Clienţii mei au început să prefere terasa. Numai Cipcirică stă înăuntru să nu-l vadă careva şi să-l pârască muierii. Azi nu bea coniac, bea, mai amical, o bere. Se scarpină,-i vin neamurile! Alături stă Omul cu roşul oleacă stricat, revenit după o absenţă îndelungată, şi mi se pare că azi e destul de liniştit. Mi-era dor de el şi l-am privit insistent. A ieşit afară şi se roagă de clienţi: « Uită-te! Uită-te în ochii mei! Uită-te-e-e!! »
Acum trei săptămâni mi-a murit un client la 15 paşi de poartă, iar aseară era gata-gata şi-al doilea. Tot la 15 paşi, în partea cealaltă a străzii. Câţiva au declarat solemn că vor să moară aici. La mine. Si asta doar fiindcă am pus la treabă cuvântul cel dulce şi nevinovat, cinstitul, iubitorul, mângâietorul şi înţelegătorul cuvânt. Cel care se mulţumeşte cu foarte puţin, care aşteaptă şi nu cere nimic, ba chiar se taie felioare şi se-mparte unu câte una la toţi. Cuvântul care e Dumnezeu (Pus la păstrare pentru vremuri grele, precum frunzele de vie în sticla de plastic, rămâne tot crud şi neatins). Cuvântul neîntrebat, cel de azi, de ieri sau mai înainte de demult. Cuvântul care te face dependent şi care, în ultimă instanţă e capabil să ucidă. Am apropiat oamenii cu disperare, m-am agăţat să trăiesc, iar ei, venind la mine, au încercat să zboare cu aripile din hârtia creponată cu care i-am gătit. Mă întreb dacă nu trebuie să abandonez acest univers şi să-l las să înflorească sălbatic, ca atunci când ne-am întâlnit. Dar cum s-ar putea când se-ntăreşte pe zi ce trece şi se ţine carne de mine? Iată, omul care intră acum pe uşă, o ciudăţenie cu un singur ochi, m-atrage ca un magnet.
– Hei, tu-i mazărea mă-sii dar… – oftează el. Nu mai pot, sînt încălţat de la cinci şi-o litră… Nu ştiu dacă-l ştiţi pe Costel. A murit. Cu ăla mai stăteam şi io de vorbă. Am dat-o numa-n genuche şi-am ajuns să am numai petece pe mine… măi, şi doar l-am avut tot timpul pe Dumnezeu în faţa mea! Pi… asta mai e viaţă? Nu mă-ntorc în pat fără să zic « Au! » Da’ nu ştiu de unde! Şi nu mai mă-ncălzesc deloc! Când or fi trecut anii? Dă-mi nişte ţigări de urât. Am un stres, omule, am gândurile-ncrăcite! I-am spus lu’ Dumnezeu să m-ajute, că El poate: « Doame,-ajută la toată lumea şi… dă-mi şi mie! » Asta-i închinarea mea… Am observat că toată lumea are probleme cu inima şi cu… omenia. Nu se mai ştie cum să se facă să se tragă pe om! Cu cinstea am muncit şi n-am făcut nimica! (Eu am fost copil de oropsie, de muncă). Nevastă-mea, săraca, are putere şi mai trăieşte Aduce iarbă şi m-aşteaptă până-n murgu serii la geam, ca pe postaş. Cică… aşteaptă ploaia ! Ea ţine minte, că io uit – cred că am oarba după mine! Zice: te duci acolo, faci aia… Azi noapte am adormit într-o maşină de ocazie şi m-am rătăcit. M-a lăsat la capu unui pod: ”Nene, te las acia, mă!” Am trecut de bojdeuca asta şi-am avut ambiţie să nu intru. Pe la zidu-ăla mi-am zis: « Eti c-am putut! » Si m-am întors să-ntreb cum să ajung io la gară? M-aşteapă în curte un căţel şi un pisoi să mă mângâie…
– O luaţi la stânga pe lângă zid, apoi… tot înainte.
– Azi e e Sfânta Vineri şi n-ar trebui băut să se pună şi-n cap…
– Staţi că v-am prins di cuvânt! – zice Moş Viteză intrând săgeată pe uşă. Puni-mi o puleaşcî di-aia, da repidi, că mă opreşti din vitezî! Ooo, ce le pui plini di zici că dă laptili-n foc? Ie viniri azi? Mai e până luni-marţi-miercuri… « Scrie-mă, Doamne, pă caietu tău cu încă… un păcat! » Caietu’ Lui, ca si al matali, esti un fel di cordon ombilical! Vod că vrea să să-ncălzească vremea, ieri a trecut o vijelie şi mi-a luat şapca. Am fost repidi pân piaţî di-am luat nişti alea. Fac o ciorbî di puşcărie. Dreaptî-dreaptî! – şi taie aerul cu mâna spre acelaşi zid căruia i-am pus de gând! Mâncarea lu’ Dumnezeu – urzicili! (…) Vini bărbatu obosit di muncî şi miroasi şi el ca omu, de, a ţigări, alcool… mă rog… Si să suie pă femeie să facî hâţ-hâţ. Iar ia: « Du-ti draculi di-acia! » « Fă, pi mă laşi să-mi iasî inim-afarî? E, atunci să fii di liter-a treia! » Atunci să fac crimele, bre ! Nu ştiu dacî mai ari f’unu muieri mai înţepăcioasî ca a mea! ”Ai văzut fă, când te manancî, ce bini iesti? »
– Să nu-mi spui, că io-s trecut pân pielea asta! intervine Cipcirică. Am văzut una la televizor cari a-ntors douşpi monedi pă burtî.! Dacî-i băgai o lumânari, scoteai numa’ aţa! Iţi dai seama ce-ţi faci asta când te prindi-n pat? Ti-aruncî-n slăvi! Nu-i aşa, bre? Jură-te matali! Mai bini mă-nsuram c-o oaie, aia-mi zicea tot timpu: ”Bea… bea..!” Plec la Rio, la carnaval să mă mulţumesc. V-aduc şi vouî câti-o gurî. Să nu uit să vă spui! M-am dus la Bombatu nu ştiu ce să-i cer. « Undi ieşti, măi, Bombatule? » « Aici, vino şi ia-l p-ăsta di pă mini! » Tot strigam după iel : « Undi ieşti? Undi ieşti? » « Vino draculi-ncoaci, că nu mai poci să mă ridic! » Si-l văz căzut pă spati între noptierî şi masî cu televizoru pă burtî. Nu-ş ce-a vrut să-i facî şi-a căzut pestî iel când s-a ferit di unii cari să bateau! Televizoru… mergea. Era un film şi iel se uita la iel. Si i-am zis: « Acum mai stai oleacî pân la… « Publicitati » ! Da’ n-am scăpat di gura lui…
– Cică să munceşti la tinereţe, să ai la bătrâneţe – îşi varsă năduful Omul rătăcitor. Inainte se făceau mulţi copii, să ai cu cine munci pământu… Eu n-am decât unu, că n-am avut pământ. M-am luptat să-l fac om, să nu fie chiştocar ori cămaşă jegoasă… Altfel ce om te mai numeşti? Are noroc c-a fost mă-sa frumoasă… Nu mă suferă, oi fi avândă io vo privire nasoală… De la el viu. S-a-nsurat c-un ghiorţoi de fată, una cercelată şi golaşă. Nu a mai fost măritată, da’ a avut gaura gata făcută. El a mai avut una dar a stat cu ea cât un câine-n cur la poartă… Dac-a apucat să pună duşmănia pe tine, e cam greu să scoţi duşmănia din copil! Nu-i place munca! Mammarea, săraca, la 90 de ani merge-n două beţe face snopul cu crăci, le leagă rotund şi le-aduce de-a dura pân-acasă. Facem mămăliga cu eli ! Mereu îl blesteamă pe rege c-avea două pogoane lângă o pădure şi el venea mereu la vânătoare şi nu se uita pe unde călca. Treceau câte cinzeci de cai prin grădina ei… Ce să mai împletesc limba, Il iau de mână pe Dumnezeu şi merg să bat cărările… Să ne fie de colo până colo la toţi!
Omul rătăcitor îmi prinde-ntre degete obrazul, le duce la buze şi le sărută uşor. Apoi se-apropie legănat de Zidul căruia i-am pus de gând şi… în loc s-o ia stânga, spre gară, o ia la dreapta spre strada curţilor înguste. Inspre… rătăcire.
Pe-afară Nebunul a-nceput să răcnească: « Am rămas singur! Băăă, am rămas singur, băă!” O să vrea să se urce pe casă şi să strige “Cucurigu!
Parcă bate clopotul. Deschid uşa s-ascult chemarea lui. Si-aşa-mi vine să mă du-uc! Las dangătele să intre. poate–poate înţelege şi altcineva câte ceva!
Clopotul îmi sfâşie inima iar ea se lasă sfâşiată.
Oamenii-ncep să-l înjure pe preot că « de ce nu taie chitanţă când vine cu cerşitu’? »
Cineva foarte stresat îl înjură şi pe drăguţul Iisus,« Cine l-a pus să-i fie mântuitor? » Tocmai acum când sângele Lui se scurge pe lângă cuie. Iar clopotul bate să ne-adunăm şi să ştim. Iau icoana sfinţită din perete şi m-aşez în faţa păcătosului:
– Cere-I iertare pentru suduială!
Puţin speriat, face cruce şi sărută icoana bâiguind ceva. Spre surprinderea mea, ceilalţi din local mă cheamă cu icoana s-o sărute şi ei, că popa nu a intrat şi-n cârciumă! Se ştiu cu multe păcate şi simt nevoia unei curăţiri. Si nu ştiu ce să fac. Aleg să o aşez la locul ei.
-Mergeţi singuri la icoană şi rugaţi-vă! le spun.
Dar nimeni nu se ridică de pe scaune. Si nici închinăciune nu văd. “Doamne, iartă-mă, ai pierdut vreo cinci sărutări din cauza mea! »
După închidere trec pe la biserica mea cu gând să stau în genunchi la picioarele lui Iisus, Dar totul este zăvorât şi-un întuneric să-ţi bagi degetele-n ochi. Clopotul atârnă liniştit în spânzurătoare.
Inăuntru sângele Lui se scurge pe lângă cuie şi-mi înroşeşte cuvintele.
– Cititorule, am venit la tine cu cele ale mele. Rătăcitoare. Binecuvântează!
Nicolae Tudor, 2007