Se sunase de mult de intrare când uşa s-a deschis, dar în locul decanului a intrat un omuleţ necunoscut, îmbrăcat în palton şi cu căciula pe cap.
— Hai, Gicule, să mergem!
— Nu vă supăraţi, cine sunteţi dumneavoastră?
— Locotenentul major Burcin de la organele de stat.
— Şi unde mergem?
— Eşti curios? Las’ că vezi tu…
Trecând prin secretariat îi spune doamnei Bâcu să vorbească cu colegii să-mi ia lucrurile.
În faţa facultăţii ne aştepta o Dacie aparţinând şcolii de şoferi a Universităţii.
— La Spitalul Judeţean — îi zice omuleţul şoferului şi ne deplasăm fără ca vreunul să mai scoată o vorbă.
Maşina opreşte în faţa spitalului şi omuleţul coboară. Se întoarce după circa jumătate de oră, timp în care am stat în maşină cu şoferul fără a scoate un singur cuvânt.
— La căminul 5! zice omuleţul.
— Aveţi pe cineva la spital? îl întreb.
— Nu!
Într-una din încăperile de la parterul căminului 5 funcţionează de câţiva ani circa de miliţie care răspunde de complexul studenţesc. În birou ne aşteptau comandantul secţiei, căpitanul de miliţie Bucşă şi un „doctor” o namilă cu fizic de rugbist şi coşuri pe faţă. Îl cunoşteam din vedere deoarece îl anchetase pe Fecioru’ anul trecut şi fusese de servici timp de câteva săptămâni la infirmeria din căminul 1, după exmatricularea celor trei.
Căpitanul Bucşă, părăseşte biroul şi namila urlă:
— Futu-ţi gura mă-tii, Cionoiu, Cionoiu, doar numele ăsta îl aud! Dacă ar fi după mine, ştii ce ţi-aş face? Te-aş interna la psihiatrie!
Apoi părăseşte şi el încăperea. Rămân cu omuleţul.
— Hai Gicule să stăm puţin de vorbă, nu trebuie să te superi că te-a înjurat. Eu răspund acum de Facultatea de Silvicultură în locul căpitanului Borţa şi probabil ne vom întâlni mai des… Ia spune, de ce ai ascultat din nou Europa Liberă?
— Ştiţi, radioul nu e al meu şi nu eu l-am deschis, dar am ascultat pentru că era vorba de campania electorală din S.U.A.
— Scrie o declaraţie din care să reiasă acest lucru!
Declaraţie
Subsemnatul Cionoiu Gheorghe, fiul lui…, declar următoarele: în seara zilei de 7 noiembrie ’88 am intrat în cameră şi radioul colegului meu, Stoica, era pornit pe postul Europa Liberă. Am ascultat şi eu pentru a mă informa de mersul campaniei electorale din S.U.A. Nu am discutat cu colegii despre cele auzite.
Aceasta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez.
Omuleţul pune declaraţia de-o parte şi îmi spune:
— Bine! Ia acum o altă coală de hârtie şi scrie ce îţi dictez eu!
„Subsemnatul Cionoiu Gheorghe, cu domiciliul în Braşov, str. Memorandului, cămin 9, camera 204 sunt de acord ca organele de stat să efectueze un control la domiciliul amintit.”
— Acum semnează!
Ia coala, o citeşte, şi o pune peste declaraţia scrisă anterior.
Ieşim din birou, afară ne aştepta gorila şi mergem la mine în cameră. La intrarea în căminul 9 ne întâlnim cu administratoarea care face ochii mari, dar nu întreabă nimic.
Ajunşi în cameră, cei doi încep să scotocească. Mi-e foarte frică pentru că nu ştiu ce caută. Am un caiet în care am scris câteva file compromiţătoare şi nu sunt sigur unde e caietul. De caietul respectiv nu ştiu decât câţiva prieteni, de obicei îl păstrează ei în camera lor, totuşi nu sunt sigur că nu e la mine în cameră.
Dar „doctorii” nu răsfoiesc cărţi şi caiete. Caută altceva, probabil mai mare. Gorila ia cuţitul de vânătoare a lui Stoica de pe masă şi îl pune în dulapul lui Ciucă. Îl iau şi îl pun din nou pe masă, spunându-i că dulapul acela nu e al proprietarului cuţitului.
— Ce, vrei să mi-l bagi în spate? Lasă-l acolo unde-l pun eu, răcneşte gorila şi pune din nou cuţitul în dulap.
Corpurile delicte găsite în cameră sunt radiatorul şi salteaua electrică a lui Stoica (consumatorii de energie electrică de acest gen sunt interzişi în cămin) şi o pungă de cafea boabe.
— Gicule, pe asta cu cât o vindeţi? întreabă omuleţul.
Ridic din umeri pentru că nu ştiu de existenţa cafelei.
— Cred că asta o foloseşte Stoica, mai bea şi el o cafea…
Foarte tare i-a îngrijorat gaura din perete care dădea în camera vecinilor şi din care venea un fir misterios. Le-am spus care e semnificaţia găurii din perete şi a firului ce trece prin ea, dar au insistat să vadă camera vecină. M-au trimis la poartă după cheie. Norocul meu că m-am întâlnit pe scări cu Agi şi l-am rugat să-i spună lui Stoica ce am declarat despre Europa Liberă pentru că eram sigur că va fi şi el chemat şi nu voiam să fie luat prin surprindere.
După ce s-au lămurit că în camera vecină nu e altceva decât un simplu fir care iese din priză şi vine în camera noastră (pentru că priza noastră era defectă), cei doi m-au pus să iau radiatorul în braţe şi salteaua electrică pe umăr, urmând să plecăm spre secţia de miliţie. Înainte de a ieşi, gorila s-a repezit la patul meu şi a ridicat salteaua. Sub saltea pusesem o placă de P.F.L., pentru că arcurile patului era slabe. A luat-o, a studiat-o cu atenţie. Probabil se aştepta să găsească vreo lozincă scrisă pe ea.
— Ce-i cu asta?
— Am pus-o ca să fie patul drept.
— Aha, te doare spatele…
Plecăm spre căminul 5.
Port salteaua electrică pe umăr şi radiatorul în braţe încadrat de cei doi. Lumea se uită la noi ca la urs. Ceasul din complex indică ora 13,00.
În faţa căminului 5 căpitanul Bucşă stătea de vorbă cu un om de statură mijlocie, pe care nu-l mai văzusem.
— Aţi rezolvat? îi întreabă necunoscutul pe însoţitorii mei.
— Da, să trăiţi!
Însoţit de cei doi intru în biroul secţiei de miliţie, sunt poftit să iau loc şi după câteva clipe apare necunoscutul. Burcin îi arată declaraţia pe care o scrisesem mai devreme, o citeşte şi o pune deoparte, spunând:
— Asta nu are nici o valoare.
Apoi mi se adresează mie:
— Cionoiu, tu nu mă cunoşti, dar eu te cunosc. Am auzit foarte multe despre tine. Oamenii mei nu au reuşit să se înţeleagă cu tine; aşa că am hotărât să vin eu să văd ce ai de gând. Spune-mi ce nemulţumiri ai?
— Nu am nici o nemulţumire.
— Cum nu ai, când tot timpul îi deranjezi pe colegii tăi cu discuţiile tale. Toţi sunt proşti, numai tu eşti deştept; îţi baţi joc şi de oamenii mei, spui că sunt proşti. Uite ce ai declarat anul trecut — îmi arată ultima declaraţie dată în 1987.
…Recunosc că am avut o purtare necorespunzătoare, care i-a putut determina pe unii colegi să recurgă la acţiuni dăunătoare statului, deşi intenţia mea nu a fost aceasta. Mă angajez ca pe viitor să am o atitudine corespunzătoare…
— Nu vă supăraţi, dar eu consider că m-am ţinut de cuvânt, că nu am făcut nimic ieşit din comun. Cel mult am discutat cu colegii… dacă dumneavoastră consideraţi că trebuie să părăsesc facultatea, mă duc şi mă angajez la C.A.P. Şag, păstor la vaci. Cred că vacilor le pot vorbi.
— Da, dar poate şi vacile înţeleg.
— Ştiţi, noi am învăţat la filosofie că adevărul are caracter de clasă…
— Nu-mi spune mie asta, eu am absolvit facultatea de drept. Nu adevărul are caracter de clasă, ci interpretarea adevărului! Eu îţi promit că dacă mai vorbeşti, dispari!… Ia o coală şi scrie!
— Ce să scriu?
— Ce vrei! Apoi se adresează gorilei: tu rămâi cu el şi ai grijă să scrie! Noi mergem să mâncăm („Doctorii” erau oaspeţi de onoare ai cantinei din complex).
Rămas singur cu monstrul care se învârteşte furios în jurul mesei mă uit la coala albă din faţa mea, dar de fapt privesc în gol. Mi-e frică. Mă bate gândul să mă ridic brusc de pe scaun şi să o iau la fugă…
— Fratele meu, tu chiar nu înţelegi ce vrea omul ăsta de la tine? Scrii declaraţia şi ai scăpat!…
Aprinde lumina de birou.
— Poate nu ai lumină!
După câteva clipe o stinge.
— Poate ai prea multă!
Mi s-a făcut foame. Mă tot gândesc ce să scriu… Deodată îmi vine ideea salvatoare!
Declaraţie
Subsemnatul… declar următoarele: Nu am nimic de declarat. Dar întrucât nu vreau să supăr organele de stat, mă angajez ca pe viitor să nu mai port cu colegii decât discuţii pe teme profesionale.
Aceasta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez.
Pun pixul pe masă şi răsuflu uşurat.
Gorila vine, ia coala, citeşte declaraţia şi mă întreabă evident nemulţumit:
— Asta-i tot?
— Da!
— Ştii ce aş face eu dacă ar fi după mine? Te-aş interna la psihiatrie. Pune coala pe masă şi îşi continuă rondul. Pe la ora 15.00 apar ceilalţi.
— A scris? întrebă şeful.
Cu o mutră foarte plouată, gorila îi arată declaraţia.
Nici o schimbare nu am putut observa pe chipul şefului atunci când a citit declaraţia. Nici surpriză, nici mulţumire. Absolut nimic. Nu i-a tresărit nici un muşchi al feţei. M-a întrebat pe un ton indiferent:
— Şi de unde ştiu eu dacă o să te ţii de cuvânt?
— Din moment ce ştiţi ce am discutat până acum în cămin, înseamnă că veţi şti şi de acum înainte.
— Bine, mai discutăm noi. Acum eşti liber.
Era ora 15.15 când am ieşit la aer. Meciul durase mai bine de şase ore. M-am văzut în oglindă, la spălător. Eram alb ca varul. Norocul meu a fost că la ora 17.00 a venit Micky, de la Timişoara. Pe peron o aşteptau Seba şi Nardi, care aflaseră că am fost luat şi nu ştiau dacă îmi vor da drumul pentru a ajunge la gară.
După ce mi-au dat drumul au fost chemaţi, pe rând, colegii de cameră şi alţi doi prieteni. Toţi mi-au spus că li s-a cerut să declare că sunt nebun, dar au refuzat.