Modul de scrutin cu sufraj universal în două runde, impune diverse alianţe; o poziţie indiferentă faţă de celelalte formaţii politice, susceptibile de aderare la programul prezidenţial, s-ar dovedi cu totul defavorabilă viitoarei conduceri care, pentru a-şi aplica nestingherită programul, are nevoie de o majoritate, atât prezidenţială cât şi parlamentară.
Franţa are deja experienţa coabitării între un preşedinte de stânga socialistă şi un guvern de dreapta: Mitterand–Chirac sau invers, Chirac-Jospin, când cârmuirea ţării s-a dovedit mult prea greoaie, mai ales prin prezenţa permanentă şi de multe ori inhibatoare a celui de al treilea actor politic, sindicatul, exercitând o presiune constată în societatea franceză.
Tentativele de dialog dintre candidata socialistă Ségolène Royal şi centristul François Bayrou, neobişnuite într-un astfel de context electoral, lasă impresia unor aranjamente de circumstanţă, capabile să-i discrediteze pe amândoi în sânul propriilor partide. De altfel criticile din ambele părţi nu s-au lăsat aşteptate.
Polotologii şi o mare parte din electorat se întreabă, în mod legitim, dacă cei doi candidaţi încearcă o conversiune reciprocă, ori e vorba numai de o strategie a socialistei destinată conchetei de voturi?
Asistând la acest dialog public, manifest anti-Sarkozy, cei care au votat pentru François Bayrou, se găsesc într-un inconfortabil „grand écart” între Nicolas Sarkozy şi Ségolène Royal. În mod firesc şi tradiţional, UDF (Uniunea pentru democraţie franceză) al cărui preşedinte continuă să fie F. Bayrou, era catalogată ca un partid de centru dreapta. Ca urmare, în duelul electoral actual, voturile lui îi reveneau, de fapt şi de drept, candidatului dreptei republicane N. Sarkozy. Numai că, în „conflagraţia” primului tur de scrutin, rivalităţile dintre cei patru protagonişti ajunseseră la paroxism, făcând improbabilă orice alianţă. Candidaţii nu mai pridideau de insinuări de tot genul, ajungându-se chiar la calomnii grave, disimulate în „se vorbeşte că…”
Situaţia devine şi mai singulară când, deşi eliminat de la cursa prezidenţială, dar încurajat de cele aproape 7 milioane de voturi pro, F. Bayrou continuă să bata zgomotos din aripi ca şi când în finală ar fi loc pentru un al treilea candidat. În tot cazul, la ultima sa conferinţa de presă a lăsat să se înţeleagă că la prezidenţialele din 2012 nu va mai lăsa să-i scape victoria. Ciudată metamorfoză a omului politic – plafonat în 2002 la 6%, – care, propulsat de un scor spectacular(18%) în 2007, devine atât de sigur de el, încât discursurile au început deja să frizeze o formă de trufie, absentă în trecut. Suscitat de jurnalişti să se pronunţe pentru S. Royal, în cazul când afinităţile cu aceasta ar fi reale, F. Bayrou a refuzat, socotind probabil că-ar avea prea mult de pierdut alăturându-se unuia sau altuia din finalişti. În calculele sale există, fără îndoială, ideea că a treia tentativă din 2012 îi va reuşi, cum a fost cazul lui François Mitterand şi Jacques Chirac. Este de remarcat însă că o mare parte din deputaţii UDF s-au declarat făţiş pro sarkozyşti, ceea ce impune un bemol tendinţelor dezinvolte de stânga ale centrului cu care Bayrou a sedus o parte din electoratul socialist. Analizând atent votul în favoarea lui, putem relativiza caracterul său novator. Surpriza se datorează scorului triplat în raport cu anul 2002 şi campaniei viguroase şi inventive prin care a ştiut să-i atragă atât pe cei speriaţi de Sarkozy, cât şi pe cei dezamăgiţi de S. Royal. Cu toate astea implantarea lui rămâne tradiţională, pe terenul unei Franţe catolice de vest şi o parte din aglomeraţii. Nu este sigur că dotarea partidului cu un alt nume, PD (Partidul democrat), presupunând o restructurare profundă în sânul acestuia, va constitui o emergenţă impresionantă în peisajul politic actual. Din întâlnirea publică cu Ségolène Royal n-au rezultat prea multe convergenţe, iar „pactul prezidenţial şi democraţia participativă”, slogane predilecte ale candidatei socialiste, n-au fost de natură să-l ademenească pe F.Bayrou. Ceea ce apare însă mai îngrijorător, este lipsa de consemn de vot, lăsându-şi partizanii să se orienteze după propria lor busolă…
În turul al doilea, francezii care s-au arătat liberi faţă de aparatele partizane, se vor determina, înainte de toate, în funcţie de proiectul de modernizare a politicii franceze şi de capacitatea de „leadership” a lui Nicolas Sarkozy sau a Ségolènei Royal. Întâlnirea lor televizată, prevăzută la 2 mai, trei zile înaintea turului final, unde vor fi puse în balanţă cele două proiecte, poate fi socotită ca determinantă pentru întregul electorat, inclusiv pentru dubitativii şi abstinenţii primei runde.