Josef K., functionar la o banca, este arestat fara sa cunoasca motivul, totusi lasat în libertate si supus unui proces inexplicabil, organizat de o administratie birocratica si inaccesibila. Dupa un an, Josef K. este condamnat si înjunghiat pe un teren viran, fara sa fi aflat pentru ce.
Capitolul întâi
Arestarea. Convorbiri cu doamna Grubach.
Apoi domnisoara Bürstner
Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, caci, fara sa fi facut nimic rau, se pomeni într-o dimineata arestat. În dimineata aceea, bucatareasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obisnuita. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodata pâna atunci. K. mai astepta o clipa. Culcat pe perna vazu cum batrâna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobisnuita. Apoi, flamând si mirat totodata, suna. Imediat se auzi o bataie în usa si în camera intra un barbat pe care pâna atunci nu-l mai vazuse niciodata prin casa. Barbatul era zvelt dar solid si purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon si având tot felul de cute, buzunare, catarami si nasturi, care dadeau costumului o aparenta deosebit de pratica, fara sa se înteleaga bine la ce ar putea servi.
-Cine esti dumneata? îl întreba K. ridicându-se în coate.
Omul trecu peste întrebare, ca si cum ar fi fost firesc sa fie acceptat când intra undeva, si se multumi doar sa întrebe la rândul lui :
-Ai sunat?
-Anna trebuie sa-mi aduca micul dejun, spuse K. si încerca mai întâi, atent si tacut, sa descopere prin observatie si deductie cine putea fi omul acela. Dar strainul nu se lasa prea mult cercetat cu privirea, ci se îndrepta spre usa, o întredeschise si spuse cuiva care, vadit lucru, se afla în imediata apropiere, chiar lânga prag:
-Vrea sa-i aduca Anna micul dejun.
Din camera alaturata se auzi un chicotit usor; judecând dupa zgomot, s-ar fi putut ca acolo sa se afle mai multe persoane. Desi râsul acesta nu i-ar fi putut spune strainului nici un lucru pe care sa nu-l fi stiut pâna atunci, el declara lui K.: “E imposibil”, ca si cum i-ar fi dat un raport.
-Asta e ceva nou, spuse K. si sari din pat punându-si repede pantalonii. Tare as vrea sa stiu cine sunt oamenii din camera de-alaturi si cum o sa se justifice doamna Grubach fata de mine ca i-a lasat sa ma deranjeze.
Ce-i drept, o secunda îi trecu prin minte ca n-ar trebui sa spuna asta cu glas tare pentru ca, facând-o, putea sa lase impresia ca-i recunoaste oarecum strainului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dadu importanta faptului acestuia. Celalalt întelese totusi exact ce n-ar fi trebuit, caci îi spuse:
-Nu ti-ar placea mai mult sa ramâi aici?
-Nu vreau nici sa ramân aici si nici sa-ti mai aud glasul pâna nu mi te prezinti.
-Aveam intentii bune, spuse strainul si deschise brusc usa.
Camera de-alaturi, în care K. patrunse mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelasi aspect ca în ajun. Acolo îsi avea doamna Grubach salonul; poate ca astazi, în încaperea ticsita cu mobile, dantelarii, portelanuri si fotografii, era ceva mai mult spatiu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esentiala o constituia prezenta unui barbat care sedea cu o carte în mâna lânga fereastra deschisa si care, când intra K., îsi ridica privirea de pe carte.
-Ar fi trebuit sa ramâi în camera dumitale! Nu ti-a spus Franz?
-Si ce doriti? întreba K. uitându-se pe rând când la noua lui cunostinta, când la cel numit Franz, care se oprise în pragul usii. Prin fereastra deschisa se vedea iar batrâna, stapânita de o curiozitate într-adevar senila, si care se instalase acum exact în fata, nu cumva sa piarda vreun amanunt din ce avea sa se întâmple.
-Ar trebui, totusi, ca doamna Grubach…spune K. Si facând o miscare de parca ar fi încercat sa se smulga din mâinile celor doi barbati, desi acestia stateau departe, vru sa-si continue drumul.
-Nu, spuse omul de la fereastra, aruncând cartea pe o masuta si ridicându-se. N-ai dreptul sa iesi, esti arestat.
-Asa mi se pare si mie, spuse K. Si de ce, ma rog? întreba el apoi.
-Nu ne aflam aici ca sa-ti spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale si asteapta. Ancheta e începuta si ai sa afli totul la momentul oportun. Îmi calc datoria vorbindu-ti atât de prietenos. Dar sper ca nu ne mai aude nimeni în afara de Franz care, în ciuda instructiunilor, se poarta si el prieteneste cu dumneata. Daca si de-acum înainte o sa ai tot atâta noroc pe cât ai avut când ti-au fost numiti paznicii, poti sa tragi nadejde.
……………………………………………………………………………………………………
Capitolul noua
În catedrala
(…)un paznic al portii sta dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la tara, sa-i ceara îngaduinta de-a patrunde înauntru. Dar paznicul îi spune ca nu poate sa-l lase sa intre în clipa aceea. Omul chipzuieste si întreaba apoi daca i se va îngadui sa intre mai târziu. “S-ar putea- spune paznicul – dar nu acum”. Paznicul se da la o parte din fata portii, deschisa ca totdeauna, iar omul se apleaca si priveste înauntru. Paznicul vede ce face, râde si-i spune: “Daca tii atâta, intra, cu toata oprelistea mea. Dar sa nu uiti ca eu sunt puternic. Si cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La usa fiecarei încaperi ai sa gasesti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca sa le pot îndura privirea”. Omul nu se asteptase la asemenea stavile, se gândise ca Legea trebuie sa fie îngaduita tuturor, întotdeauna, dar acum, catând mai bine la paznicul portii, la haina lui de blana, la nasul lui ascutit, la barba lui neagra, rara si lunga, ca de tatar, se hotareste sa astepte, totusi, pâna când i se va da voie sa intre. Paznicul îi da un scaunel si-i îngaduie sa se aseze lânga poarta. Omul ramâne acolo, ani îndelungati. Si face tot mai multe încercari ca sa capete îngaduinta de a intra, si-l oboseste pe paznic cu rugamintile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreaba despre satul lui si despre multe altele, dar toate nu sunt decât întrebari indiferente, asa cum pun domnii cei mari, iar la sfârsit îi spune mereu, invariabil, ca nu-l poate lasa sa intre. Omul, care si-a luat din belsug tot felul de provizii pentru calatoria lui, foloseste tot, oricât de pretios ar fi, ca sa-l mituiasca pe paznic. Si paznicul portii ia tot, dar spunându-i: “Iau numai ca sa nu te poti tu gândi ca ai uitat de ceva”. Si-n decursul anilor acelora îndelungati, omul nu înceteaza o clipa sa-l observe pe paznic. Si-i uita pe ceilalti paznici, si i se pare ca primul este singurul care-l împiedica sa patrunda în Lege. Si-n primii ani blestema cu glas tare cruzimea soartei; iar mai târziu, când îmbatrâneste, mormaie doar. Si cade în mintea copilariei; iar fiindca în lungul anilor l-a cercetat atât pe paznic încât îi cunoaste si puricii din blana, îi roaga pâna si pe purici sa-l ajute ca sa-l înduplece pe paznic. Pâna la urma, vederea îi slabeste si el nu mai stie decât ca se întuneca în preajma cu adevarat sau daca îl înseala ochii. Dar atunci desluseste în bezna licarirea unei lumini care razbate prin portile Legii. De-acum, nu mai are mult de trait. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca sa-l sileasca sa puna o întrebare pe care n-a mai pus-o înca niciodata paznicului. Si, nemaiputând sa-si ridice trupul întepenit, îi face semn paznicului sa se apropie. Iar paznicul portii se vede silit sa se aplece foarte tare spre el, caci acum statura lui si a omului sunt foarte deosebite. “Ce mai vrei sa stii? Îl întreaba paznicul portii; tare mai esti nesatios!” “Daca toti oameni cauta sa cunoasca Legea, spune omul, cum se face ca de-atâta amar de vreme nimeni în afara de mine nu ti-a mai cerut sa intre?”
Paznicul portii vede ca omul e la capatul zilelor si vrând ca vocea sa mai ajunga pâna la timpanul mort, îi urla în ureche: “Nimeni, în afara de tine, n-avea dreptul sa intre aici, caci poarta asta era facuta numai pentru tine; acum plec, si o încui”.
Franz Kafka (1883-1924) prozator de limba germana, a studiat dreptul si germanistica la universitatea din orasul sau natal, Praga. A dus însa o modesta si apasatoare existenta de functionar, ultimii ani ai vietii fiindu-i marcati de boala.
Opera sa a avut o mare influenta asupra literaturii contemporane prin caracterul ei de parabola a absurdului unei lumi în care omul este strivit de o societate ostila lui. Printre cele mai importante creatii ale sale, în care realul se îmbina cu fantasticul si logicul cu absurdul, într-o atmosfera adesea de cosmar, se numara nuvelele Verdictul, Metamorfoza, Colonia penitenciara si romanele Procesul, Castelul, America.