Între deferenţă şi ostilitate: reginele medievale în Europa Centru-OrientalăReprezentarea istoriei în maniera simplistă, dar atât de oportună pentru receptarea publică şi pentru discursul oficial, ca o succesiune de fapte eroice, investite cu atribute normative pentru generaţiile receptoare, a creat pentru Evul Mediu o imagine dominată de figuri masculine, de la leaderi politici sau spirituali, validaţi prin acte de forţă menite să certifice legitimitatea noilor realităţi şi propria autoritate asupra pământului şi oamenilor, exprimată prin cele două atribute ale puterii medievale, distribuirea de proprietăţi şi arbitrajul litigiilor. O astfel de percepţie a determinat o reprezentare unilaterală a trecutului premodern, protagoniştii relatărilor cronicăreşti sunt suveranul, cavalerul, prelatul, iar de la un moment dat intelectualul(1). Evul Mediu şi-a asumat într-o anumită măsură această memorie parţială prin propria paradigmă asupra societăţii tripartite care însemna excluderea implicită a femeilor din rândul celor în măsură să aspire la o poziţie socială distinctă. Istoricii culturii medievale au căutat explicaţii în coordonatele profilului spiritual al societăţii carolingiene şi al primei din seria de renaşteri culturale pe care le-a cunoscut Evul Mediu, constând în osmoza dintre elementele civilizaţiei clasice romane, dominate de pater famillias şi tradiţiile gentilice germane patriarhale.
Apariţia eticii şi culturii cavalereşti şi atitudinea ambivalentă a bisericii au modificat în oarecare măsură această percepţie la nivelul elitelor, femeia şi sentimentele pe care le inspiră devenind sursa unor fapte eroice sau devoţionale, dar şi inspiratoarea liricii trubadurilor. În aceeaşi direcţie, recuperarea unor texte patristice a permis valorizarea contribuţiei femeilor la succesul misiunii creştine. Impactul acestor stări de spirit nu a determinat atenuarea reticenţelor cu care oamenii Evului Mediu priveau implicarea femeilor în treburile publice, iar persistenţa acestei atitudini generează în ultimele decenii o serie de abordări istoriografice de pe poziţiile unui militantism de gen care identifică spiritul medieval cu majoritatea prejudecăţilor mai vechi sau mai noi faţă de poziţia socială a femeii.
Particularităţi regionale
Cercetările propuse de istoricii mentalităţilor colective sau de cei ai bisericii, în care scrisul francez deţine un primat greu de egalat, demonstrează faptul că Evul Mediu nu a fost o etapă istorică mai exclusivistă decât cele care l-au precedat şi, din păcate, nici faţă de primele secole ale epocii moderne. Consemnările succinte ale autorilor medievali permit stabilirea cadrului în care descendentele familiilor regale, princiare sau de condiţie nobilă au luat parte la diverse aspecte ale vieţii societăţi în care au trăit, i-au influenţat evoluţia şi au jucat un rol în luarea unor decizii majore. În complicata ierarhie a raporturilor pe orizontală şi verticală care dau substanţă ierarhiei feudale, alianţele dinastice, fuziunile şi preluările unor domenii funciare sau realizat prin intermediul unor alianţe de familie, iar povestea de succes a ascensiuni prin căsătorii inspirate este conectată cu istoria Europei Centrale, devenită patrimoniul moştenit al Casei de Austria(2).
O altă zonă în care implicarea femeilor a beneficiat de percepţia favorabilă a societăţii a fost patronajul spiritual, descendentele unor familii regale sau nobile fiind venerate ca fondatoare sau protectoare ale centrelor monastice, iar istoria bisericii medievale excelează prin exemple de femei de condiţii diferite, venerate ca sfinte. Reversul acestei perspective optimiste este dat de ponderea semnificativă a femeilor în rândurile disidenţilor, ale ţintelor potenţiale pentru represalii, atunci când puterea laică şi mai ales cea spirituală acţionează împotriva ereziilor sau a practicilor oculte. O abordare globală a acestei problematici are dezavantajul de a diminua semnificaţiile unor cazuri particulare pe care le putem înţelege într-un timp şi spaţiu distinct şi în care caracteristicile personalităţii protagoniştilor sunt esenţiale. Dacă aplicăm acestei analize raportul centru-periferie propus de Fernand Braudel pentru istoria economică, observăm că mecanismele care inhibau ascensiunea femeilor în ierarhia socială sunt mai puţin ferme la frontierele lumii cunoscute. Mai mult, poziţia femeii în politica şi viaţa citadină a Bizanţului este o sursă de inspiraţie pentru criticile cronicarilor cruciaţi în legătură cu decadenţa grecilor. Primele manifestări ale circumspecţiei mediilor ecleziastice germane faţă de ambiţiile politice ale unei principese bizantine datează de la finele primului mileniu şi au ca obiect conduita împărătesei Teophano, care a exercitat puterea pe durata minorităţii fiului său, Otto al III-lea (983-1003).
Ecourile acestei percepţii ostile au afectat şi aprecierile la adresa domniei acestui interesant produs al sintezei greco-saxone, a cărui moderaţie este considerată de studii mai recente ca esenţială pentru apariţia regatelor Ungariei şi Poloniei. Cariere literare precum cele ale Anei Comnena sau rolul femeilor în formarea unor clerici şi intelectuali de la Constantinopol erau de neconceput pentru cavalerii franci aflaţi în drum spre Locurile Sfinte, dar şi pentru aceia care au analizat revirimentul atitudinilor conservatoare în lumea ortodoxă după secolul al XIII-lea. Caracterul permisiv faţă de rolul social al femeilor s-a putut documenta şi în lumea normandă, biografiile unor leaderi precum Olga de Kiev, predecesoarea lui Vladimir cel Sfânt şi cea care a iniţiat creştinarea ruşilor, au fost considerate un argument pentru descendenţa varegă a acestora din urmă(3). În aceeaşi ordine de idei, regina ca vector de iniţiativă politică a realizat cea mai spectaculară carieră în Anglia, unde, alături de disponibilităţile către disidenţă ale aristocraţiei, a asigurat pe termen lung apariţia unui control al societăţii asupra puterii centrale.
Perdiţie şi sanctitate
În ceea ce priveşte Europa Centrală, avem de-a face cu o situaţie intermediară în raport cu situaţiile menţionate mai sus, în sensul că poziţia reginelor în Ungaria, Polonia şi Cehia era similară ca pondere cu aceea din lumea franceză şi germană, corespunzând transplantării structurilor sociale care a însoţit întemeierii statelor. Influenţa lor politică a fost una informală, sursele nu consemnează cazuri în care soţiile dinaştilor locali să fi asumat o carieră politică personală sau să fi condus tentative de uzurpare a puterii, dar aceiaşi autori menţionează, în cele mai multe rânduri în termeni depreciativi, încercările de a influenţa hotărârile suveranilor şi sprijinul acordat unor sfătuitori răi ai acestora. Examenul critic al surselor impune istoricului provocarea de a identifica elementele discursului misogin şi multiplele sale surse de inspiraţie, atitudinile xenofobe prezente în structura discursului identitar al tuturor naţiunilor medievale şi disponibilităţile conservatoare ale scrisului secolelor XI-XIV, critic la orice inovaţie politică şi socială.
Prezenţa reginelor în istoria naţiunilor central-europene datează de la intrarea acestora în ordinea de drept a Europei creştine şi este ea însăşi parte a procesului de integrare în sistemul de afilieri politice din regiune. Relaţiile medievale au un caracter profund personal, iar uniunile dinastice aveau o importanţă mai mare decât acordurile contemporane. Botezul şi consacrarea leaderilor păgâni coincid sau sunt urmate de contractarea unei alianţe matrimoniale cu o familie creştină din proximitate, pentru care aducerea la credinţă a rudelor de dată recentă echivala cu un drept de patronaj spiritual, susceptibil de a căpăta şi consecinţe în plan politic. Pietatea inspirată de noua credinţă pare să fi găsit suporteri printre soţiile şi fiicele dinaştilor slavi apuseni încă înainte ca actul convertirii să fi devenit o opţiune oficială, misiunea creştină găsind în femei entuziasmul care-i asigurase în bună măsură şi supravieţuirea în lumea romană. Vieţile Sfinţilor Kiril şi Metodiu, ca şi cronicile bavareze, menţionează importanţa contribuţiei Sfintei Liudmila, devenită ulterior una din figurile patronale ale naţiunii cehe, în convertirea ducilor Przemislizi(4), iar această tradiţie este continuată cu succes în Polonia vecină, unde convertirea ducelui Mieszko şi înfiinţarea episcopiei de Gniezno s-a realizat cu asistenţa ducelui Boleslav al Boemiei şi al căsătoriei dinastului polonez cu fiica acestuia, Dubrovka.
Cronicile menţionează că ducesa cehă a fost însoţită în noua sa patrie de numeroşi prelaţi şi artizani cehi, iar aceste influenţe sunt observabile la nivelul terminologiei utilizate de limba polonă vernaculară. Alianţa dinastică nu a întârziat să-şi manifeste şi însemnătatea politică, criza de putere din Boemia primelor decenii ale secolului al XI-lea îi vor prilejui noului rege Boleslav al Poloniei revendicarea moştenirii sale materne, aşa cum intervenţia în ajutorul ginerelui său Iaropolk va provoca primul conflict între ruşi şi polonezi. Repetatele înrudiri între casele domnitoare ofereau ocazia unei mai accentuate mobilităţi spaţiale şi sociale, prin trecerea unor nobili sau prelaţi în serviciul unei curţi sau al alteia, noii veniţi aspirând şi la o poziţie economică asigurată prin acordarea de domenii funciare. Competiţia dintre nobilii cehi şi polonezi pentru oficii şi privilegii a fost suficient de puternică pentru a inhiba repetatele tentative de unificare a celor două regate, aşa după cum reginele germane ale Boemiei generau apeluri ale clericilor în vederea protejării drepturilor unor nativi cehi la demnităţile ecleziastice(5). Faptul este demonstrat de corespondenţa abatelui Boguslav cu regina Kunigunda. Tema reginei străine şi a rolului său nefast a făcut însă cea mai spectaculară carieră în cronistica maghiară, originile acesteia plasându-se tocmai în etapa creştinării regatului şi având ca obiect influenţa reginei Gisella, fiica ducelui Bavariei asupra regelui Ştefan cel Sfânt. Chiar dacă biserica şi propaganda identitară a încercat, începând din secolul al XVIII-lea, să plaseze cuplul regal în centrul panteonului naţional, autorii maghiari medievali au criticat implicarea reginei în disputele din familia regală, încheiate cu mutilarea unor arpadieni şi exilul altora în statele vecine. Succesiunea puterii în favoarea lui Petru I de Orseolo, ginerele veneţian al regelui şi dispreţul anturajului său german faţă de unguri adaugă noi argumente pentru raportarea critică la regina germană, nevoită să-şi petreacă ultimii ani de viaţă la o mănăstire din Passau.
Conduita reginelor germane, rutene sau cumane este un leitmotiv livresc pe durata repetatelor crize dinastice din Ungaria arpadienilor. Contestarea drepturilor regelui Bela al II-lea de către pretendentul Boris Arpad provoacă convocarea unei adunări a nobilimii care să-l declare pe acesta bastard, precum şi notaţii cu privire la imoralitatea naţiunii rutene(6). Influenţa reginei Gertrude de Meran şi mai ales uzurparea unor bunuri ale Coroanei în beneficiul rudelor sale germane sunt principalele capete de acuzare la adresa regelui Andrei al II-lea, iar ostilitatea publică dobândeşte forma unor acte de violenţă împotriva reginei, care frizau nota infidelitatis. Sfârşitul confruntării dintre suveran şi nobilii regatului este consfinţit prin proclamarea Bulei de Aur, cheia de boltă a libertăţilor nobilimii maghiare. Una din acuzaţiile aduse regelui Ladislau al IV-lea Cumanul şi aceia care a asigurat sprijinul papalităţii pentru adversarii săi a fost preferinţa sa pentru femeile cumane şi riscul ca influenţa acestor convertiţi recenţi la creştinism să determine recăderea Ungariei în erezie. Evoluţia loialităţilor dinastice pe durata secolului al XIV-lea ar sugera că sursele acestei ostilităţi sunt de căutat mai curând în reacţiile naţionalismului medieval corporativ decât în backgroundul misogin.
Un argument în acest sens ar fi acela că, la stingerea dinastiilor fondatoare, ascensiunea Casei d’Anjou în Ungaria şi a dinastiei de Luxemburg în Boemia, s-a realizat prin căsătorii cu fiice ale foştilor şi vechilor regi, a căror conduită le adusese recunoaşterea ca sfinte ale bisericii romane. Pericolul în care s-a aflat ultima reprezentantă a dinastiei Przemisl, expusă represaliilor regelui Ioan de Luxemburg, determină o reacţie de protest de amploare a praghezilor, fapt ce demonstrează odată în plus standardele morale ale naţiunii cehe şi justifică, cu riscul de a abandona pentru moment spiritul critic, nivelul de dezvoltare economică şi civilă a Cehiei.
Studierea aprofundată a rolului complex şi uneori controversat pe care l-au avut reginele în istoria naţiunilor central-europene are meritul de a releva dimensiunile unei mobilităţi sociale şi ale unei reflecţii de ordin social şi moral, dar şi preliminariile unei problematici care se regăseşte şi pe agenda actualităţii.
Referinţe:
1. Georges Duby, Cavalerul, femeia şi preotul, Bucureşti, 1997, passim.
2. Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, Bucureşti, 2000, p. 93.
3. Dmitri Obolenski, Un commonwealth medieval, Bizanţul, Bucureşti, 2005, p. 29…
4. Josef Macek, Histoire de la Boheme, vol. I, Paris, 1978, p.47..
5. Francis Dvornik, Slavii în civilizaţia europeană: de la origini la începuturile epocii contemporane, Bucureşti, 2001, p. 19..
6. Vezi Scriptores Rerum Hungaricarum, Budapesta, 1934, p. 63.