O să vă povestesc despre un căţel.
De fapt, o căţeluşă, dar nu îmi place femininul nici măcar în limba engleză.
O mâna hapsână de stăpân sau doar întâmplarea mi-a adus-o la uşa mea de la etajul nouă, într-un martie geros.
Am luat-o în braţe – puţea îngrozitor! – şi am decis s-o ţinem până când s-o mai încălzi.
Din lipsă de imaginaţie şi experienţă canină i-am spus Azorica.
Maria mea – atunci doar o fetiţă de nici opt ani – o striga Azo, Azo! şi bătea din palme până ce Azo o „spăla” pe amândoi obrăjorii.
Plecam dimineaţa la lucru şi veneam seara.
Maria mergea la bunici, Azo îşi alina urâtul rozând toate picioarele mobilei noastre sărăcăcioase.
Până într-o zi, când mi-a consumat la mic-dejun, prânz şi sfert de cină Antologia poeziei engleze.
Am luat-o sub braţ, m-am urcat într-un tramvai, am mers trei staţii, am coborât, ba am mai traversat şi o stradă şi am lepădat-o într-un muşuroi de frunze.
M-am întors acasă, fericit şi ruşinat de „bărbăţia” mea.
Maria scâncea demn.
M-am aşezat în fotoliu şi am mimat liniştea.
Spre seară am auzit zgârieturi pe uşă.
Maria a fugit şi a deschis.
Azorica, plină din cap până în picioare de noroi, dădea din coadă semn că A IERTAT TOTUL.
S-au scurs anii şi eu am plecat pe ape.
Maria mea s-a făcut domnişoară.
Într-un crepuscul pe unde mi-a telefonat să-mi spună că AZO NU MAI E!
Aveam atunci părul negru, acum sunt aproape IARNĂ!
Dar parcă tot mai aştept PRIMĂVARA ACEEA…
,,,,minunat,,,,induiesator cu lacrimi in colturile ochilor…complimente
MARIEI….PARTICIPARE personala sau telefonica la cea ce simte ea… taticului ,
autorului acestei capo d’opera , nu numai felicitari , inentificare complecta …