Johann Wolfgang von GoetheCapodopera lui Goethe, Faust, este o creatie a carei elaborare a durat aproape 60 de ani (prima parte a aparut în 1808, iar cea de-a doua, postum, în 1833), complexa, greu de încadrat într-o specie literara anumita; autorul ei a subintitulat-o tragedie, dar poate fi considerata, cu aceeasi îndreptatire, poem dramatic sau drama filozofica.
Motivul omului care si-a vândut sufletul diavolului apare într-o legenda medievala si, sub forma doctorului Faust, în carti populare ale Renasterii care i-au inspirat pe dramaturgul englez Christopher Marlowe si pe Lessing. Aceste izvoare de inspiratie au fost utilizate de Goethe într-un mod original si subordonate unei teme fundamentale: sensul existentei.
Dumnezeu si Mefistofel, diavolul, care convins ca omul este dominat de principiul raului, fac o prinsoare si se angajeaza sa câstige sufletul lui Faust. Acesta este un batrân savant, ajuns la capatul unei vieti de studiu, ce îsi exprima într-un monolog insatisfactia fata de zadarnicia unor cunostiinte niciodata depline:
Partea întâi
Noapte
O încapere înalta, boltita, cu înfatisare gotica, Faust, nelinistit, sta pe scaun la masa de scris.
Faust
Am studiat cu râvna, ah, filosofia
Din scoarta-n scoarta, dreptul, medicina,
Si din pacate chiar teologia,
Arzând de zel.
Si iata-ma acum un biet nebun,
Cuminte ca si mai-nainte.
În fata semenilor sunt magistru sau chiar doctor.
De-atâtia ani întelepciunea o încerc,
Îmi port de nas discipolii
De-a curmezisul sau în cerc.
Si vad ca nu puteam sa stim nimic.
Amaraciunea-mi arde inima în piept.
Sunt, eu, ce-i drept, mai breaz si mai destept
Decât acei magistri, doctori, gramatici si popi
Toti împreuna: scrupule si îndoieli
În cuget nu mi se aduna.
Si nici de iad si nici de dracul teama nu mi-e.
În schimb nici bucurie n-am pe lume.
C-as sti ceva deplin eu nu-mi închipui
Si nu ma amagesc ca as putea
Sa-ndrum pe altii sau sa-nvat pe cineva.
Nu am nici bunuri, nici argint,
Nici cinste si nici slava pe pamânt.
Un câne n-ar putea sa mai traiasc-asa.
Din asta pricina m-am închinat magiei, pe-ndelete.
Nadajduit-am prin a duhului putere si cuvânt
Sa mi se dezvaluiasca vreunul din secrete,
Sa nu mai fiu silit, cu fruntea în sudoare,
Sa spun ce nu stiu, când ma-ntreaba fiecare.
Launtric sa cunosc prin ce se tine universul.
Sa vad puterile. Semintele a toate sa le stiu.
Sa nu-mi încurc printre cuvinte mersul.
De m-ai vedea tu, Luna plina,
În chinul meu ultima oara.
Durerea-mi nu ti-a fost straina.
De-atâtea ori privind la tainicul tau foc
Vegheat-am, zbuciumându-ma-n acelasi loc.
Peste hârtii si carti, cu prietenie
Îmi apareai în noaptea mea târzie.
O, daca m-as putea plimba
Pe maguri în lumina ta,
Cu duhurile prin livezi
Pe lânga pesterile verzi!
Eliberat de chinurile mintii,
De fumul, de funinginea stiintei,
O, de-as putea pe plaiu`înalt
În roua firii sa ma scald!
Dar vai! Mai sunt în închisoare înca?
În asta gaura de zid, ca de osânda?
În care chiar lumina cerului doar tulbure ajung.
Prin geamuri zugravite ea strapunge.
Împresurat de tomuri sunt, de teancuri învechite,
Roase de molii si de praf acoperite.
Aceasta încapere afumata
Încinsa cu hârtie pân´la bolta ei înalta,
De instrumente plina, unde stai
Împrejmuit de sticle si retorte, de unelte
Gospodaresti aduse din strabuni anume.
Acesta-i lumea ta! Asta se cheama lume!
Gândul amaraciunii, care îl ispiteste o clipa, este îndepartat de bucuria sarbatorii de afara si de forfota multimii prin natura aflata în pragul primaverii. Mefistotel îi apare lui Faust si cei doi încheie un pact prin care savantul primeste tinerete si placeri, primind în schimb sa-si dea sufletul diavolului în momentul când fericirea pe care o va trai îl va determina sa ceara sa se opreasca:
Faust
Da mâna si loveste! Clipei de-i voi zice:
Ramâi, ca esti atâta de frumoasa! –
Îngaduit îti e atunci în lanturi sa ma fereci.
Atuncea moartea bata-n turn din acioaia zgomotoasa,
Atunci scapat ornicul sa stea, aratatorul cada,
Oprit sa fie timpul pentru mine !
Aventurile în care îl antreneaza Mefistofel pe Faust simbolizeaza treptele parcurse de om spre dobândirea fericirii. Betia din pivnita lui Auerbach semnifica placerile vulgare, care nu-l pot satisface pe însetatul de absolut Faust. Întinerit, acesta se apropie de fericire prin dragostea pentru Margareta, faptura pura sacrificata de Mefistofel spre a zadarnici aspiratia înalta a lui Faust, care, la îndemnul spiritului rau, îl ucide pe fratele iubitei sale.Margareta este acuzata de pruncucidere si osândita. Faust o viziteaza în închisoare, asistând la ultimele ei clipe. Aici se încheie prima parte a operei.
În cea de-a doua parte, faza ulterioara a încercarii de a realiza fericirea o reprezinta însotirea dintre Faust si Elena, celebra frumusete a antichitatii, care simbolizeaza aspiratia lui Goethe spre armonia perfecta dintre spirit si materie realizata de vechii greci. Însotirea celor doi se destrama însa.
Fericirea este gasita în viata activa, în creatia utila oamenilor. La îndemnul lui Faust, mii de locuitori ai unui tarm inundabil construiesc digul si seaca mlastina, transformând-o în pamânt fertil. Batrân si orb, urmarit de Grija, Faust are viziunea muncii creatoare în libertate si adreseaza clipei invocatia prevazuta prin pact:
Partea a doua
Actul V
Faust
O mlastina se-ntinde lânga munte, nesfârsit,
Si infecteaza tot ce-am cucerit.
Baltoaca sa se scurga, putreda, în mare.
Aceasta-ar fi izbânda cea mai mare.
Un spatiu voi deschide multor milioane,
Sa locuiasca-aci, nu sigur, dar în libertate:
Sunt verzi câmpiile, si om si turma
Pe nou pamânt, de tihna, se îndruma
Spre asezarile, pe cari pe dâmbul falnic
Viteaz norod le-a ridicat stradalnic.
Întrezaresc aici o tara-paradis-
Înversunat talazul bata în limanuri,
Unde spartura face, ca sa cotropeasca,
Alearga obstea. Stirbitura s-a închis,
Acestui rost îi sunt cu totul închinat,
Mijeste încheierea-nalt-a-ntelepciunii:
Îsi merita viata, libertatea- acela numai
Ce zilnic si le cucereste ne-ncetat.
Si astfel îsi petrec aicea pe limanul
Primejdiei, copii si tineri,
Barbati, mosnegi, cu vrednicie anul.
As vrea sa vad asemenea devalmasie,
Sa locuiesc cu liberul popor pe libera câmpie.
Acelei clipe as putea sa-i spun, întâia oara:
Ramâi, ca esti atâta de frumoasa!
Caci urma zilei mele pamântene
Nici în eoni nu poate sa dispara.
Si presimtind o fericire, ce înalta se-nfiripa,
Eu gust acum suprema clipa.
Faust moare, dar Mefistofel nu-i va avea sufletul, pentru ca fapta generoasa l-a mântuit.
Cel mai mare scriitor german si unul dintre spiritele stralucite ale umanitatii, Johann Wolfgang Goethe (1749-1832), a fost o personalitate multilaterala, preocupata de literatura, arta si stiinta, excelând în toate domeniile pe care le-a abordat. Cea mai importanta ramâne însa opera lui literara, care cuprinde lirica- în care se topesc, prin forta geniului sau creator, influente diverse (populare, în balde ca Ucenicul vrajitor sau Craiul ielelor, antice, în Elegii romane, orientale, în Divanul occidental-oriental)-, romane ( Suferintele tânarului Werther, Anii de ucenicie al lui Wilhelm, Maister, Anii de calatorie ai lui Wilhelm Meister), drame (Egmont) si tragedii (Ifigenia în Taurida).