Generaţia mea a trăit războiul din Vietnam şi Flower Power mai intens decât America.
Pentru că noi, adolescenţii acelor ani, ne chinuiam să construim America noastră.
Nu aveam blugi şi cămăşi Levi’s, nu eram lăsaţi să purtăm plete, primeam o banană de Paşte şi una de Crăciun.
Dar ştiam pe de rost toate cântecele lui Deep Purple, Led Zeppelin, Uriah Heep, Black Sabbath, Pink Floyd, Santana, Jethro Tull, Iron Butterfly, Slade şi câte şi mai câte.
Noi nu aveam cluburi, dar „ceaiurile” noastre năşteau întotdeauna iubiri curate, care, în timp, s-au dovedit prietenii temeinice, chiar dacă noi, visătorii aceia incurabili, nu ne-am mai văzut de peste 30 de ani.
Ne făceam Americă într-un cotlon ascuns din curtea şcolii unde o fată blondă cu ochi de cer replasmuia refrene de Joan Baez, Bob Dylan, Donovan.
Universal Soldier…
Când Vietnamul a devenit comunist am plâns.
Nu era războiul meu, dar atunci s-a năruit pentru prima oară un mit.
Care avea să se mai prăbuşească de mai multe ori.
Şi tocmai de aceea, America aceea a noastră, din curtea şcolii, va rămâne eternă.
Doar acolo şi atunci, în anii aceia „de aur”, am înţeles ce înseamnă Easy Livin’ şi July Morning.