Parintii filocalici aseaza la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtutilor, sau radacina tuturor virtutilor. Dar oamenii de astazi se lupta uneori din rasputeri pentru afirmarea personala in diferite domenii, intr-un cuvant, in viata. Va rugam sa ne spuneti cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie si afirmarea propriei personalitati ?
Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmarii, ci de dragul realizarii lucrurilor pozitive. Deci, de cate ori doreste cineva sa realizeze un lucru pozitiv, esential si bun, poate sa se afirme facand lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirma, ci il afirma Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru ca a fi smerit nu inseamna sa faci de teama sa nu fii smerit, ci inseamna sa faci orice, dar constient ca nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sa conduca, de pilda, numai daca conduce poate sa fie smerit in limitele rosturilor lui. Nu inseamna ca nu mai poate sa conduca pe ceilalti pentru ca el trebuie sa fie smerit. Nu trebuie sa-ti gasesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie sa faci, ramanand totusi smerit. De pilda, la noi la manastire a trait candva un parinte care vreme de 16 ani a fost staretul nostru, Parintele Ioan Dinu, si el zicea ca: \”Smerit e omul acela care isi tine locul\”, pentru ca daca tu nu iti tii locul nici cel de langa tine nu stie unde ii este locul. De pilda, ma duc la slujba si nu imi tin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de langa mine nu stie unde-i locul lui. Si atunci inseamna ca si in viata de toate zilele, daca iti tii locul si daca-ti afirmi puterea si vointa, nu in detrimentul altuia, nici cu scop de mandrie, ci in dorinta de-ati desfasura calitatile pe care ti le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol in sensul ca prin aceasta scazi in smerenie.
Dumnezeu il primeste pe om in starea pe care i-a dat-o si in starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu ma gandesc ca o sa zica Dumnezeu de ce am fost comunicativ ! Sau daca ar fi cineva retras, nu o sa zica Dumnezeu de ce a fost retras, daca asa este firea lui, daca asa este chipul lui de vietuire si asa este temelia existentei lui.
E, de fapt, cred eu, o mare greseala sa socotesti ca nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu talc, care are urmatorul cuprins: \”Barba fratelui vreodata, de s-aprinde, sari si-l scapa, insa, mai intai de toate, barba ta s-o uzi cu apa\”. Adica nu poti sa faci abstractie de tine insuti, chiar daca se pune si problema, in anumite imprejurari, a lepadarii de sine ca sa poti implini binele pentru altul sau ca sa poti implini porunca lui Dumnezeu.
In momentul in care te-ai hotarat pentru o cale, sa nu mai consideri ca mai exista pentru tine si o alta cale, iar calea pe care ti-o alegi, sa o alegi cu entuziasmul cuvenit, adica sa nu te casatoresti cu probabilitate, nici sa te faci calugar cu probabilitate, ci sa fii sigur ca asta ti-e calea si atunci nu se mai discuta posibilitatea unei alte cai sau ca Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu stim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar stim ce putem face noi intr-o conditie sau alta.
Mantuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem sa facem niste lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie sa facem noi este sa ne lasam in mainile lui Dumnezeu si apoi lucreaza Dumnezeu ca un Sfant, cum stie, cu fiecare dintre noi; si daca vrea Dumnezeu sa ne afirme ne afirma, si daca nu vrea Dumnezeu sa ne afirme degeaba vrem sa ne afirmam noi.
Sa ne gindim ca Domnul Hristos dupa ce I-a dat putere slabanogului, n-a cautat sa fie cunoscut, sa se afirme ca vindecator, ci S-a retras din multime, incat omul acela nu mai stia cine l-a ajutat. E pentru noi un indemn la smerenie.
www.razboiulnevazut.org/articol.php?art=44