Literatura asiro-babiloniana
Epopeea creatiei lumii
“Când sus, cerul nu fusese (înca) numit
(Iar) jos, pamântul (înca) nu purtau un nume,
(Când) nu exista decât Apsu primordialul, nascatorul lor,
Mummu si Tiamat, cea care le-a dat nastere la toti;
Ci numai apele lor amestecându-se ca un singur corp,
Nici un loc de pasune nu fusese format
(si) nici macar un maracinis nu aparuse,
Când nici unul dintre zei nu fusese adus întru fiinta,
(Când) ei (înca) nu fusesera pe numele lor chemati si destinele lor
(Înca) nu fusesera fixate,
(În acest timp) fura creati zeii
Înauntrul lor.”
Literatura greca
Hesiod, Teogonia (Nasterea zeilor)
“Haos a fost la-nceput. Pamântul cu largile-i coapse.
Casa temeinica data nemuritorilor care
Au stapânire pe culmea Olimpului plin de troiane.
Tartarul întunecat, sub pamântul cu drumuri întinse.
Eros apoi, printre zeii nemuritori cel mai gingas
Îmblânzitor, ce supune pe oameni si zei deopotriva,
Gândul în piept amagind si voia cea înteleapta,
Noaptea cea neagra si-Erebos apoi se iscara din Haos,
Ziua, Eterul venit-au pe lume nascute din Noaptea,
Roada prinzând din iubirea cu întunecatul Ereb.
Geea, slavita, nascu mai întâi asemenea siesi
Cerul cu stele-mpânzit de jur împrejur s-o cuprinda,
Zeilor, celor ferice în veci lacas sa le fie.
Muntii înalti a nascut si grotele adânci harazite
Nimfelor, zâne ce-n pesteri de munti îsi fac locuinta,
Far-a rodi din iubire nascut-a marea cea sterpa,
Marea vrajmasa ce-si umfla unda-n vâltoarea furtunii,
Iar, din unirea cu Cerul, nascu pe-nspumatul Oceanos.”
Literatura indiana
Imnul creatiunii din Rig-Veda
(Traducere de Mihai Eminescu)
“Atuncea nefiinta, fiinta nu erau
A aerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea, atuncea?…Si-n ce se ascundeau
Acele-acoperite…Au în noianul apei,
Au în genune…
Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor
Si noaptea-ntunecata de ziua cea senina
Nu era despartita
Si fara de rasuflet sufla în sine însusi
Nemainumitul Unul…Si-afara de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Si-atât de întuneric era, ca un okean
Neluminat, si totusi era adânc ascuns
În început. Si unul, învaluit în coaja-i
Uscata, prinde viata din tainica caldura
Ce singur el o are.”
Lucretius
Despre natura lucrurilor
“Dar cum acea-mbinare de materie
Urzi pamântul, cerul, haul marii
Si soarele si luna calatoare?
Pe rând aceste ti le-oi spune toate.
Doar nu-ntr-adins, cu iscusinta mintii
S-au asezat atomii fiecare
La locul lui; si ce miscari sa faca,
Nu ei au hotarât, fara-ndoiala.
Ci, fel si chip de-o vesnicie-ntreaga
Puzderii de atomi ciocniti întruna,
Mânati de greutatea lor prin haos,
S-au tot împreunat în multe feluri,
S-au tot cercat întruna sa creeze
Tot ce puteau crea întrulocându-se.
Si, astfel, când cu unii, când cu altii,
Cercând în veacul veacului tot felul
De-ntrulocari si de miscari, la urma
Deodata s-au împreunat aceia
Care-au ajuns a fi ades urzeala
Acestor lucruri mari: pamânt si mare
Si cer s-atâtea feluri de fiinte.”
Ovidius
Metamorfozele
“Mai înainte de mari, de uscat si de bolta cereasca,
Firea la fel peste tot arata si numita fu Haos,
Neînchipuite se-aflau, fara rost, gramadite de-a valma
Într-un morman neclintit, ale lumii seminte în vraja.
Nu se afla vreun Titan omenirii sa deie lumina,
Nici nu crestea al ei corn, împlinindu-l din nou, vreo Phoebe.
Nici cumpanit de-al sau greu n-atârna în vazduhuri pamântul.
Iara pe tarmuri de-a lungul nu-ntinse-ale ei brate Amphitria.
Cum se gaseau la un loc si pamântul si aer, si mare
Huma era neîncetata, necurgatoare si unda,
Bezna domnea prin vazduh si nimic nu-si pastra-nfatisarea,
Toate-n ciocnire fiind; în acelasi cuprins era lupta
Între ce-i rece si cald; ce-i uscat razboia cu ce-i umed,
Moale cu ce e vârtos, cele grele cu cele usoare
Fierberii capat i-a pus zeitatea slujita de Fire;
Glia de cer desparti si din ape alese uscatul,
Apoi, din aerul des, osebi-nseninatele ceruri.”
V. Hugo
Crestinismul
“Nu se gândea, fiindca nu se vorbea; parând
Ca-i moarta zamislirea, nascuta de curând;
Sa iste nemurirea vru necreatul dar;
El sufletul facându-l, îl puse-n om, altar.
În univers cu suflet doar omul a fost uns.”
Mihai Eminescu
Rugaciunea unui dac
« Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Caci unul erau toate si totul era una;
Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?”
Scrisoarea I
“Dar deodat-un punct se misca…cel întâi si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal…
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapânul fara margini peste marginile lumii
…
De-atunci negura eterna se desface în fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii…
De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemarginit.”