Amicul Guy e terorizat de trecerea prea rapidă a timpului, de acumularea anilor, de încărunţirea podoabei capilare, de obrăznicia ridurilor disimulate în spatele bărbii, de rătăcirea constantă a ochelarilor, de uitarea numelui cunoştinţelor recente, de abrevierea somnului, de pofta de dulciuri, de ţiuitul urechilor, de lipsa de chef de „fie ce-ar fi” şi, mai cu seamă, de absenţa privirilor sexului frumos în faţa prezenţei lui, altă dată magnetizantă şi seducătoare, acum neobservată. Intelectualul din el tentează explicaţii de ordin filozofic pentru a-şi alunga descurajarea; nimic însă nu durează. Obsesia anilor de glorie fiziologică, când inima-i rezista la orice învolburare emoţională, nu face decât să-i şubrezească rezistenţa la invazia aducerilor-aminte. Guy cade din deprimă în deprimă, socotind că nestatornicia timpului ce o manevră a absurdului, o damnare din partea divinităţii, căruia nu-i găseşte nici o justificare plauzibilă… În toate discuţiile îmi strecoară aceeaşi întrebare erodată la extrem: ”Suis-je trop vieux à 60 ans?”. Dacă nu l-aş şti urmărit de fobia vârstei, i-aş putea suspecta, într-adevăr, diminuarea memoriei.
Nu, Guy! timpul scurs nu poate constitui un obstacol, nici chiar la 90 de ani. Limita de vârstă a eficacităţii mentale este proprie fiecăruia dintre noi. În cazul când un individ şi-a neglijat timp îndelungat, unul sau mai multe decenii, cultivarea inteligenţei, expunându-o atrofierii, va avea nevoie, desigur, de mai mult timp pentru remedierea insuficienţelor; dar îşi va putea împiedica, cel puţin, spiritul de la deriva, făcând posibilă recuperarea unor porţiuni pierdute.
Pe de altă parte, dacă o persoană trecută de 60 de ani şi-a conservat o inteligenţă activă, este îndreptăţit să creadă că o poate încă ameliora. Observaţiile au permis să se constate că un mare număr de oameni celebri au produs operele lor cele mai valoroase după ce-au depăşit vârsta cincantenară. E de amintit că Pasteur s-a lansat în medicina experimentală la această vârstă. Principalele lucrări ale celebrului entomologist Fabre, datează de la ieşirea lui la pensie.
Este bine cunoscut şi faptul că, din moment ce se continuă cultivarea spiritului, înaintarea în vârsta exercită mult mai puţină influenţă asupra lui decât ne-am putea imagina.
Cât ar părea de bizar, întreţinerea şi amplificarea beneficiilor din perioada şcolară sau universitară sunt de un real folos pentru vârstnici.
De alminteri s-a remarcat că, odată cu terminarea ciclului şcolar, adolescentul încetează antrenamentul intelectual, iar absenţa de disciplină devine una din principalele cauze ale ineficienţei mentale. În afara orelor consacrate ocupaţiilor cotidiene, tinerii adulţi n-au pe nimeni pentru a le ghida şi organiza eforturile. Lecturile, aşa cum sunt practicate, deseori fără discernământ, satisfac curiozităţile fără însă a cultiva metodic inteligenţa.
Pe de altă parte, adulţii, în marea lor majoritate, refuză „lecţiile”, nu numai ale celorlalţi, dar şi pe cele provenite din propriile lor experienţe; una dintre prejudecăţile cele mai nocive ale umanităţii. Nu-i de mirare că, începând de la 25 de ani, mulţi sunt incapabili să se concentreze şi să-şi rânduiască gândurile în vederea unei activităţi izbutite.
Conservarea tonusului intelectual este în raport direct cu setea de cunoştinţe, cu o curiozitate permanentă, împinsă până la capătul existenţei. Nimic nu-i mai deprimant decât una din tânguielile lui Guy: „Nu cred că la anii mei, mai am vreo şansă de ameliorare a memoriei …” .
Evident că gimnastica minţii trebuie să meargă mână-n mâna cu exerciţiul fizic, amintindu-ne de faimosul dicton latin al lui Iuvenal, atât de mult evocat în mediul sportiv: ”Mens sana in corpore sano”.
Pentru a ajunge la „terminus” într-o stare de luciditate acceptabilă, evitând preschimbarea în „legumă”, atât disciplina mentală cât şi higiena corporală sunt indispensabile. Singurii care ajung departe, sunt cei capabili să-şi impună o disciplină voluntară, în pofida ideii preconcepute potrivit căreia vârsta ar constitui un obstacol.
Nu-i mai puţin adevărat că o parte din vârstnici, descurajaţi de maladii sau de condiţiile unei vieţi mizerabile, se lasă abrutizaţi de lipsa totală de activitate cerebrală şi fizică, resemnându-se cu ingurgitarea programelor televizate debilitante, ceea ce-i expune expresiei ireverenţioase de „vieux con” (bătrân idiot). Excelenţa unui moral se repercutează, fără doar şi poate, asupra stării fizice generale, reciprocitatea fiind de asemenea posibilă.
