Originar din Săliştea Sibiului, Ioan Stănişor aduce încă un frumos omagiu „săliştencelor din toate timpurile”, cu apariţia volumului său Etnografie sălişteană, tipărit în anul 2006, la Editura sibiană Salgo. Am primit, prin grija sălişteanului devot care este Ioan Meţiu, cartea consăteanului Ioan Stănişor, plecat „în ţară”, de pe meleagurile natale, cu rugămintea să scriu despre ea, ca urmaş al locuitorilor din Mărginime ce mă aflu.
Cele 155 de pagini ale cărţii alcătuiesc o monografie sui-generis a „Capitalei spirituale a Mărginimii” – comuna de ieri şi oraşul de azi – Săliştea, „mărgăritarul” cunoscut şi recunoscut al aşezărilor rurale româneşti din cele mai vechi timpuri. Chiar coperta cărţii prezintă imaginea bust a unei mândre românce, al cărei profil îmbină trăsăturile strămoşilor daci şi romani, tânăra purtând costum specific săliştenesc: ie „chindisită” sobru în negru pe alb imaculat, „cheptar” din piele de miel, îmblănit şi împodobit cu broderii, pe cap cu pahiol şi în mână o floare de grădină. Fotografia respectivă (împreună cu o întreagă serie de altele, datorate meşterului fotograf Emil Fischer din Sibiu) a impresionat pe toată lumea, români şi străini admirând pe bună dreptate splendoarea şi calitatea portului tradiţional săliştenesc şi frumuseţea săliştencei ce purta costumul pe care şi-l croise şi împodobise singură – Maria Soră, căsătorită Peligrad. Îmbinarea calităţilor enumerate a reuşit să atingă sublimul reprezentării şi să cucerească prin eleganţă şi rafinament participanţii la Expoziţia jubiliară din Bucureşti, la 1906. Fotografiile frumoasei în costum săliştenesc sunt incluse, imediat, de Nicolae Iorga şi Henri Sanielevici, în volumele lor. Ele apar şi în cărţile de şcoală. Însăşi Regina Elisabeta considera portul săliştenesc o haină de sărbătoare regală. De altfel, încă la 29 decembrie 1884, Reuniunea meseriaşilor din Sălişte i-a dăruit Reginei Elisabeta un costum săliştenesc deosebit, realizat de artişti populari români şi saşi, gestul demonstrând pozitiv efectele multiculturalităţii specifice populaţiei din Transilvania (acel costum „perfect” includea „cel mai frumos cojoc de vidră” făcut de cojocarul Ioan Popa Bloţ şi „cel mai frumos pahiol” realizat de meştera Konradt). Darul Reuniunii este înmânat de redactorul de atunci al „Tribunei” din Sibiu, scriitor şi publicist cunoscut la Palat, nimeni altul decât Ioan Slavici.
Costumul săliştenesc va cunoaşte celebritatea în perioada interbelică. Răspândirea largă a purtării sale devine o modă a vremii, dobândind greutatea prestigiului pe care i l-au dat atenţia şi concursul înalt al Casei Regale. „Frumoasa sălişteancă” participă la Expoziţia din 1906 şi îi înmânează Principesei moştenitoare Maria, viitoarea regină, un alt costum săliştenesc. Acum, aproape toate fetele de măritat ale protipendadei naţionale au în garderobă câte un costum popular. Maria a României va fixa în conştiinţa contemporanilor frumuseţea portului sobru şi elegant, în alb şi negru, comparând coloana săliştencelor „cu pahioale şi pieptare spintecate”, în urma defilărilor de la Sibiu şi Sălişte, la 1919, cu „un stol de rândunele”, admirate şi de generalul Henri Berthelot împreună cu delegaţia franceză la sărbătorirea de la Sălişte a Marii Uniri. Puterea de expansiune a tipului săliştenesc de port popular, unică în istoria costumului românesc din toate timpurile, era confirmarea consacrării sale între valorile etnoculturii româneşti – prin „diploma de consacrare” obţinută, în entuziasmul general al personalităţilor prezente, cu prilejul manifestărilor româneşti legate de inaugurarea Muzeului Asociaţiunii, la Sibiu, în 1905.
Portul cel vechi şi viitorul
Astăzi, cartea domnului Stănişor le reaminteşte tuturor cititorilor români splendoarea acelui «certificat de identitate naţională» care este portul săliştenesc tradiţional, în calitatea sa istorică imprescriptibilă de culme a artei, gustului artistic popular, priceperii şi îndemânării meşteşugăreşti a oamenilor trăitori din protoistorie şi până la noi, în bogata zonă folclorică a Săliştei Sibiului. Este subliniat rolul de formator al gustului popular, jucat la începutul veacului al XX-lea de Maria Comşa, în calitatea sa managerială pentru cele peste 100 de angajate cu munca la domiciliu, ale firmei „Comşa şi Fiul”, din Sălişte, specializată în confecţionarea şi comercializarea costumelor sălişteneşti. Talentul nativ al locuitorilor acestor plaiuri înalte – desigur plaiul Galeşului, al Jinei şi celelelte plaiuri geografic limitrofe munţilor păstoriţi de oierii locului – este celebrat în lucrarea pe care o avem în mână. Etnografia sălişteană scrisă de Ioan Stănişor cercetează valoarea de reprezentare a portului popular în dialogul culturilor şi simfonia interetnică pe care civilizaţia Europei zilelor noastre se străduieşte să le pună în operă. Cercetătorul împătimit care este autorul prezintă variaţiile diacronice, în secole de istorie, ce au dus la configurarea portului săliştenesc actual, a cărui evoluţie încheiată în jurul anului 1900 nu a mai prezentat ulterioare modificări majore. De asemenea, conex temei de bază, cartea tratează o seamă de alte aspecte ale etnoculturii sălişteneşti, între care: Corul „Reuniunii române de cântări”; transhumanţa – obicei de viaţă neîntrerupt de milenii, al locuitorilor, împreună cu formele de comerţ al produselor directe şi derivate, meşteşugurile etc.; repertoriază părerea despre portul respectiv a unor personalităţi româneşti şi străine; prezenţa lui în pictură, în expoziţii naţionale, în publicaţiile vremii şi fotografii, în enciclopedii şi filatelie. Bogat ilustrat, volumul este îmbogăţit cu o Bibliografie şi un foarte util Glosar de termeni specifici zonei, ca o dovadă în plus, de ordin riguros ştiinţific în economia ansamblului monografiei, a celui mai bun patriotism al autorului său.
Cartea Etnografie sălişteană vine şi în întâmpinarea iniţiativelor culturale ale Radio România Actualităţi – cu emisiunea „Obiectiv România” şi ale unor posturi de televiziune, ţinând cont de perspectiva tensionată ce ameninţă, în contextul pieţei comunitare, continuitatea vieţii pastorale de pe la noi. Capitolele din finalul cărţii tratează, cu tristeţe, chiar problemele părăsirii portului „românesc” al săliştenilor (numit aşa de creatotii lui, în comparaţie cu cel „nemţesc”, de la oraş) şi condiţia actuală a portului popular săliştenesc, pândit de invazia sclipitoare a kitschului. Dl. Iona Stănişor face un binevenit apel la introducerea în planul de învăţământ preuniversitar a „unor cursuri, fie şi opţionale, de Etnografie” care să includă „firesc şi portul popular, deoarece şi în acesta se află istoria noastră şi se oglindeşte fiinţa noastră”. Aşadar, nu istoria ci manualele sunt cele acceptate ca alternative, pare a ne reaminti autorul săliştean.
În Capitala Culturală Europeană reprezentată pentru anul 2007 de Sibiu şi în lumea de azi în ansamblul ei, pledoaria despre portul săliştenesc scrisă de Ioan Stănişor poate constitui un argument, cu condiţia să fie cât mai urgent tradusă într-o limbă de largă circulaţie sau în mai multe.