ACUM.TV

De mică am fost decretată de asfalt după repetatele încercări ale părinţilor să mă lase vara la ţară cu bunicii, unde când nu era praf, era noroi. Nicio poezie. Orice zi frumoasă era compromisă de norii de muşte grase care se lipeau de toate. Ploua mai jos ca la oraş, cu tunete şi fulgere violente, soarele era mai puternic şi pârjolea nemilos. Natura era încă stăpână acolo şi îşi făcea de cap cum voia. Nopţile erau înghiţite într-un întuneric opac întrerupt doar de lătratul lugrubru al câinilor. Eram sigură că în grădină apăreau noaptea animale neinventate, din alte lumi, care luau în stăpânire locul până la primul cântat al cocoşului. Un cântat şi el înfricoşător care îi făcea pe bunici să sară din pat şi să plece la câmp înainte de a se lumina afară. Ziua mă prefăceam fără chef că m-aş juca de-a viaţa la ţară, iar seara mă ghemuiam în patul îngust lângă trupul firav al bunicii şi în timp ce ea se ruga Fecioarei Maria pentru iertarea păcatelor, eu mă rugam să vină tata şi să mă scape de-acolo.

În adolescenţă nu găseam nici o bucurie în afara oraşului unde agitaţia amesteca singurătăţi cât să nu ţi-o recunoşti pe a ta. Chiar şi acum, nimic nu mă linişteşte mai mult decât zgomotele străzilor aglomerate de trupuri programate trecând indiferente unele pe lângă altele, claxoanele maşinilor şi taxiurile galbene năpustindu-se isteric în intersecţii de parcă ar pleca la război, forfota în jurul gurilor de metrou gata sa înghită pe oricine şi să scuipe afară oricâţi, aburul înecăcios ieşind din gurile de canal, sirenele maşinilor de poliţie şi vibraţia asfaltului, restaurantele înteţite la orice oră a zilei de parcă în New York ar trăi cei mai nemâncaţi oameni din lume, gazonul din Bryant Park plin cu scaune verzi unde poţi să-ţi bei Starbucksul privind la Public Library cum îşi deseanză silueta pe cerul bănuit în spatele clădirilor suple de sticlă şi oţel.

La numai un un sfert de oră peste râu se află cartiere rezidenţiale cu case spaţioase, nu ca apartamentele hectice din Manhattan unde adulţii par mai înalţi, poţi auzi respiraţia celuilalt şi atinge plafonul cu mâna. Viaţa e mai ieftină aici, magazinele est-europene au şi ele delicatese ca acasă şi se spune că e o plăcere să stai seara în grădina ta la un pahar de vin după o zi petrecută în nebunia din Manhattanul încins. Cel puţin astea au fost argumentele, şi iată-mă într-o casă veche de cărămidă din Queens, cu doi vecini chinezi la dreapta si doi ruşi la stânga, cu subsol şi etaj, grădină în faţă şi-n spate, într-o zonă verde şi odihnitoare.

De femei n-am avut nevoie până atunci. Dacă în comunităţile mormone din Utah să ai o femeie la curăţenie ar fi imoral, într-o casă mare din Queens e necesar, iar în Manhattan obligatoriu, dacă e să-ţi respecţi standardul. Cele mai căutate sunt filipinezele, dar eu am optat pentru femeile noastre, mai mult ca să-mi arăt susţinerea pentru noii emigranţi câştigători ai loteriei vizelor care îşi caută de lucru.

Pe toate femeile mele le chema Maria. Prima era cumsecade şi trecută bine de prima tinereţe. Îşi punea ochelarii, arunca o privire scurtă la praful de sub paturi şi îşi îndrepta spatele învinsă:

„Acolo n-are rost, tot nu se vede”.

Fostă profesoară de educaţie fizică într-un oraş de provincile, îi plăcea doar să tricoteze, iar acasă îşi chema câte o elevă să o ajute la curăţenie. Dezamăgită că nu o puneam să ne împletească nici şaluri nici pulovere, făcea de fiecare dată o criză de sciatică. Rămânea imobilizată pe canapea în timp ce eu alergam pe scări de sus în jos, ba sa-i pun brâuri calde la spate, ba să dau rapid cu aspiratorul, în timp ce ea îmi indica din pat unde am lăsat scame în urmă. Era o femeie grijulie :

„Nu vă usmiţi, daţi aşa, mai la suprafaţă…că nu se merită. Uite cum ajuns eu dacă nu m-am păzit”. Sau unde era mai greu de ajuns: „Lăsaţi ca vine domnul şi îl punem pe dânsul…” Altfel, îi păsa de noi şi îmi spunea pe ton matern: „Mi se rupe sufletul să vă ştiu aici. Nu vă e dor de casă?” Când îi spuneam că aici e casa mea, se uita la mine cu milă: „Mă întreb de ce nu emigrează nimeni din America?!”

Uneori îmi povestea coborând vocea: „Fac curat la una în Manhattan. O avocată care creşte trei pisici, doi câini şi cinci broaşte ţestoase. De care tot eu am grijă. N-a fost măritată niciodată. Păi cine să stea cu ea?! Pe pat are cinsprezece cuverturi puse una peste alta. Le-am numărat. Şi totul e îmbâcsit de păr. Un apartament foarte mic cu veceul în dulap. Frigiderul e mai mult gol. Umblă toată ziua, ba la terapist, ba la sală sau la yoga, iar seara îşi pune adidaşi şi fuge de nebună prin parc. Parcă aici sunt mai mulţi oameni singuri ca la noi. Şi mult mai ciudaţi”.

Cum i se mai calma criza de sciatică, îi plăteam, îi comandam un taxi şi rămâneam până seara să termin curăţenia.

A doua Marie nu era nici ea foarte tânără dar solidă şi sănătoasă. Adora soluţiile de făcut curaţenie şi era mereu nemulţumită că nu aveam suficiente tuburi, cutii şi sprayuri miraculoase în casă. Mă trimitea de fiecare dată să cumpăr Fantastic bleach care era preferatul ei. Fusese farmacistă în ţară şi îmi trata cu morgă ignoranţa în ale compuşilor chimici. Dacă îndrăzneam să-i sugerez să frece cuptorul şi pe dinăuntru, îmi arunca priviri dispreţuitoare, trântea ustensilele şi îşi lua o poziţie nobilă:
”Uite ce-am ajuns! Dracu’ m-a pus să mă iau după bărbatu-meu şi să vin încoace. Că dacă tot am câştigat greencardul, hai să vedem cum e…Cum să fie?! Am fost farmacistă 30 de ani, mă ştia tot cartierul, ce vorbesc, tot oraşul! Eram respectată…”

„Şi temută”, aş fi vrut să adaug eu, dar doamna Maria nu îmi dădea răgaz.

„Ăştia nu ştiu să trăiască. Muncesc până crapă şi o dau apoi pe pastile. Să vă spun ce pastile văd eu în dulăpioarele lor cu oglinzi din baie? Zeci de flacoane de antidepresive, pilule de anxietate, de insomnii, de durere… Familii întregi într-o dungă. O naţie suferindă. Nu mai e nimic de făcut.”

Dacă îi ofeream ceva de mâncare sau de băut, devenea circumspectă, îmi cerea să-i arăt ambalajele şi studia cu atenţie compoziţia şi termenul de expirare.

„Nimic nu-mi place aici. Nici mâncarea n-are gust. E plină de hormoni, antibiotice, pesticide, compuşi sintetici cancerigeni. Nu vedeţi ardeii ăştia anormal de mari? Toate sunt excesiv de mari, procesate, contaminate şi la urmă frumos ambalate. Şi ce oameni urâţi! I-am spus şi lui bărbatu-meu, strângem cât om strânge şi să plecăm dracu’ din iadul asta”.

Când a izbucnit vulcanul din Islanda şi zborurile spre Europa au fost anulate zile întregi din cauza norului de cenuşă, Maria a intrat în panică: „Ce ne facem dacă nu mai putem scăpa de aici? Acum îi înţeleg pe ăia care plecau pe vremea comunismului şi nu li se mai dădea voie să se întoarcă…”

Farmacista mea a evadat în cele din urmă acasă unde „or fi ei mitocani dar cel puţin sunt zdraveni la cap”, lăsând în urmă zeci de cutii de detergent şi soluţii care mai de care mai eficiente pentru următoarea Marie. Spre deosebire de celelalte, ei îi plăcea New Yorkul, deşi mari satisfacţii nu îi adusese până atunci.

Înaltă, fragilă şi melancolică, tânăra Marie, absolventă de drept la Cluj, venită aici în căutarea lui Făt Frumos, făcea deocamdată curăţenie la un birou de avocaţi din Manhattan şi lucra serile într-un restaurant. Scria poezii şi chiar publicase într-o revistă etnică de pe lângă o biserică din Queens. Frustrarea o făcea să izbucnească des în plâns, mai ales când ştergea praful pe cărţile din bibliotecă. Uneori aducea cu ea poezii şi mi le citea cu intonaţie în timp ce eu ca să nu pierd timpul ştergeam parchetul, refuzând să-mi accept şi de data asta, înfrângerea. Momentele poetice alternau cu confesiuni despre visele ei de viitor şi imaginea fericirii care nu se lăsa uşor prinsă în plasă. Cum Făt Frumos întârzia să apară, s-a măritat până la urmă cu un hispanic, s-a mutat în Bronx şi i-am pierdut urma.

Şirul Mariilor naţionale a fost întrerupt de marocanca Fatima, mereu tristă, preocupată de o relaţie neoficializată cu sponsorul care o adusese în America, un patron de bar care amâna să o ia de nevastă. Îşi aducea nişte mănuşi galbene lungi de cauciuc care îi treceau de coate, îmi spunea că ea e profesionistă, lucrase într-un hotel din Fes, şi îmi promitea că o să ne gătească cuscus şi vinete umplute. O nimeream însă mereu în perioada Ramadamului, trebuia să stea nemâncată până la apusul soarelui, aşa că pe la două după amiaza leşina ştergând frigiderul, o căram pe canapea, o stropeam cu apă rece şi o înveleam cu pături calde să-i calmez tremuratul.

Într-o zi m-a anunţat că a rămas gravidă şi nu mai poate veni la curăţenie. Atunci a apărut Edwiga, o poloneză zdravănă care făcuse o adevărată pasiune pentru mine după ce pe o etajeră a descoperit o fotografie a mea cu Papa Ioan Paul II luată cu ani în urmă la Vatican. Mă strângea în braţe şi mă pupa zgomotos pe obraz, turuind fără încetare în poloneză deşi era clar că eu nu înţelegeam o iotă. Îi răspundeam doar „dobre-dobre”, şi asta o înduioşa la culme lăsându-i impresia că înţeleg fluviile ei de cuvinte, se repezea şi mă strângea în braţe şi mai tare. De fiecare dată îmi povestea probabil viaţa ei, şi ca să-mi faciliteze înţelegerea făcea gesturi ample, arătându-mi când verigheta când inima şi făcând semnul crucii când era vorba de soţul decedat.

(Va urma)

Acest articol a fost publicat marți, 29 ianuarie 2013 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.