-a comunicat că simpla mea prezenţă acolo e suficientă. Ajunşi în Faridabad, la un moment dat, A.K. îmi pune în mână un teanc consistent de bancnote de 500 de rupii, mă aşează la o coadă în faţa mamei miresei şi îmi explică rapid ce trebuie să fac. Ar trebui să depun banii pe o tăviţă şi să urc pe un soi de podium improvizat, pentru a primi o binecuvântare. Nu pot refuza… nu am stricat niciodată o nuntă şi nu mă gândesc să încep acum. Sunt profund bulversat şi jenat.
Altădată, A.K. m-a invitat acasă şi a insistat să ajung la ora 8 dimineaţa. Nu a precizat că e vorba despre timpul indian (dacă trebuie să te întâlneşti cu un indian la 8, trebuie să vii la 9, oricum vei fi primul la întâlnire). Omul mă aşează într-o cameră cu aspect de celulă, cameră în care tatăl lui doarme profund la câţiva centimetri de scaunul meu. Bătrânul se trezeşte la un moment dat, facem cunoştinţă şi începe să îşi schimbe hainele. Recunosc, sunt destul de conservator când vine vorba de scene de genul acesta… Am stat acolo câteva ore bune… Acum, perspectiva întâlnirii cu A.K. mă înspăimântă la propriu.
Sunt, de altfel, momente când prefer să evit orice contact cu India şi oamenii ei. Nevoia de a fi singur e cu atât mai mare cu cât în ţara aceasta totul e sufocant şi mult prea multe lucruri se fac în mijlocul colectivităţii.
