Evenimentele din ultimele săptămâni din Egipt dar şi cele din Libia şi Siria aruncă o umbră asupra a ceea ce foarte multă lume a crezut că va fi „primăvara arabă”. Ţări musulmane din Africa de nord, care au încercat să urmeze, cel puţin în aparenţă, modele europene s-au revoltat împotriva regimurilor autocratice civile sau/şi militare, a corupţiei, lipsei libertăţii cuvântului şi lipsei de perspectivă mai ales a tinerilor. La început în uriaşe mitinguri şi demonstraţii de protest, apoi prin confruntări care, în Libia şi Siria, au ajuns chiar la războaie civile, cei revoltaţi au răsturnat dictaturile la putere şi au cerut reforme democratice.
Lumea a urmărit cu sufletul la gură desfăşurarea mişcărilor de protest, ba în unele cazuri cum a fost Libia, a dat mai mult decât o mână de ajutor opoziţiei revoltate, a oferit sprijin militar, abţinându-se totuşi de la intervenţia directă. Naivii sau cei care nu cunoşteau realităţile din aceste ţări au vorbit despre victoria democraţiei de tip occidental (sau chiar american) şi se aşteptau la o preluare a tuturor valorilor occidentale în viaţa de stat şi cea civilă. Cei care cunoşteau bine particularităţile acestor ţări au manifestat mai întâi reţinere, apoi rezervă şi scepticism. Ei ştiau că altfel trebuie apreciate lucrurile, că ierarhiile valorice ale lumii arabe sunt diferite de cele occidentale, că trebuie să ţii cont de specificităţile şi interesele locale, de tradiţii şi de un alt tip de gândire, că în ţări ca Libia există un păiănjeniş de interese care a determinat răsturnarea dictaturii nu întotdeauna legate de ideea de democraţie, că islamismul radical, paradoxal ţinut în frâu de dictatură, a fost descătuşat şi va face totul, prin promisiuni sau forţă (politica convingerii şi constrângerii, acel „carrot and stick” pe care unii au încercat să o traducă prin morcovul şi băţul) să ajungă la putere şi să introducă un regim după chipul şi asemănarea lui, că în vidul de putere vor încerca se se instaleze tot felul de forţe, inclusiv grupuri legate de Al Qaida şi că această turbulenţă va duce la modificări geopolitice majore în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu.
Evoluţiile din această zonă după răsturnarea regimurilor, succesul, la prima vedere, a islamiştilor în Egipt, atentatul antiamerican din Libia, vărsările de sânge în Siria au determinat opinia publică occidentală să declare că primăvara arabă s-a transformat în iarnă arabă.
Dar oare lucrurile sunt chiar aşa? În ciuda elementelor care ar confirma un reflux al avântului revoluţionar sau expectativele neîmplinte, specialişti şi analişti ai problemelor şi revoluţiilor din Orientul Mijlociu afirmă că numai naivii puteau să se gândească la o tranziţie lină în ţări unde dezbaterea politică a fost interzisă, unde nu există practica democraţiei.
În aceste ţării, afirmă ei, schimbările politice vor fi lente, complicate şi adesea violente. (Cred că pentru noi românii, aceste lucruri ni se par familiare). Pe de altă parte, ar fi o greşeală să se facă generalizări sau să se tragă concluzii atotcuprinzătoare legate de revoltele din lumea arabă, chiar dacă se poate vorbi de unele elemente comune. A trecut prea puţin timp iar ţările sunt diferite şi trebuie ţinut cont, aşa cum am subliniat mai înainte, atât de interesele de grup din fiecare dintre ele cât şi, de ce să nu recunoaştem, de amestecul străin. Vorbind de revoltele din zonă, Jon B. Alterman, directorul programului Orientul Mijlociu de la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale de la Washington, citat de „The New York Times”, a subliniat că ideea tranziţiei paşnice în această zonă este pripită. „Deocamdată este imposibil să judeci dacă tranziţia merge spre o direcţie bună. Tranziţiile în lumea arabă reprezintă un proces care va dura cel puţin un deceniu”, a afirmat el. Lipsa partidelor sau a liderilor carismatici care să transforme aspiraţiile popoarelor pentru o viaţă mai bună într-o strategie politică, conferă o vulnerabilitate societăţilor arabe în tranziţie, concretizată în impunerea unor interese de grup şi manipulări din afară. Arabia Saudită şi monarhiile din Golf se tem că o tranziţie paşnică ar inspira populaţiile din ţările lor la revoltă iar sprijinul acordat de aceste ţări diferitelor facţiuni rebele din zonă ar putea prelungi instabilitatea, a opinat Alterman.
Analiza lui este împărtăşită şi de Joyce Karam de la publicaţia arabă Al Hayat cu sediul la Londra. Ea atrage atenţia că după decenii de represiuni statele arabe în tranziţie au prea puţine instituţii politice, iar dezbaterile politice care în alte ţări durează decenii, aici s-au desfăşurat în mare viteză şi nu s-au putut finaliza cu cele mai bune soluţii. În acelaşi timp, Karam a criticat ţările occidentale care nu s-au străduit să sprijine aceste state în crearea unor instituţii democratice şi promovarea democraţiei, preocupându-se numai de stăvilirea instabilităţii.
Cu toate derapajele care se înregistrează în diferite ţări, arabii nu consideră că revoltele lor ar fi eşuat şi exemplul Egiptului este concludent. Preşedintele Morsi şi Frăţia Musulmană nu sunt pe placul noii generaţii care l-a răsturnat pe Hosni Mubarak şi dictatura lui, de aceea au ieşit din nou pe stradă. Ei nu vor să schimbe o dictatură cu alta şi nu vor legi islamice. Confruntările sunt adesea sângeroase dar simbolizează o voinţă de a merge înainte. Nu cedează nici sirienii dornici de schimbare. Sacrificiile sunt mari dar aşa cum a spus un sirian care luptă împotriva regimului Assad, nu există un drum de întoarcere. „Ştim că dacă regimul Assad se va prăbuşi, nu ne va fi uşor câţiva ani dar după aceea lucrurile se vor îmbunătăţi. Dar dacă rămâne Assad, vom suferi tot timpul”.
Poate că prin această prismă trebuie privită ceea ce a fost „primăvara arabă”. Ne mai aducem aminte de faimoasa zicală, inspirată de o lucrare a lui Lenin, „Un pas înainte, doi paşi înapoi”? Leninistă sau nu, ea se potriveşte la ora actuală lumii arabe. Să sperăm că, cu timpul, va rămâne valabilă numai prima parte.
Tags: demonstraţii, iarnă, primavara
Primavara araba a fost o iluzie dela inceput. Oameni fara nici cea mai mica intelegere despre structura societati arabe au proiectat un viitor imediat roz. Ma refer in special la „faimosul” jurnalist dela New York Times Tom Friedman care dupa o jumatate de ora de convorbiri cu cativa tineri in Tahrir Square in Cairo a prezis mersul istoriei in Egipt mult mai credibil decat Mafalda.El continua sa dea retete usoare pentru viitorul omenirii. Sunt oameni care stiu mai putin decat el (daca e posibil?) si-l admira. Imi reamintesc cand am invatat in liceu clasicismul francez Boileau in a sa „Art Poetique” scria: un sot trouve toujours, un plus sot qui l’admire! Singura Primavara care a existat si poate mai exista este… in cartierul Primaverii in Bucuresti!
Îmi aduc aminte (ca ieri era, trece timpul!) cum a fost în România între 22 dec. 1989 și sept. 1992: mineriade, bătăi, morți, răniți… Nu e ușor, mai ales acolo. Oamenii aceia trebuie ajutați să intre pe un făgaș normal.
@Sorin Paliga
> Oamenii aceia trebuie ajutaţi să intre pe un făgaş normal
Cum?
Mai ales că, foarte probabil, făgaşul lor (vorbesc de majoritate) normal nu este acelaşi cu făgaşul dv. normal.
Nu știu, dar sînt atîtea minți luminate, atîția specialiști în lumea arabă.
Exemplu de caz: timp de un și jumătate, am reușit să am o emisiune la Realitatea TV, era alt acționariat. Se chema Educația. A fost unica și singura emisiune de acest fel. Nici înainte, nici după, nici un alt post nu a mai făcut așa ceva, plagiat sau nu, nu m-aș fi supărat. Emisiunea exista cînd s-a escaladat conflictul Irak-Kuweit, intervenția etc. Am invitat în emisiune pe unul dintre cei mai buni arabiști ai facultății noastre, George Grigore, a explicat ca nimeni altul criza din lumea arabă, stătuse peste 10 ani în zonă. A fost prima și ultima oară cînd l-a invitat cineva la o asemenea emisiune.
Alt exemplu: la facultatea noastră, există specialiști în toată lumea slavă. Cînd a fost conflictul iugoslav, NIMENI NICIODATĂ nu i-a invitat pe acești oameni să explice în ce constă conflictul, care e componenta sa umană, sufletească. M-aș fi numărat și eu printre ei, am stat mult în Slovenia, deși cunosc o parte a problemei, alți colegi cunosc situația din Serbia, din Croația…
Ori de cîte ori se analizează conflictele din lumea arabă, din fosta Iugoslavie sînt analizate de mereu aceiași și aceiași oameni, care se pricep la toate: la politică internă și externă, la educație și la finanțe, la industrie și la cultură, la criza din Iugoslavia și la criza din Orientul Apropiat, la America de Sud și la Coreea (nu contează care, ei vor răspunde la orice întrebare, pe orice temă), la cehi și la slovaci, la Rusia și la Marea Britanie, la orice vă puteți imagina. Vă pot cita și nume, dar mă abțin, sînt cei pe care-i vedem în fiecare zi pe fiecare canal TV, la ora 15 sînt la postul X, la ora 17 la postul Y, la ora 20 la postul W.
Nu credeți că, dacă politica mondială este dirijată de asemenea oameni care se pricep la toate, care vin cu clișee prefabricate în atelierele ministerelor de externe și ale „serviciilor”, atotpriceputelor servicii, nu există nicio șansă reală de reușită? Nu spun că e ușor să găsești soluții, dar – în orice caz – soluțiile acestea nu vor fi găsite de acești rutinieri. Lumea s-a complicat, nu mai e războiul rece, vectorii politici sînt mai amestecați, mai complicați…
De vreme ce nimeni niciodată nu m-a întrebat și nici pe colegii mei nu i-a întrebat la ce mă/se pricep, de ex. la lumea slavă, nu vă pot oferi soluții pt lumea arabă, dar sînt oameni care au soluții ori măcar sugestii. În măsura în care rutinierii de la Casa Albă, de la Kremlin și din alte locuri știu să asculte, să pună în balanță, să cumpănească, soluții se găsesc…
Totusi daca se aplica legea saia si incep sa taie maini sau picioare veti intelege foarte bine in ce consista fagasul lor. In Franta unii tineri francezi devin musulmani, se pare ca e o filozofie foarte usor de digerat mai ales cand capul tau e tabula rasa.Eu admir pe Egiptenii care se lupta acum cu „fratii musulmani” si nu-i vor in familia lor.
[…]„ Tranziţiile în lumea arabă reprezintă un proces care va dura cel puţin un deceniu” […]
În România, tot durează de 22 de ani și tot în tranziție sîntem. s-ar putea să dureze și mai mult.
@Sorin Paliga
> la facultatea noastră, există specialiști în toată lumea slavă. Cînd a fost conflictul iugoslav,
> NIMENI NICIODATĂ nu i-a invitat pe acești oameni să explice în ce constă conflictul, care e componenta sa umană, sufletească
Instituţia dv. se numeşte Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. După numele facultăţii nu sare în ochi că aţi fi specialişti şi în cultura şi viaţa politică actuală din regiunile respective. Dacă v-aţi numi ceva de genul Institut de Studii Strategice… ar fi altceva: oricine pricepe că specialiştii *acolo* sunt.
Prin urmare: trebuie să-i informaţi pe cei potenţial interesaţi. Eu în locul dv. l-aş ruga pe rectorul facultăţii dv. să facă scrisori la posturile de radio şi TV, scriind că personalul facultăţii are şi competenţe privitoare la cultura şi politica diferitelor regiuni, deşi asta nu rezultă din numele facultăţii. Iar dacă persoanele sunt şi telegenice, aţi dat lovitura!
Dar ajutorul de care spuneţi nu este dat de experţii de TV, chiar dacă aceştia sunt competenţi şi telegenici.
Şi – cel mai important – nici nu cred că vreun ajutor este posibil, deoarece acele ţări nu posedă încă premizele culturale pentru un stat de drept, iar mentalităţile se schimbă foarte lent. Europa a avut nevoie de Renaştere şi încă câteva sute de ani după…
Domnule Leibovici, dv. nu vă dați seama că a „educa” opinia publică, pe telespectatori, cu mereu aceiași 10-15-20 (maxim) „educatori” face parte din program, să spun așa? Ce rost are să scriem scrisori? Credeți că ei nu știu acest lucru? Nu-i interesează, nu fac rating… Dar despre rating, poate, cu altă ocazie, mai pe larg.
Eu cred că lumea a fost mult timp „mulată” pe tipologia războiului rece, pe interpetarea lumii în alb și negru…
Unificarea Europei a fost, se pare, un examen prea greu, euforia începutul a fost urmată de o criză pe care mulți nu o înțeleg, capitalismul s-a resălbăticit, rutinierii birocrați trăiesc cu iluzia că mai pot continua vechile calapoduri ideologice spoite cu niscai culori atractive.
Eu nu cred că va fi așa de simplu. În tinerețea mea era la modă doctrina democrației participative. Nimeni nu mai vorbește despre ea acum. Globalizarea a atenuat democrația în sensul ei tradițional, așa de frumos dezvoltat în anii ’70 și ’80, după invadarea Cehoslovaciei. Occidentul era la apogeul gloriei sale, cîștigase lupta, era decent, își arăta valorile…
Au fost suficienți cîțiva ani post 1989 pt ca Occidentul, îmbătat de căderea comunismului, să se resălbăticească, să redevină arogant, zeflemitor…
Eu nu văd cu optimism evoluțiile actuale, deoarece autorii crizei de după 2008 sînt cei care vor să o dreagă pt a nu pierde puterea… Nu vor drege nimic și mi-e teamă de evoluții tot mai necontrolabile. Havel avea dreptate cu ceea ce spunea prin 1984: această megamașinărie apersonală nu poate aduce nimic bun…
Nu asistam la transformarea primaverii in iarna, ci asistam la cel mai obisnuit lucru care se intampla de cand in lume au loc revolutii.
Asteptarile initiale sunt intotdeauna foarte mari, dar urmeaza dezamagirile, pentru ca orice transformari nu se pot face decat cu aceiasi oameni care au fost in trecut „parte a problemei”, carora le lipseste o viziune clara a situatiei. Procesul de invatare este mereu necesar, pentru ca fiecare situatie este particulara si nu are precedente.
@Sorin Paliga
> Ce rost are să scriem scrisori? Credeţi că ei nu ştiu acest lucru?
Atunci v-am înţeles greşit. Credeam că asta aţi spus: că ei nici nu ştiu că competenţele necesare ar putea exista şi la facultăţile de litere.
Analiza dv. din acest comentariu: nu am înţeles totul, iar cu ce am înţeles sunt în dezacord. Nici nu ştiu la care anume din afirmaţiile mele răspundeţi prin acest comentariu.
@Alexandru Leibovici. S-ar putea să nu fie nici la litere competențe, dar cert la atotștiutorii de la studii politice nu sînt.
Dacă nu sînteți de acord cu mine e bine, ar fi plictisitor să fim de acord toți unii cu alții și tot timpul. Nu cred că m-am referit la ceva anume din comentariul dv., cred că m-am referit, în general, la interpretarea „primăverii arabe” așa cum o văd eu și așa cum văd lumea de azi.
Cati dintre noi mai tin minte teoria „revolutiei permanente” predicata de Trotzki?
Se pare ca acest program advocat de Trotzki pentru a incuraja „spiritul” revolutionar este de fapt un fenomen natural. Dupa revolutia franceza din 1789 au mai fost cateva faze pana la Robespierre si culminand cu imparatia lui Napoleon. Odata dezlantuita revolutia nu pot s’o opresti. Dovada evenimentele recente in Egipt in care Fratii Musulmani au inhatat puterea dar nu prea pot s’o stapaneasca, si mai de curand in Tunisia. Fratii revolutionari inruditi cu cei Musulmani au ajuns la putere fara a participa la revolutie dar poporul nu-i inghite si clocoteste dinou dupa asasinarea unui leader anti-islamist.
Ambele regimuri in Egipt si in Tunisia s’au dovedit totalmente incapabili de a conduce tara in care somajul este enorm si economia stagneaza. Religia in doze mari nu poate fi un substitut pentru pace interna. Romanii stiau acest lucru cand ziceau PANEM et Circenses. Deocamdata in tarile arabe revolutioniste vedem numai Circul.
Pînă acum, evoluția evenimentelor din unele țări maghrebiene este absolut firească, nu spun normală. Și ce se întîmplă în Siria e de așteptat, pînă la urmă, regimul e bine înfipt și sînt mari interese strategice ale Rusiei, în primul rînd.