Poet, prozator si critic literar, Edgar Allan Poe (1809-1849) a scris lirica romantica si cu accente elegiace si viziuni halucinante, de desavârsita rigoare formala: Tamerlan si alte poeme, Corbul si alte poeme, Ulalume, Anabell Lee, Clopotele etc. A scris si proza fantastica, asa-numitele “povestiri extraordinare”, reunite în volumul Povestiri ale grotescului si arabescului.
Odata, într-un îndepartat miez de noapte, pe când ascultam truditele soapte
Ale unor tomuri vechi si uitate, ce-mi spuneau ca totul e trecator,
Pe când piroteam aproape dormind, deodata ma îndreptai auzind
O foarte înceata bataie lovind în usa camerei mele usor,
“E vrun calator”, zisei bombanind, “poate ca el se trezi ciocanind în usa camerei mele usor.
E numai atât, un calator.”
Ah, lamurit îmi aduc aminte, era în decembrie cu reci morminte;
Fiece carbune, murind cuminte, si-arunca spectrul albastrui pe covor,
Cu nerabdare-asteptam dimineata; în zadar încercasem, împartasind viata
Cartilor mele, sa mai sfâsii ceata tristetii pentru pierduta Lenore,
Pentru rara, zglobia fata, pe care îngerii o numesc Lenore,
Dar al carui nume fu aici trecator.
Si matasosul, tristul fosnet, slab al perdelelor purpurii,
Ma sfredeli, cu o nemaisimtita groaza ma cuprinse într-un fior,
Ca trebui, ca sa bata mai încet inima mea, sa ma opresc si sa repet
“E vreun calator, ce, voind sa intre, bate la usa mea rugator,
Întârziat calator, ce, voind sa intre, bate la usa mea rugator,
Întârziat calator care banuieste, la usa mea, adapost primitor,
E numai atât, un calator”.
…
Aruncai oblonul si, cu mult tapaj, scuturând nazuros bizaru-i penaj
Patrunse-nauntru un negru Corb, al prea-sfântului timp trecut slujitor;
Nici un fel de atentie nu-mi dete, nu sovai ci, pe îndelete, ca în temeiul unui vechi acord,
Cu o nobila mâna de lady sau lord, deasupra usii camerei mele se catara dispretuitor
Sus, pe bustul palidei Pallas, asezat chiar deasupra usii camerei mele, se sui fara zor,
Se sui si statu, sumbrul calator.
Si-atunci zburatoarea de eben asa hâda, visarea mea trista mai facu sa surâda
Prin gravul, funebrul alai, cu care-si purta ifosul ocrotitor
“Creasta ti-e smulsa si rasa” zisei, “dar nu vii, desigur dintre misei,
Stafie ursuza, corb batrân, ce-ai trecut de tarmul Noptii în zbor,
Spune-mi numele de print cu care tarmurile Noptii te striga în cor!”
Raspunde Corbul: “Nevermore”.
…
Dar fiindca numai pasarea hâda sufletu-mi trist mai facu sa surâda,
Îmi trasei jiltul în fata usii, bustului si Corbului atotstiutor
Si adânci în velurul ceresc, ma apucai sa înlantuiesc
Gânduri de alte gânduri triste, ca doar asa sa lamuresc ce aceasta cobe, pasare venita din trecutul înselator,
Ce, aceasta posomorâta, neînvatata si spectrala pasare cobe, pasare fatala, venita din trecutul chinuitor,
Voi sa spuna prin croncanitul “Nevermore”.
Asta voiam sa lamuresc, fara sa ma destainuiesc
Lighioanei a carei privire de jar îmi ardea pieptul, mistuitor;
De astea si altele-asteptam din vecie, cu capul lasat fara silnicie
Pe fata de catifea viorie a pernelor pe care
straluminarea razelor lampii se cernea mângâitor,
Pe fata de catifea viorie a pernelor pe care
straluminarea razelor lampii luneca dezmierdator,
Dar pe care ea n-o va mai mângâia niciodata visator!
Atunci îmi paru într-o clipa pierduta, aerul mai dens parfumat de-o nevazuta
Cadelnita leganata de serafimii al caror clinchet de pasi pe stofa moale se banui ca trece usor.
“Netrebnice”, strigai, “Dumnezeu ti-a dat, prin acesti îngeri fara pacat,
Ragaz, ragaz si leac de uitare, balsam pentru rana pierdutei Lenore!
Bea, o bea si, în alinare, uita de pierduta Lenore!”
Raspunde Corbul: “Nevermore”.
“Profetule!” strigai, “vestitor posac, totusi profet, de esti pasare sau drac,
Fie Satana te-a ndemnat, fie ca furtuna te-a aruncat pe acest tarm neprimitor,
Asa jumulit si salbaticit, în tinutul acesta desert si vrajit,
În caminul meu de spaima bântuit, spune-mi cel putin tu, te implor!”
Raspunde Corbul. « Nevermore ».
« Profetule ! » strigai, crainic posac, totusi, profet, de esti pasare sau drac,
Pe cerul ce peste-amândoi se-ncovoaie, pe Domnul
pe care-l iubim amândoi, te implor,
Spune-mi daca în Edenul departat, sufletul meu de tristeti încarcat
Va mai îmbratisa pe sfânta fata pe care îngerii o numesc Lenore,
Va mai îmbratisa zglobia fata pe care îngerii o numesc Lenore?”
Raspunde Corbul: “Nevermore”.
Sa-ti fie cuvântul semn de plecare, pasare sau demon, el sa ne separe!
Du-te-ndarat spre uraganul si tarmurile Noptii lui Pluton, în zbor!
Nu lasa neagra pana ca urma-a minciunii care în sufletu-ti scurma !
Lasa-mi sihastria neprihanita! De pe usa mea pleaca-n zbor!
Din inima mea pliscul ti-l trage, de pe usa mea ia-ti chipul în zbor!”
Raspunde Corbul: “Nevermore”.
Si de-atunci o pana nu-si mai flutura, a stat mereu si înca sta
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe usa mea ne-ndurator;
Si ochii lui galesi scânteiaza ca ai unui demon care viseaza,
Lumina lampii lunecând, proiecteaza umbra-i întreaga jos, pe covor,
Si sufletul meu din aceasta umbra, pâlpâitoare pe covor,
N-o mai fâlfâi niciodata în zbor!