Homi Bhabha are o propoziţie pe care o repetă atât de frecvent, atât în scris, cât şi în discursul vorbit, încât n-ar fi greşit să considerăm că ea însumează, deopotrivă, problemele şi soluţiile lumii contemporane în viziunea distinsului profesor de la Harvard: globalizarea începe acasă („globalization begins at home”). Desigur, el vorbeşte de pe poziţiile unui intelectual preocupat de postcolonialism, ceea ce nu înseamnă, însă, că argumentele teoretice din spatele acestei propoziţii nu pot fi aplicate şi în partea de Europă pentru care postcolonialismul e doar o curiozitate intelectuală şi nu o experienţă trăită; vorbesc, desigur, de Europa aflată, până nu demult, în spatele Cortinei de Fier şi, în special, de România. În principiu, el afirmă că ceea ce înţelegem prin cultură naţională este contaminat, fără nicio conotaţie calitativă a termenului, de o identitate „hibrid”, a emigrantului sau a fostului colonizat, care împarte acum, în calitate de cetăţean, acelaşi spaţiu naţional cu fostul colonist. Aşadar, văzută în aceşti termeni, globalizarea nu mai e un fenomen care se tranşează între o naţiune şi alta, între o cultură şi alta, ci o realitate care se desfăşoară intern, înăuntrul fiecărei culturi.
Ce putem aplica, însă, de aici, culturii române? Păi, în primul rând, extrapolând, putem înţelege prin colonizat o metaforă a celuilalt, a minoritarului, în cazul românesc. În această lumină, am putea să examinăm cultura română pentru a vedea în ce măsură ea este română, în termenii etnici pe care îi vehiculează discursul naţionalist, şi în ce măsură ea e un conglomerat de contribuţii ale diferitelor minorităţi (evreiască, maghiară, bulgară, rusească, turcă etc.), articulate toate într-o identitate culturală contemporană. Dacă lăsăm cifrele să vorbească, trebuie să fim atenţi la ceea ce au ele, cu adevărat, de transmis. Bunăoară, naţionaliştii ar cita recensămintele sau estimările asupra structurii etnice a României, din 1867 şi până în zilele noastre. Cifrele par a le da dreptate: 81,8% din populaţia totală a tării este reprezentată de români în 1867, 71,9% în 1930, 85,7% în 1948, 85,7% în 1956, 87,7% în 1966, 88,1% în 1977, 89,5% în 1992, 89,5% în 2002, 88,6% în 2011. Aşadar, dacă ne oprim aici, discuţia despre influenţa covârşitoare a minorităţilor asupra culturii moderne a României, nu pare a avea niciun fundament.
Nu mă voi opri, însă, aici. Nu pentru că aş avea o agendă ascunsă, ci pentru că, pur şi simplu, n-ar fi corect. De ce? Păi, în primul rând pentru că statisticile citate încorporează, în mod evident, atât populaţia urbană, cât şi pe cea rurală. Or, deşi România a fost şi este şi astăzi, într-o mai mică măsură ca la început, o societate rurală, modernizarea ei culturală e rodul covârşitor al mediilor intelectuale urbane. Aşadar, dacă vrem să avem o imagine coerentă, vom cita structura etnică a marilor centre universitare şi a mediilor urbane în primul rând (înainte de intervenţia criminală a comunismului în structura etnică a statului). Oricât s-ar fi străduit Iorga şi alţii ca el să ne convingă de contrariul, modernizarea României, ceea ce este ea astăzi, e rodul unei efervescenţe culturale urbane şi nicidecum rurale. Faptul că în anul de graţie 2012, minorităţile din zonele urbane ale României nu mai reprezintă, statistic, mare lucru, se datorează nu atât lor sau unor condiţii obiective, cât, mai ales, politicii duse împotriva minorităţilor de regimul comunist. De exemplu, deşi evreii, conform istoricului Marius Oprea, reprezentau 3,1% din populaţia ţării, în 1930, ei constituiau nu mai puţin de 30% din populaţia capitalei, în acelaşi an. Astfel de cifre pot fi citate, în acelaşi sens, cu referire şi la alte minorităţi (a se vedea cărţile istoricului Lucian Boia). Aşadar, la momentul formării statului român (1859 şi 1918), România nu era nici pe departe atât de omogenă etnic pe cât ne place să credem. Identitatea acestui stat a fost, de la bun început, şi ar fi fost şi pe mai departe de n-ar fi existat Holocaustul, legile antievreieşti dintre 1940 şi 1942, dislocarea minorităţilor maghiare, germane şi evreieşti în timpul comunismului, o extrem de interesantă contribuţie multi-etnică ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi, identitar vorbind.
Aici, teoriile lui Homi Bhabha încep să devină fecunde pentru noi. Căci, acceptând evidenţa că statul român e construcţia, deopotrivă, a românilor şi a minorităţilor lui etnice (care, în anumite zone, timpuri şi medii sociale nici măcar nu erau minorităţi, statistic vorbind!), scăpăm de obsesia românităţii noastre, înţeleasă etnic. Statul naţional de astăzi, unde minorităţile sunt, numeric, nesemnificative, arată aşa nu pentru că asta ar fi fost evoluţia lui naturală, ci tocmai pentru că, obsedaţi de ideea unei naţiuni monoetnice, comuniştii l-au transformat în mod forţat, în aşa fel încât el să apară astăzi monoetnic. Minorităţile României nu au dispărut pe cale naturală, nu au fost asimilate, ci, pur şi simplu rejectate sistematic, anihilate cultural şi fizic, vândute la export (există şi un mercurial; ştim astăzi cam cu cât vindea Ceauşescu un evreu sau un german) prin politică oficială, de stat. Înainte de a se produce, însă, fenomenul, minoritarii au lăsat urme în cultura şi identitatea noastră, urme pe care nu le putem şterge prin decret sau prin discurs politic.
Aşadar, iată o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm noi, în interiorul propriilor noastre graniţe, în interiorul propriei noastre mentalităţi, căci, nu-i aşa, globalizarea începe acasă. Totul începe acasă. Interesant este că şi astăzi, în problema ţiganilor români din Europa, mentalitatea românească procedează conform aceleiaşi paradigme. Ei sunt hoţi, violatori, tâlhari, de vreme ce noi suntem filantropi, suflete mari, conştiinţe universale. Ca şi în cazul celorlalte minorităţi, însă, nu există ei şi noi. Într-un articol publicat în „Vremea”, în (nota bene!) 1935, Eliade citează un proverb care circula în epocă: „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout le people vole, c’est la Roumanie”. Deci, stereotipiile nu sunt deloc de dată recentă, ele nu au apărut, aşa cum ne place astăzi să credem, pentru că, odată cu integrarea României în UE şi chiar înainte, minoritatea romă a invadat Europa, stricându-ne imaginea. Ele existau acolo încă din zorii făuririi statului nostru. Şi, aici speculez, dar cred că nu fără temei, o bună parte din ceea ce este astăzi provincial, primitiv, gregar în România, vine tocmai din faptul că, în loc să lăsăm minorităţile să contribuie fecund la identitatea noastră, le-am anihilat, le-am redus, le-am minimalizat, le-am negat. În loc să-i lăsăm pe evrei, pe saşi, pe secui, pe bulgari, pe turci, pe maghiari etc. să ia parte la construcţia identitară românească, aşa cum au făcut-o atunci când au fost lăsaţi în pace, i-am exclus sistematic, întâi prin legi şi mai apoi prin discurs. În loc să ne bucurăm că, prin ei, avem acces la marea cultură universală, i-am respins ca pe un organism străin.
P.S: Autorul acestui text nu este nici evreu, nici maghiar, nici tătar, nici turc şi nici bulgar. El este român, chiar şi în accepţiunile cele mai primitive ale termenului (precum cea a lui Nae Ionescu). Pe cât poate genealogia proba, el e născut din generaţii succesive de români.
Articolul deschide o problemă fundamentală a naţionalismului „internaţional”.
Dacă încercăm să exprimăm în limbaj matematic, ecuaţia influenţei minorităţilor naţionale, în cadrul majorităţii, putem obţine două relaţii de interdependenţă:
1. Cu cât este mai ostilă majoritatea naţională faţă de o minoritate, cu atât scade capacitatea majorităţii de integrare şi globalizare.
2. Cu cât este mai ostilă majoritatea naţională faţă de o minoritate, cu atât creşte capacitatea şi dorinţa unei minorităţi natioanale de a se detaşa faţă de majoritate, prin realizări superioare, în toate domeniile, inclusiv în capacitatea de integrare şi globalizare.
Toate minorităţile naţionale din România (şi nu numai) au mers pe calea afirmării contribuţiei lor majore, în cadrul majorităţii, cu o singură excepţie, a rromilor, care au sfidat întotdeauna-majoritatea. Pur şi simplu, nu au dorinţa să se integreze, sau să se globalizeze.
Nu sunt naţionalist, iubesc orice copil, orice om, nu mă interesează naţionalitatea lui, în relaţiile directe. Zonele unde există o multitudine de naţionalităţi au fost cele mai efervescente în dezvoltarea lor. O dovedesc oraşele cu populaţii foarte diversificate, cum sunt, de exemplu, Odessa, Marsilia, Constanţa, etc., şi nu în ultimul rând-Bârladul lui Victor Ion Popa care a scris „Take Ianke şi Kadâr”.
@Ovidiu Iancu. Cred că în partea finală exagerați, nu am senzația că minoritățile nu ar fi avut ocazia să se manifeste în România. E drept, în anii comunismului nu era chiar ușor, dar era greu și pt majoritari. Tiktin și Șăineanu au contribuții majore la cultura română. Sigur, au fost și marginalizați, dar și Caragiale, ortodox sadea, a fost exilat. Știm de ce: era acid, era iubitor de soții ale bogaților timpului, ale politicienilor. Celor puternici nu le plac asemenea șotii.
Pînă să ajungă acolo unde spuneți, România și românii mai au de rezolvat cîteva probleme acute: reforma educației (voi scrie despre asta), reforma administrației (am scris în acest număr), reforma politicului (voi scrie…). Nu e ușor să urnești din drum. Cei 40 de ani de comunism + cei cîțiva ani de neocomunism nu se șterg așa ușor, evul mediu sud-est european nu a fost așa de generos cu civilizația, nu a fost nici cu noi, nici cu slavii de sud, nici cu albanezii…
Să mulțumim lui D-zeu că nu am avut masacre precum în fosta Iugoslavie – sîrbii, croații și bosniacii vor fi marcați mult timp de ce s-a întîmplat acolo.
Ma scuzati ca poza din articol mi-a blocat discernamantul fara sa neglijez continutul. Dar ca si un motto bun o imagine zice ceva din pornire. Infratirea pentagonala esta ca si scaunul de la ONU cu un picior rupt. Hai sa numarerotam mana cu bratara cu 1 si asa mai departe in sensul acelor de ceasornic. Daca 1 si 2 sunt minoritati galbene, 3 si 4 minoritati de culoare (politically correct), atunci majoritatea alba are o singura mana … de spus. Vorbim de trecutul Romaniei sau viitorul Europei ? Daca 1 e femeie, 2 barbat, 3 femeie, 4 barbat si 5 evident barbat, unde e egalitatea intre sexe ? Nu cred nici macar ca forma, face aluzie la Pentagonul American. Din pacate am o intrunire peste cinci ore asa ca las balta analiza. Dar concluzie este ca formele geometrice penta … nu-sunt un simbol prea bun. Vezi steluta comunista, steaua sectelor diavolesti. De ce nu se folosesc forme hexa … ? Sunt perfecte, de la fulgul de nea, la razele soarelui si de ce sa va mint si scutul lui David imi place :).
Nu-mi fac iluzii ca va veti „debloca”, dar va informez, totusi, ca fotografia este unul dintre logo-urile folosite pentru Ziua impotriva Discriminarii Rasiale. Asadar, e ceva mai mult decat imaginea a patru maini pe care, cu atata gratie si corectitudine aritmetica, le numerotati
@Ovidiu Ivancu.
Mi-am cerut scuze. Si inca o data sunt 5. Ca si continentele. Ca si cercurile olimpice. Aricolul mi-a placut. Desenul (il cunosc) mi-a produs un zambet instinctiv. Si cand sunt vesel imi place sa impartasesc veselia. Nu o luati in nume de rau. La cabana poti sa-l tutuiesti chiar si pe Dumnezeu.
Draga domnule Ivancu,
You made my day !!! cu asta: Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout le people vole, c’est la Roumanie…
Intrebarea mea naiva: si atunci tiganii au invadat Europa si faceau de ris Romania? Se zice si azi ca roman nu e nationalitate e o… meserie (una speciala) 🙂 pe mine ma distraza asta pe altii nu. Sint absolut convins ca majoritatea romanilor accepta minoritatile iar acces la marea cultura universala e din plin, majoritatea tinerilor au smartphone si minuiesc internetul cu multa dibacie. (joking) 🙂 … nu-mi permit sa glumesc mai mult ca vine nea Bareket si ma da afara…
Felicitari pentru articol !!!
„…să-i lăsăm pe evrei, pe saşi, pe secui, pe bulgari, pe turci, pe maghiari etc. să ia parte la construcţia identitară românească” – scuze, nu înţeleg. Adică înţeleg „a lua parte”, dar nu şi restul.
Pornind de la „nu există ei şi noi”, nu înţeleg cum să contribuie fecund un rom la identitatea românească. Nici cum nu îl lăsăm („noi”) să contribuie, ca să avem acces la marea cultură universală.
Şi, altfel, numiţi „identitate” imaginea, cartea de vizită prezentată în străinătate?
Daca veti citi cu atentie, veti intelege.
Primul pasaj citat de dvs. e citat fragmentat. Intreaga fraza suna asa: „În loc să-i lăsăm pe evrei, pe saşi, pe secui, pe bulgari, pe turci, pe maghiari etc. să ia parte la construcţia identitară românească, aşa cum au făcut-o atunci când au fost lăsaţi în pace, i-am exclus sistematic, întâi prin legi şi mai apoi prin discurs.” Deci, e clar o trimitere la procesul statului roman de inlaturare a minoritatilor prin diverse legi sau politici promovate de-a lungul timpului (am oferit exemplele necesare).
Cand spun ca nu exista „ei” si „noi” nu mai e vorba de stat si politicile lui oficiale, ci de relatii interumane, de modul cum cred ca ar trebui sa ne percepem minoritarii, individual vorbind.
Evident ca identitatea si „imaginea” nu pot fi suprapuse si nici nu au fost in textul de fata. Exista o relatie intre cele doua, dar ea e mult mai complicata decat simpla sinonimie.
Cred ca, in cazul comentariului dvs., e vorba de o lectura in diagonala a textului.
Sper ca v-am lamurit neclaritatile.
Cred că, în relațiile grup majoritar/grup minoritar (indiferent dacă e vorba de grupuri etnice sau religioase sau ambele sau de orice alt fel), în lumea noastră trebuie să se aplice principiul liberal al contractului dintre stat și cetățean: statul asigură buna funcționare a sistemului, iar cetățeanul (indiferent de etnic, de religios, de orice altceva) este credincios (în sensul de fides, de unde fiducia), adică cetățean onest statului. Este principiul așa de frumos explicat de dl Valeriu Stoica și așa de lamentabil neaplicat întru cele lumești tot de domnia sa. Dar, cum se spune, să facem ce spune popa, nu ce face el.
În diagonală sau zigzag, văd cel puţin o contradicţie în expunerea Dvs. Pe de-o parte, la nivel de „stat”, istoric, înfieraţi comunismul că a uniformizat prin legi şi politică un conglomerat multietnic, iar pe de altă parte spuneţi că, la nivel individual, n-ar trebui să percepem deosebiri.
Eu întreb de ce am fi duplicitari: dacă le recunoaştem minorităţilor contribuţia (nu numai la nivel cultural!), de ce nu le-am recunoaşte şi existenţa (admiţând că sunt aparte, altfel, speciali şi că este nevoie de nuanţare politică, juridică etc. în ceea ce-i priveşte)?
Recuzând naţionalismul românesc, stăruind să-l (con)topiţi, negaţi drepturile acestor minorităţi la afirmarea etniei lor (dar, dacă românii nu au/vor conştiinţă etnică, nu înseamnă că nici alţii n-o au). În caz contrar, aţi susţine obligativitatea respectului reciproc.
Asta spuneam că nu înţeleg: Dvs. de care parte a baricadei sunteţi? Consideraţi că minorităţile (statistic, nu mare lucru) mai constituie o problemă astăzi, în sensul că justifică dezbaterea? Există un prag procentual de la care o minoritate contează? Credeţi că ar trebui să le împărţim în minorităţi bune, avantajoase (profitabile) şi minorităţi rele, păguboase – având în vedere că stereotipii există şi într-un sens şi în celălalt?
Nu reusesc sa vad nicio contradictie. Am explicat deja sensul pasajelor incriminate de dvs. in comentariul anterior. Nu vad, insa, cum, „recuzand” nationalismul romanesc, neg dreptul minoritatilor la „afirmarea etniei lor”. Credeam ca e tocmai invers. Exorcizand nationalismul, facem din statul roman un loc mai bun, cu conditii egale de afirmare, atat pentru minoritari, cat si pentru majoritari.
Procentele citate de mine nu vin sa justifice un prag de la care o minoritate devine buna sau semnificativa. Sensul citarii cifrelor e altul. Am vrut sa reamintesc ca Romania a fost un stat multietnic, intr-o mai mare masura decat este astazi si ca descresterea statistica a minoritarilor nu e un proces natural, ci unul fortat. Deci, nu vad nicio baricada si nu inteleg ce va nedumereste
@Ovidiu Iancu. În aproape toate statele Europei contemporane, mai puțin în cele care constituie o mare atractivitate imigraționistă, procentul minorităților a scăzut.
Luați Ungaria, de pildă, ce procente de minoritari avea după primul război mondial și ce procente are acum; luația cazul Cehoslovaciei (istorice), ce procent de germanofoni avea în 1938 și ce procent are azi; luația cazul Kosovo, cu aprox. 50 % / 50 % sârbi/albanezi în urmă cu un secol și ce procent are azi (acolo e un fenomen complex) etc. Vă spun sincer că mie nu-mi plac analizele astea rupte din context, așa cum faceți dv. Și ca să fiu clar: și eu sînt minoritar în România, fiind jumate catolic, jumate ortodox și, cumva, mai degrabă protestant pe interior.
Sigur că România a fost un stat multietnic, iar procentele acestor grupuri etnice erau mai mari în urmă cu un secol, să spunem, doar România a fost, în diverse perioade, un loc atractiv pt mulți. Lipovenii, armenii, evreii… nu au venit aici deoarece ar fi fost mai rău decît în locurile de origine, din contra – veți fi de acord cu asta, nu? Și strămoșii mei dinspre tata, care s-au stabilit într-un sat din Sălaj venind de undeva mai de la nord (Paliga e un nume relativ frecvent în Germania, sînt peste 50 de familii conform internetului), au găsit acolo condiții – presupun – mai bune decît în locul de origine, nu? S-au românizat integral și tata se considera român sută-n-sută, cum se spune, deoarece vorba că strămoșii lui vor fi venit mai de la nord nu mai era un argument.
Nici eu nu am priceput sensul cifrelor citate de dv. atît timp cît sînt rupte de un context și de o analiză comparativă. Îmi permit să vă spun că faceți o analiză tip clișeu, superficială și fără substanță.
Nu vad, insa, cum, “recuzand” nationalismul romanesc, neg dreptul minoritatilor la “afirmarea etniei lor”. Credeam ca e tocmai invers. Exorcizand nationalismul, facem din statul roman un loc mai bun, cu conditii egale de afirmare, atat pentru minoritari, cat si pentru majoritari.
Eu vorbeam despre naţionalism în sensul lui generic, de apartenenţă şi loialitate faţă de o naţiune, nu despre rudele lui extremiste (xenofobie, şovinism, jingoism, rasism etc.). Şi spuneam că e o utopie să renunţi la naţionalism, în cazul unui popor cu istoria noastră (locuim aici, ca majoritari, de nişte mii de ani – până la dovada contrară, permiteţi-mi să întreţin iluzia asta) propunând în loc o entitate monocromă vagă.
Mai spuneam că statul nu poate fi format din indivizi egali, de valoare egală şi de putere egală (ăsta a fost visul comunist, uniformizare cu toptanul). Cu procente mici sau mari, statul român este multietnic. Este firesc să existe o ierarhie de putere, de reprezentare, de importanţă etc. între diversele grupuri (etnice, economice, politice) care-l alcătuiesc. Înţelegeţi că nu se poate să ştergeţi caracteristicile, trăsăturile specifice cu variante de „toţi suntem la fel”?
Dacă refuzăm (anulăm/abolim/eradicăm) referirea la etnie şi specificitate pentru români, pentru majoritari, atunci corect ar fi s-o refuzăm pentru toţi cetăţenii statului român – prin urmare, cum ar mai putea minorităţile să şi le exprime? Care ar mai fi fundamentul, justificarea dorinţei de a şi le exprima – într-un cadru unic şi invariabil pentru toţi? Altfel, să refuzăm specificul naţiei majoritare în numele… (apropo, de ce-am face-o?) şi să-l acceptăm din partea tuturor celorlalte e mai mult decât aberant.
E adevărat, Dvs. scrieţi despre „exorcizare” a naţionalismului, care e altceva decât eliminare – şi vă mulţumesc pentru precizare (confuzia mea venea din „să scăpăm de românism”, pe care l-am interpretat radical, poate şi unde „a scăpa” pentru mine nu e totuna cu „a modela”).
Domnule Ivancu, nici exagerarile si nici deformarile statistice nu aduc vreun plus articolului dvs.
Dvs spuneti: „Bunăoară, naţionaliştii ar cita recensămintele sau estimările asupra structurii etnice a României, din 1867 şi până în zilele noastre. Cifrele par a le da dreptate: 81,8% din populaţia totală a tării este reprezentată de români în 1867, 71,9% în 1930, 85,7% în 1948…etc”…si va continuati idee pe care v-ati axat articolul (in loc sa trageti concluziile din fapte!).
De ce nu incercati sa fiti de buna credinta, stimate domn?
In 1930 suprafata Romaniei era de 297 000 km patrati, iar in 1948 ea era de numai 237.500 km patrat. Prin cedarea Basarabiei si Bucovinei, evident ca si teritoriile nelocuite in majoritate de romani (care fac acum parte din Ucraina) au fost desprinse de Romania. Pe total, Basarabia si Bucovina de Nord aveau numai 56% din populatie romani, deci in mod automat dupa razboi procentul romanilor in noile granite a fost mai mare. Putina aritmetica nu strica! De ce nu consultati lucrari de istorie si geografie, domnule Ivancu?
Eu inteleg efortul dvs de a va exprima opinia, dar nu cred ca este necesar sa sariti peste cal, sa comparati pere cu micsunele.
Si despre „vinderea” germanilor si evreilor trebuie sa spunem totusi adevarul: nu numai minoritatile dar si majoritatea era total nemultumita de situatia din tara. Germanii au avut un sprijin financiar in RFG care s-a oferit sa plateasca pentru ei (iar regimul comunist falimentar a acceptat acest targ rusinos. De altfel nici un german si nici un evreu nu a fost „vandut” in occident in pofida vointei sale! La fel ca germanii, si evreii aveau un sprijin financiar din occident: din Israel si SUA. Si „romanii de rand” voiau sa plece, dar nu puteau , ca nimeni nu platea pentru ei. Si eu as fi plecat atunci din tara daca as fi putut, dar nu se putea.
Nu degeaba li se spunea pe atunci oltenilor „evrei refuzati la export”.
Din modul cum prezentati lucrurile nu rezulta deloc adevarul.
Ba mai mult, o fosta colega si prietena, fiica de padurar din Oltenia, casatorita cu un coleg evreu, a fost luata de intrebari de securitate in stilul „da ce draga, si tu pretinzi ca te tragi din Legiunea a XII-a Gemina?” E vorba de o legiune romana care a stationat in zona Olteniei acum vreo 19 secole, la cucerirea romana, care isi avea originea in…Iudeea, si pe care multi olteni cu cereri de plecare din tara o invocau! Ca si ei sunt evrei, pasa-mi-te!
Deci oamenii au ajuns sa recurga la cele mai abracadabrante mijloace numai ca sa paraseasca tara!
Si mai este ceva: am gasit in notele mamei mele scrise inainte de razboi descrierea primei lor excursii cu clasa din Turda la Bucuresti. Pe parcurs profesorii ii laudau pe sasi, ale caror sate se vedeau din tren, spunand: „ce oameni gospodari, vrednici, pacat ca au obiceiul sa faca numai cate doi copii ca vor dispare”. Ei au disparut si din cauza deportarilor in Siberia, etc, dar si pentru ca au putut alege sa paraseasca tara. Numarul sasilor s-a diminuat in ultimele trei secole si datorita obiceiului lor de a transmite averea la numai doi copii, nu la mai multi.
Asa ca lucrurile sunt incomparabil mai complexe decat le prezentati.
O concluzie (provizorie).
Dle Ivancu, nu vreau să vă supărați pe mine, dar nu pot fi de acord nici cu filosofia abordării dv., nici cu detaliile, nici cu concluziile, așa cum le aveți.
Faptul că, în final, adică în post scriptum, faceți precizarea „Autorul acestui text nu este nici evreu, nici maghiar, nici tătar, nici turc şi nici bulgar. El este român,..”, asta nu schimbă cu nimic situația. O analiză este bună sau eronată indiferent de grupul etnic și/sau de confesiunea autorului. Ce importanță are asta?
Studierea etnicului și a definițiilor (la plural, da) sale este una dintre cele mai dificile sarcini, deoarece „etnicul”, concept păcătos și complex, are componente diverse, este – de fapt – o grilă de componente. În general, limba este un element definitoriu, dar nu totdeauna; nici confesiunea, de multe ori. Între multe reproșuri care vi s-au adus, mai adaug unul: simplu fapt că, în ciuda vitregiei istoriei, chiar recente, cu masivele valuri de emigrări (populația germană din Ardeal, de exemplu; cehii, și așa puțini, din Banat; etc.), România încă adăpostește un număr relativ mare de minoritari, maghiari în primul rînd, dar și (citez aleator, nu statistic), germani, sîrbi, cehi, slovaci, lipoveni… arată faptul că aici au găsit, totuși, condiții rezonabile de trai, din păcate mai proaste decît în multe țări mamă, totuși suportabile. Sârbii, bunăoară, în anii ’70 și ’80 cu ochii la Iugoslavia vecină, au scăpat aici de nebunia conflictului iugoslav.
@ Anton Constantinescu
Este mai „ştiinţific” să analizezi atitudinile naţionaliste, în funcţie de procentaje. Dar ceea ce contează mai mult sunt mentalităţile naţionaliste.
Îşi imaginează cineva că ar fi mai puţin rasism dacă în România ar fi un singur evreu, sau chiar nici unul? Sau rromii ar fi mai iubiţi dacă ar pleca din ţara, până la ultimul?
În ceeace priveşte „vânzările” de evrei şi saşi, a fost întradevăr „norocul” lor că a fost cineva să-i liciteze. Eu sunt convins însă că regimul comunist ar fi vândut şi români, evident, la un preţ mai mare, dacă existau solicitări. Am informaţia de la un fost coleg de şcoală generală, fost colonel de Securitate, că au fost câteva cazuri de vânzare de români cu câte 50.000 de dollari-bucata!!
Vânzarea etnicilor români:
M-am interesat char acuma la nişte prieteni din Geneva care cunosc perfect comunitatea emigranţilor români.
Mi-au spus că cunosc personal mulţi etnici români care au fost cumpăraţi de rudele lor din străinătate. Mi-au citat o grămadă de nume, din care am auzit numai de unul: Radu Câmpeanu, politician PNL. A fost cumpărat de rudele soţiei sale, prin anii 1975, contra sumei de US$ 5.000 (circa US$ 20.000 actuali).
Deci se poate spune că era vândut orice cetăţean român pentru care exista un cumpărător. Diferenţa este că pentru evrei şi germani existau cumpărători instituţionali, deci en gros, cu rabate speciale de cantitate. Toţi ceilalţi – etnici români, maghiari, turci, armeni, etc., erau vânduţi cu bucata, la preţuri în general mai ridicate – business is business.
Excepţii: cei cu funcţii mari şi/sau cu secrete de stat (de orice etnie!) fie nu au putut pleca (cel puţin un timp), fie au plecat contra unor sume mult mai mari. Cunosc evrei din această categorie.
Acest eseu excelent, produce reactii interesante – de la pertinent, la stupid. Unii din cititorii Dvs nu sint inca capabili sa se detaseze de tirania cifrelor si a statisticilor. Adica sint incapabili sa vad imaginea mare datorita micilor detalii. In fine, asta nu stirbeste nimic dintr-un articol bine scris, coerent si informative. Bravo!
@Radu Cosma. Mai ușor cu stupidul. Articolul nu e deloc bine scris și am încercat să arăt și de ce. Dacă aveți argumente pro, arătați-le. Eu nu le prea văd. Sigur, mă pot înșela.
Radu Cosma,
Multumesc pentru aprecieri si, mai ales pentru lectura.
@Ovidiu Ivancu
Dv. răspundeți doar lăudătorilor? V-am făcut niște observații de esență și de abordare, pînă la urmă statistica poate sta pe locul doi. Și alții v-au făcut observații, unele pertinente (nu impertinente, deși acide pe alocuri). Nu răspundeți? Nu putem înjgheba un dialog, cu argumente pro sau contra?
Este câteodată frustrant, într-adevăr, dar nimeni nu ne este *obligat* cu vreun răspuns şi este liber să întrerupă discuţia în orice moment. Este o regulă de Netiquette pe care o uit şi eu din când în când…
Când nu ni se răspunde, suntem liberi să tragem concluziile pe care le vrem, dar nu trebuie să presupunem automat că sunt şi cele reale… Poate că interlocutorul n-are într-adevăr replică, poate crede că noi nu merităm una, poate n-are timp, etc.
Așa este, cred că nu merităm vreun răspuns.
„Sfartz Pincu: (1-2-2013 la 10:42)
@ Anton Constantinescu
Este mai “ştiinţific” să analizezi atitudinile naţionaliste, în funcţie de procentaje. Dar ceea ce contează mai mult sunt mentalităţile naţionaliste.”
Regret ca nu ati inteles critica mea.
Chiar si in situatia in care toti suntem contra „mentalitatilor nationaliste”, acest fapt nu constituie nici o scuza pentru justificarea unor erori in gandire.
Chiar daca numele de „Romania” este acelasi, in cele trei variante ale istoriei (istoria de dinainte de primul razboi mondial, cea interbelica si cea de dupa al doilea razboi mondial) totusi trebuie inteles ca acest nume defineste trei entitati politico-sociale si istorico-geografice foarte diferite.
Una este sa vorbim de Romania de dinainte de primul razboi mondial si minoritatile ei (dintre care la un moment dat cea mai numeroasa minoritate era cea turceasca, care traia in insule compacte in Muntenia si care treptat s-a repatriat in Turcia), si cu totul altceva este sa vorbim de Romania interbelica, ale carei minoritati principale in afara de unguri au fost rusii si ucrainienii. La fel, cu totul altceva este sa vorbim de Romania postbelica.
Minoritatea turceasca pomenita avea fieful ei pe langa orasul Mizil, oras al carui nume vine de la Mensil (popas in turceste), unde se opreau ceausii (angajatii imperiali care adunau impozitele). Turcii s-au retras destul de repede in tara lor.
Este fara sens sa vorbim in general despre „tendinta” de diminuare a minoritatilor, fara sa tinem cont de natura total diferita a structurilor sociale respective.
Da, se poate vorbi despre diminuarea procentului minoritatilor in Romania comunista. Asta e altceva. Dar la fel putem vorbi si despre diminuarea proportiei intelectualilor sau a altor grupuri, prin emigrare.