ACUM.TV

 
Edwiga fuma în grădina din spate şi mângâia florile, îmi arăta câte un avion pe cer şi îşi agita mâna a depărtare, atingânu-şi ochii ca şi cum şi-ar fi oprit o lacrimă, să înţeleg că avea şi ea în Polonia o grădină de care îi era tare dor. Din păcate era alergică la praf. Purta măşti de hârtie care îi dădeau un aer misterios şi atingea totul cu grijă ca şi cum ar fi lucrat cu lucruri periculoase. Era de la sine înţeles că praful aveam să-l şterg tot eu pentru a nu-i cauza vreo criză de sufocare. După câteva luni a plecat în Polonia pentru a-şi prelungi viza care îi expirase, dar nu a mai primit intrarea în America.

M-am orientat atunci în cartier. Coafeza m-a rugat s-o ajut, avea o soră care căuta cu disperare orice de lucru, i se îmbolnăvise soţul şi avea doi copii în şcoală. Dina era energică şi muncitoare. Venise din Uzbekistan la câţiva ani după destrămarea Uniunii Sovietice. Buharinii îşi translataseră aici tradiţiile şi tribul, iar Rego Park era cartierul lor preferat, plin de magazine şi restaurante care refăceau cumva atmosfera de acasă. Erau fericiţi în America, se simţeau protejaţi, unii veniseră cu ceva bani, îşi cumpăraseră case frumoase şi îşi deschiseseră afaceri prospere. Alţii apăreau la ştiri implicaţi în tot felul de matapazlâcuri ori crime pasionale.

Uneori Dina devenea nostalgică din senin. Vorbea puţină engleză, cu accent rusesc greoi, şi cei doi dinţi de aur din faţă de care era foarte mândră îi străluceau ştrengăreşte:

„Ce oraş, Taşkentul! Mare, frumos! Şi ce metrou… numai marmoră şi candelabre mari, frumoase, muzeu, nu ca ăsta de-aici. Dar după ce ne-am desprins din Uniune au venit musulmanii la putere şi ne-au spus să plecăm, că e ţara lor. Am plecat. Şi noi evreii, şi armenii, şi nemţii. Economia a căzut, au rămas fără doctori, fără avocaţi, fără negustori şi le-a mers tot mai rău. Acum ne regretă. Mulţi au început să vină încoace, e plin de musulmani. Dacă îi întrebi de ce n-au rămas acolo, între ei, dacă tot ne-au gonit, spun că n-au putut trăi fără noi. Eh, aici e loc pentru toţi.”

Era harnică, îşi vedea de treabă, freca, ştergea, curăţa şi când eram prin preajmă trebuia să ascult până la capăt:

„Mai am ceva rude în Haifa. Până să primim viza de America am stat câteva luni în Israel. Dar nu mi-a plăcut, e mic. În Taşkent nu mai avem pe nimeni din familie, dar într-o zi vreau s-o duc pe fata mea care s-a născut aici să vadă şi ea unde am locuit, unde am făcut şcoala, ce ţară frumoasă, mare, ce fructe gustoase sunt acolo! Şi ce metrou!”

Era o femeie de încredere căreia îi puteai lăsa casa pe mână fără emoţii. Doar că programul nostru s-a schimbat şi singurele zile în care putea veni la curăţenie erau vinerea după amiaza sau sâmbăta dimineaţa. Când i-am spus, dinţii de aur au încetat să-i strălucească.

„Imposibil! E Shabat. Nici nu poate fi vorba”.

„Nu ştiam că eşti religioasă.”

„Nu sunt. În schimb fiul meu e. Când am ajuns aici ne-am speriat, ni s-a spus că majoritatea adolescenţilor din şcolile publice americane sunt pe droguri. Am vrut să-l ferim, l-am dat la o yeshiva, ştiţi ce e, o şcoală religioasă, am crezut că aşa îl ţinem departe de depravarea de aici. Doar că a dat în alt păcat, a ajuns extrem de religios. Nu ne lasă să lucrăm de Shabat, nici de sărbători, acasă ne obligă să mâncăm glatt kosher, n-am ce să fac! Vrea să se facă rabin…”

După Dina am reluat şirul Mariilor. De data asta o basarabeancă de 23 de ani din Chişinău, cea mai frumoasă dintre toate dar care avea să producă şi cea mai mare surpriză. Voia să strângă bani să-şi termine studiile de psihologie. Părea inteligentă, ambiţioasă şi hotărâtă să reuşeacă în New York despre care spunea că e cel mai minunat loc de pe pământ şi că nu ar mai pleca de aici nici în lanţuri.

Era o blondă subţire cu delicateţe de trestie dublată de o forţă pe care aveam să i-o descopăr mai târziu. Semăna cu zânele din cărţile ilustrate de poveşti şi strălucea misterios ca şi ele. De fiecare dată venea foarte devreme dimineaţa sub pretextul că are cursuri seara şi trebuie să se pregătească. Îmi cerea să-i plătesc cash. Vorbea puţin iar eu îi încurajam bucuroasă discreţia, până la urmă reconfortantă. Mă retrăgeam cu leptopul în birou în timp ce ea zumzăia ca o albină eficientă din basement la etaj. Odată a venit lângă mine, s-a uitat scurt în ecranul computerului şi m-a întrebat:

„Sunteţi scriitoare? „
„Da.”
„Şi aveţi succes?”
„Nu.”
„Mai bine aţi scrie povestea mea, aţi da lovitura.”

Am zâmbit. Puţin strâmb. Toţi visează ca viaţa lor să devină subiect de roman. Visul fiecăruia care ajunge în America e să dea lovitura. Visul oricărui scriitor e să aibă succes. Şi aşa mai departe. O listă de visuri interminabilă. Cu puţin bun simţ poţi să-ţi păstrezi însă luciditatea. Mi-am văzut de poeziile mele mai departe.

Într-o zi Maria a apărut ca de obicei foarte devreme, nu şi-a pus bluza cu mâneci lungi, espadrilele şi pantalonii de trening pe care îi îmbrăca atunci când se apuca de curăţenie, în schimb m-a luat de mână şi mi-a spus direct, fără patetism:

„Trebuie să dispar.”

Mă aşteptam la asta din partea unei zâne. Dădea din mâini când vorbea, palmele delicate şi albe ca nişte aripi de porumbel tăiau aerul cu graţie. Atunci i-am observat vânătăile de pe încheieturile mâinilor, de parcă fusese mult timp în lanţuri. Am ascultat-o, i-am plătit cash pentru ziua în care nu lucrase şi a dispărut.

Cu şirul Mariilor oprit brusc, am realizat că obosisem. Cât să mai încerc?! A trebuit să-mi acceptat eşecurile şi am rămas să fiu propria mea femeie. De câteva ori m-am visat albină. Strângeam, curăţam, zburam până la epuizare şi la urmă apărea Regina şi lua tot nectarul. Nu ştiu să interpretez vise şi nu cred în ele. Toate există doar pentru că le înregistrăm, apoi le numim.

Câteva luni mai târziu un ziar de mare tiraj publica un reportaj amplu despre prostituţia din Moldova, despre o anume Marinela care fusese adusă la New York printr-o reţea mafiotă de trafic uman sub pretextul că ar avea un contract ca dansatoare într-un go-go bar, fusese ţinută ostatecă în cătuşe doi ani într-un basement din Brooklyn şi forţată să se prostitueze sub ameninţarea cu moartea. Reuşise până la urmă să evadeze înjunghiindu-şi paznicul în somn, şi un timp se ascunsese sub o identitate falsă, pretinzând că ar fi studentă la psihologie şi fâcând menajul la diverse familii din Queens.

În urma declaraţiilor ei reţeaua fusese desconspirată iar avocatul care îi negociase libertatea susţinuse pe toate posturile de televiziune că era în fond o victimă, o femeie curajoasă, hotărâtă să se salveze şi să reuşească la New York, oraş de care era profund îndrăgostită. Nu fusese nici condamnată, nici deportată în Moldova. Mass-media a făcut imediat o pasiune pentru ea. Marinela învăţase cu adevărat ceva din lumea asta şi până la urmă a dat lovitura. A scris o carte în care-şi spunea povestea şi care avea să ajungă bestseller. Într-un final de capitol mă pomenea şi pe mine. În treacăt.

Acest articol a fost publicat duminică, 3 februarie 2013 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.