Aceasta este o carte scrisă fară o limbă precisă.
Un fel de revoluţie fară participanţi, manifeste puse la uscat sub albul de zinc pictat post post modernist.
Naraţiunea (cere teoria), începe bulversant:
„Ca un nebun, muream linear după paravane cognitive”.
Si acum să trecem la miezul lucrurilor :
Diagonala are avantaje asupra raţiunii dupa cum şi tangoul este un fel de viol vertical. Un viol fierbinte nonverbal. O velă fragilă dusă de ape unei iubite care te părăseşte programatic în finalul cărţii. Totul se petrece între autor şi cititor, avizi de trocul mental. Să zicem că scriu un pamflet, un fel de autobiografie cu pamplezir şi subliminal. Aburii melancoliei strălucesc ca la circ, personajele lapidare pană la schelet dezvoltă tranzacţii complexe în spaţii angoasate de realul curbat de psihologia de la frontieră. Să trec sau să nu trec? Oare unde e patria? Câmpurile paralele exhală absurdul de a exprima nimic. Să muncesc .. să parazitez. Să dorm în loc să mă zbat. Unde e binele?
In atelierul meu de pictură bezna e perfectă, fantasticul nu se determină empiric, doar viitorul se iţeşte din grămada de pene şi zdrenţe.
Dar poetul nu poate fi prolific decât cu memoria blocată. O incurabilă întârziere
a cuvintelor face personajul principal să piardă sincronicitatea într-o
încercare de dragoste paranormală. Mi-e greaţă de plasticul cuvintelor
alungite cât să ţină apa de cafea. Apa de lapoviţă aducând frunze căzute cu zgomote lacustre. Lopeţi clipocind pe lacurile sărate de indieni. Ne muşcam degetele cautând extaza finalului. In dulapuri moţăiau chei aromate de fragilul care escaladeză porţi închise ca să îmi cerceteze aura. Lipseşte siena şi umbra. Retoricul cu care tatăl îşi ceartă progenitura fară blană, bipedă , mişcătoare ca o virgulă nedecisă, plină de coşuri şi regrete.
Doar bunica oarbă stă trează pipăind luciul icoanelor luate sub puful de plapumă albastră. Frigul convine de minune, numitorul comun al termodinamicii pe care studentul o învaţă pe de rost cu ochii spre soarele orange decadent. Axa poetică înfiptă în sacul întâmplărilor la care participăm muţi de uimire. Din coperta mea supurează requiemul de la Agnus Dei la Miserere pe care-l ascult fără să rasuflu în pauzele de tuşit reglementar. Afară, cad bombe, piromania zilelor festive stocată în tipografii instalate în beciuri mirosind a canal şi a subversiv. Satrapi transpiraţi, incongruenţi, îmi topesc cartea rânjind la fiecare foaie cu dinţii de rechin înfipţi în muza mea arsă, jefuită de mască şi perucă.
