Octombrie 2009
În urmă cu un an şi jumătate îmi depusesem dosarul pentru un post de lector de limbă română la Delhi University. Nu mă gândisem că aş avea vreo şansă, iar ideea că aş putea petrece cel puţin un an universitar în India era tot atât de absurdă ca şi ipoteza că România va deveni în curând a şaptea economie a Uniunii Europene. Acum stau în Aeroportul Internaţional Henri Coandă, aşteptând avionul spre Istanbul. De acolo, voi merge mai departe către New Delhi.
Nu îmi fac iluzii, nu am niciun fel de aşteptări. Simplul gând că plec, într-un an când în România se anunţă, într-o succesiune de tragedie greacă, o criză economică şi alegeri prezidenţiale, îmi este de ajuns. Îmi aleg locul lângă geam… avionul decolează, iar Istanbulul mi se pare tot atât de apropiat ca şi Clujul. E şi asta o lecţie că uneori ne comportăm ca nişte bieţi provinciali care cred că lumea se termină dincolo de limitele ţarcului lor. Când distanţele sunt atât de mici pe această planetă, e cam absurd să priveşti în buletinele de ştiri din România actualitatea externă aruncată undeva către final, înainte de meteo şi sport.
De la Istanbul la New Delhi încep să-mi cam dau seama cum va fi un an atât de departe de România. Aici, la mii de metri deasupra solului, nimeni nu îmi vorbeşte limba. De fiecare dată când vreau o sticlă de vin sau o cafea, trebuie să gândesc în română, să exprim în engleză şi apoi să refac traseul în sens invers, pentru a înţelege ce mi s-a spus. Aşa va fi timp de un an… Lângă mine, o tânără indiancă îmi vorbeşte despre propria ei ţară. Mai târziu, aveam să îmi dau seama că nu reţinusem nimic din acea conversaţie. Aşa cum mi se întâmplă frecvent în momente de maximă încărcătură emoţională, mă blochez undeva în zona clişeului; orice conversaţie devine, în felul acesta, sumă de banalităţi înfiorătoare. Ştiu că la New Delhi trebuie să mă aştepte cineva, că am un apartament rezervat.
Oboseala atâtor ore de zbor, la care se adaugă vinul consumat la mare altitudine, deasupra Asiei, mă conduc spre o nouă… descoperire (desigur, aveam s-o conştientizez şi s-o denumesc astfel la multă vreme după producerea ei). Mă gândesc la apartamentul meu încă necunoscut din New Delhi ca la… acasă. Ce vor fi gândind despre asta atâtea generaţii de români pentru care mutarea la doar câteva sute de kilometri de locul natal echivala deja cu o dezrădăcinare?! Nu ştiu exact şi nici nu-mi pasă! Pentru mine şi pentru mulţi cei din generaţia mea, patriotismul are o altă dimensiune, mai puţin vocală, mai pragmatică într-un fel. Cred că avem şi un alt simţ al lui acasă. Oricum, noi, decreţeii, ne-am născut deja dezrădăcinaţi într-un fel. Nu mai trăim în aceleaşi case din tată în fiu, aşa cum o făceau cei de dinaintea noastră, închiriem camere şi le schimbăm mai repede decât şi-ar fi schimbat ei cămaşa, după o zi de lucru.
Pe Aeroportul Internaţional Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină şi balegă în proporţii indistincte. Şi zgomot… zgomotul unei mulţimi pe care nu o contemplasem până acum decât din faţa televizorului! Oamenii se bulucesc în diferite direcţii, filtre de securitate la tot pasul, soldaţi purtând pe umeri puşti moştenite, parcă, din vremea colonială (se poate ca această apreciere să nu fie nimic mai mult decât o exagerare, având în vedere lipsa mea de experienţă militară!). Şi, în fine… India. Un român de vreun metru optzeci şi ceva, cântărind o sută de kilograme, cărând după sine bagaje imense (în jur de 40 de kg!), debusolat, ieşind din aeroport în primele ore ale dimineţii!
Indianul care mă aşteaptă nu ştie engleză. Un mit începe să se destrame. Va continua să se destrame pe zi ce trece. Indianul simplu, de pe stradă, nu vorbeşte nici pe departe engleza pe care spun statisticile că ar trebui să o vorbească. Şoferul meu zâmbeşte stupid şi spune yes, indiferent ce l-aş întreba. L-aş putea înjura în română şi engleză, fără ca atitudinea lui să se schimbe în vreun fel. Renunţ la idee… a fost doar un teribilism de moment. Iată-mă pierdut în imensitatea unui oraş cu peste douăzeci de milioane de locuitori. De pe geamul maşinii văd mizeria străzii, oameni care dorm pe trotuare, copii care abia se trezesc şi aleargă printre gunoaie, vaci sfinte şi câini nu chiar aşa de sfinţi (deşi paşnici!), împărţind armonios spaţiul unui oraş sufocant. Sunt convins că suntem la periferie şi aştept să înceapă… oraşul. După o jumătate de oră, peisajul rămâne neschimbat. În trafic toata lumea claxonează, aproape orice maşină are zgârieturi şi semne serioase de tamponare, camioanele Tata care circulă în această oră a dimineţii sunt mormane de fiare ruginite, fără uşi şi geamuri. În cele din urmă trebuie să admit că acesta este…oraşul. Ajungem.
Apartamentul meu îmi pare un ghetou din Bucureştiul anilor `90! Mobila e toată adunată în mijlocul camerei, bucătăria miroase a veceu public românesc (aveam să aflu că cele indiene miros cu totul altfel!), cabina de duş pare decor dintr-un film de Hitchcock. Totul e prăfuit, iremediabil degradat. Sunt convins că la mijloc trebuie să fie o confuzie. Lectorul român de dinaintea mea locuise aici şi îmi spusese că e unul dintre apartamentele cele mai… funcţionale din întregul complex. Stau în mijlocul camerei şi nu mă gândesc la nimic.
Desfac o conservă pe care o adusesem cu mine (just in case!) şi mănânc, fără pâine, carnea de vită! Îmi aduc aminte că vaca e sfântă în India şi mănânc cu şi mai mare hotărâre! Momentan, e prima formă de protest! Adorm îmbrăcat pe un colţ de pat. Când mă trezesc, îmi aduc aminte că voi sta în ţara această (cu pretenţii de putere nucleară) cel puţin un an şi că trebuie să fac ceva. Pentru început… curăţenie. Descopăr că am electricitate, frigiderul funcţionează, emiţând sunete relativ normale de sub mormanul de praf care îl acoperă, iar apa curge la duş. Trebuie să schimb câţiva dolari în rupii indiene şi, apoi, să merg la cumpărături. La poarta ghetoului, câţiva paznici… Vorbesc o engleză de neînţeles, dar, altfel, sunt amabili. Unul dintre ei îmi scrie, la rugămintea mea, adresa pe un petic de hârtie (în caz că mă rătăcesc!). O pornesc pe străzi. De parcă nu ar fi fost suficientă confuzia creată de faptul că maşinile merg, pe sistem britanic, pe cealaltă parte a drumului, străzile seamănă între ele, nu le găsesc numele afişat la loc vizibil (mai târziu am înţeles că şi indienii au probleme în a se orienta), iar mizeria depăşeşte orice mi-aş fi imaginat. Magazinele sunt biete chioşcuri infecte, oamenii mănâncă în stradă, muştele se aşează pe mâncare şi pe farfuriile de hârtie, indienii îşi folosesc mâinile şi îngurgitează de parcă ăsta ar fi ultimul gest pe care îl fac în calitate de muritori. După ce termină de mâncat, aruncă totul în stradă, râgâie şi se scarpină în părţile intime. Erau gesturi cu care aveam să mă obişnuiesc în timp.
După câteva ore de colindat pe străzi, mă întorc în ghetou cu o pungă de detergent şi alte câteva lucruri de strictă necesitate. Ştiu foarte bine că, în timp, ghetoul va deveni apartament, iar India aceasta insalubră, invazivă şi kafkiană va deveni, la rândul ei, suportabilă, curioasă şi suprarealistă. Mai ştiu, însă, că îmi vor trebui ani pentru a estompa din memoria mea afectivă disperarea autentică pe care am trăit-o la primul contact cu această ţară cât un continent. Am avut ghinionul de a o cunoaşte nu din postura unui turist pentru care agenţia de turism organizează totul, nu din scaunul unui autocar cu aer condiţionat şi geamuri fumurii, nu de pe geamul unei camere dintr-un hotel de patru sau cinci stele… Am cunoscut-o în profunda ei mizerie şi vulgaritate, o ţară care nu trăieşte decât în foarte mică măsură în secolul XXI… Despre această Indie voi scrie, de altfel, în acest jurnal. Dacă doriţi India lui Eliade, a lui Forster sau a lui Rushdie, citiţi-i (veţi găsi şi realităţi asemănătoare cu cele descrise de mine!)… La o astfel de Indie, însă, eu nu am nimic de adăugat. Jurnalul meu va fi unul egolatru. Este posibil ca India despre care vă vorbesc să vă rămână permanent străină (ceea ce vă şi doresc, de altfel!). Nu mă voi distanţa, nu voi fi obiectiv şi nu mă voi feri să judec chiar dacă, făcând asta, aplic în mod cu totul eronat criterii de valoare valabile în spaţiul european, dar imposibil de aplicat aici. În definitiv, despre asta e vorba într-un jurnal, nu-i aşa?!
Editori ACUM. Despre autor:
Dl. Ovidiu Ivancu este profesor de limbă şi literatură Română, din octombrie 2009, lector de limba română la Universitatea de Stat din New Delhi, India.
Cu ani în urmă, eram fascinat de romanele lui Mircea Eliade, de „parfumul” lor
oriental, pe care-l percepeam uneori rătăcindu-mă pe la marginea Colentinei, dar, mai cu seamă, de reflecţiile lui filozofice asupra unei religii unde PACEA face parte din fiinţă. Din puţinul Forster citit şi la îndemână pe vremea aceea, mi-a rămas „Passage to India” în franceză(Plon).
Trebuie să recunosc că realismul domnului Ivancu mi-a reţinut un pic suflul, fiind, în plus, dublat de un talent literar indiscutabil. Rămân nerăbdător în aşteptarea a ceea ce va urma.